– Nimeni nu știe cu exactitate, Barack. Locul ăsta se extinde pe zi ce trece. Oameni de la țară vin să caute de lucru și rămân aici. Într-o vreme, primăria a încercat să dărâme colonia. Au spus că e un pericol pentru sănătatea publică, un afront adus imaginii Kenyei, vezi tu… Au venit cu buldozerele și oamenii și-au pierdut și puținul pe care îl aveau. N-au avut unde să se ducă și imediat după plecarea buldozerelor au început reconstrucția.
Ne-am oprit în fața unei magazii din tablă, unde un mecanic și câțiva ucenici s-au apropiat de mașina Aumei. Am promis că ne vom întoarce peste o oră și am plecat cu Zeituni, lăsând-o pe Auma la garaj. Drumul era larg și desfundat. Era deja foarte cald și n-aveai unde să te ascunzi de soare; de o parte și de alta a drumului erau colibe din nuiele, chirpici, carton și scânduri. Cu toate acestea, erau îngrijite, iar pământul bătătorit din fața caselor era măturat; pretutindeni vedeai croitori, cizmari și fabricanți de mobilă care aveau mici dughene la stradă. Femeile și copii vindeau legume expuse pe mese din lemn instabile.
Am ajuns la marginea văii Mathare, lângă câteva clădiri din beton înșirate de-a lungul unui drum asfaltat. Blocurile aveau între opt și 12 etaje, erau nefinisate, grinzile de lemn și cimentul grosolan erau expuse capriciilor vremii, arătând ca după un bombardament. Am intrat într-unul din blocuri, am urcat niște scări înguste și am ajuns la capătul unui coridor lung, neluminat; în capătul extrem am văzut o adolescentă care întindea rufe la uscat pe un mic balcon. Zeituni s-a dus să vorbească cu fata care ne-a condus, fără să scoată un cuvânt, spre o ușă tocită. Am bătut la ușă și ne-a deschis o femeie între două vârste, scundă, dar destul de voinică, cu ochi duri, ca de sticlă și trasă la față. Mi-a luat mâna și mi-a spus ceva în dialectul Luo.
– Spune că îi e rușine de faptul că fiul fratelui ei o vede trăind în condiții atât de mizerabile, mi-a tradus Zeituni.
Ne-a condus într-o cămăruță mică, de trei pe patru metri, dar suficient de încăpătoare pentru a intra în ea un pat, un șifonier, două scaune și o mașină de cusut. Ne-am așezat fiecare pe câte un scaun, iar tânăra care ne arătase unde stă Sarah s-a întors cu două limonade calde. Sarah s-a așezat pe pat și s-a aplecat înainte, ca să-mi studieze fața. Auma îmi spusese că Sarah rupe ceva engleză, dar acum vorbea aproape numai în dialectul Luo. Nu era nevoie de traducerea lui Zeituni să-mi dau seama că Sarah nu era deloc mulțumită.
– Vrea să știe de ce ți-a luat atât de mult timp să treci pe la ea, mi-a explicat Zeituni. Spune că este cel mai mare copil al bunicului tău, Hussein Onyango, și că pe ea ar fi trebuit s-o vizitezi prima.
– Spune-i că nu am vrut să fiu nerespectuos, am continuat, fără să-mi dau seama dacă Sarah înțelegea ce-am vrut să spun. De când am ajuns, zilele au fost atât de încărcate încât n-am avut cum să vin mai devreme.
Sarah începuse să ridice tonul.
– Spune că ăia la care stai ți-au umplut capul cu minciuni.
– Spune-i că nimeni nu a vorbit urât despre ea. Și mai spune-i că disputa provocată de moștenirea Bătrânului i-a creat Aumei o stare de disconfort, de aceea n-a venit și ea.
După ce a ascultat traducerea cuvintelor mele, Sarah a pufnit de-a dreptul și a început din nou să vorbească, cuvintele ei lovindu-se de pereți. Când s-a oprit, în sfârșit, Zeituni a rămas mută.
– Zeituni, ce a spus?
Zeituni mi-a răspuns la întrebare privind-o fix pe Sarah.
– Spune că nu din cauza ei s-a ajuns la proces. Spune că e vina lui Keiza, mama Aumei. Mai zice că acei copii care pretind că sunt ai lui Obama nu sunt de fapt ai lui, că au pus mâna pe tot ce a lăsat el și a lăsat neamurile lui adevărate să trăiască precum cerșetorii.
În tot timpul ăsta, Sarah a dat aprobator din cap, iar duritatea din ochii ei începuse să dispară.
– Da, Barry, a vorbit ea în engleză, luându-mă prin surprindere. Eu am grijă de taică-tu când el e mic. Mama mea, Akumu, e și mama lui. Akumu e adevărata ta bunică, nu asta căreia îi spui tu Buni. Akumu, femeia care îi dă viață tatălui tău, e cea pe care trebuie s-o ajuți. Ca și pe mine, sora tatălui tău. Uite cum trăiesc. De ce nu ne ajuți pe noi în loc să-i ajuți pe toți ăștilalți?
N-am apucat să răspund, pentru că Zeituni și Sarah au început să se certe în Luo. Până la urmă, Zeituni s-a ridicat și și-a îndreptat fusta.
– Ar trebui să plecăm, Barry.
Am dat să mă ridic de pe scaun, dar Sarah mi-a luat mâna în mâinile ei și a început să vorbească cu voce blândă.
– Nu-mi dai nimic? Pentru bunica ta?
Am scos portofelul și am simțit două perechi de ochi urmărindu-mă în timp ce număram banii pe care îi aveam la mine, nu mai mult de 30 de dolari schimbați în șilingi. I-am pus în mâinile ei uscate și crăpate, iar Sarah și-a îndesat imediat banii în sân înainte de a-mi strânge mâna din nou.
– Mai rămâi, Barry, a spus ea. Trebuie să-ți fac cunoștință cu…
– Poți veni altădată, Barry, a intervenit Zeituni. Hai să mergem.
O lumină lăptoasă, galbenă, scălda drumul; hainele mi se lipiseră de corp în arșița fără nici o adiere de vânt. Zeituni era tăcută, vizibil supărată. Era o femeie mândră – or, scena care avusese loc între ea și Sarah trebuie c-o făcuse să se simtă stânjenită. Cât despre cei 30 de dolari, Dumnezeu știe că i-ar fi prins foarte bine…
Mergeam deja de zece minute când mi-am făcut curaj s-o întreb pe Zeituni de ce se certase cu Sarah.
– O nimica toată, Barry. Așa se mai ceartă femeile care n-au bărbat.
Zeituni a schițat un zâmbet, dar din cauza tensiunii colțurile gurii i se încrețiseră.
– Haide, mătușică, spune-mi adevărul.
– Nu cunosc adevărul, mi-a răspuns clătinând neputincioasă capul. Sau mai bine zis nu cunosc tot adevărul. Tot ce știu e că în copilărie Sarah era foarte apropiată de mama ei biologică, Akumu. Dar Barack a iubit-o numai pe mama mea, pe bunica ta, cea care i-a crescut după ce Akumu a plecat.
– De ce a plecat Akumu?
– N-aș putea să-ți spun. Mai bine o întrebi pe Buni.
Zeituni mi-a făcut semn să traversăm strada, după care a reluat povestirea.
– Tatăl tău și Sarah semănau în toate privințele, cu toate că nu s-au înțeles mereu foarte bine. Sarah a fost la fel de deșteaptă ca el. Era o fată independentă. Când eram mici, îmi spunea că vrea să meargă la școală ca să nu depindă de nici un bărbat. A fost măritată de patru ori și cu nici unul dintre bărbații ei n-a stat prea mult, pentru că fie erau leneși, fie erau agresivi cu ea. Pentru asta o admir. Majoritatea femeilor din Kenya suportă orice. Și eu am fost așa multă vreme. Dar Sarah a plătit un preț scump pentru independența ei.
Zeituni și-a șters sudoarea de pe frunte cu dosul palmei.
– În orice caz, după ce primul ei soț a murit, Sarah a decis că tatăl tău trebuie s-o întrețină pe ea și pe copilul ei, dat fiind că el era cel care fusese trimis la școală. De-aia nu i-a putut suferi pe Kezia și pe copiii ei. În mintea ei, Kezia era doar o fată frumușică pusă pe căpătuială. Tu trebuie să înțelegi că în tradiția Luo copilul de sex bărbătesc moștenește absolut totul. Sarah s-a temut că după moartea bunicului tău totul avea să treacă în proprietatea lui Barack și a soțiilor lui, iar ea va rămâne cu buza umflată.
– Ăsta nu e un motiv să mintă în privința copiilor Bătrânului, am spus dând din cap.
– Ai dreptate. Dar…
– Dar ce?
Zeituni a rămas pe loc și s-a întors cu fața la mine.
– După ce taică-tu a plecat în America, să fie cu soția lui, Ruth… avea obiceiul să se vadă uneori cu Kezia. În tradiția noastră, ea era încă nevasta lui. În timpul uneia dintre aceste vizite, Kezia a rămas însărcinată cu Abo, fratele pe care tu nu l-ai cunoscut. Numai că pe vremea aceea Kezia a mai avut o relație de scurtă durată cu un alt bărbat. Așa că după ce a rămas din nou gravidă, cu Bernard, nimeni nu a știut cine…