Am luat-o pe Auma de mână și am rămas în mașină câteva minute, ascultând ploaia.
– M-ai întrebat care este visul meu, a rupt ea tăcerea. Uneori visez că voi construi o casă splendidă pe pământul bunicului nostru. O casă mare unde putem sta toți, împreună cu familiile noastre. Putem cultiva pomi fructiferi, ca bunicul, și copiii noștri își vor cunoaște rădăcinile și vor învăța să vorbească dialectul Luo și vor învăța tradițiile noastre de la cei mai bătrâni. Totul le-ar aparține lor.
– Dar chiar putem face asta, Auma.
A negat din cap.
– Hai să-ți spun la ce mă gândesc imediat după aceea. Mă gândesc cine va avea grijă de casă când eu nu sunt aici. Mă gândesc pe cine mă pot baza să repare o țeavă sau un gard. Știu că e groaznic ce spun, că sunt egoistă. Și când încep să gândesc așa mă apucă furia pe Bătrân, pentru că nu a construit casa asta pentru noi. Noi suntem copiii, Barack. De ce trebuie ca noi să avem grijă de toată lumea? Totul e cu susul în jos, e o nebunie. Și eu a trebuit să-mi port singură de grijă, exact ca Bernard. Acum sunt obișnuită cu o viață independentă, așa cum e toată lumea în Germania. Totul e organizat acolo. Dacă ceva se strică, am grijă să fie reparat. Dacă ceva nu e în regulă, îmi asum responsabilitatea. Când pot, trimit bani acasă și ei fac ce vor cu banii, iar eu nu depind de ei și nici ei de mine.
– Mi se pare că ești foarte singură.
– Știu, Barack. De aceea mă tot întorc aici. De aceea continui să visez.
Au trecut două zile și bagajele mele nu veniseră încă. Biroul din oraș al companiei aviatice ne-a spus să sunăm la aeroport, dar de fiecare dată linia era ocupată. Auma a propus să ne ducem la aeroport. La ghișeul British Airways am găsit două tinere care discutau despre un club de noapte care tocmai se deschisese. Le-am întrerupt conversația ca să întreb despre bagaj, iar una dintre ele a început să răsfoiască distrată un teanc de hârtii.
– N-avem nici o plângere înregistrată aici sub numele dumneavoastră, mi-a spus ea.
– V-aș ruga să mai verificați o dată.
Femeia a ridicat din umeri.
– Dacă doriți, puteți reveni la miezul nopții, când aterizează următoarea cursă de la Johannesburg.
– Dar mi s-a spus că bagajul îmi va fi adus acasă.
– Regret, dar nu am nici un bagaj înregistrat pe numele dumneavoastră. Puteți completa un alt formular, dacă vreți.
– Este cumva o domnișoară Omoro aici?
– Omoro e plecată în vacanță.
Auma m-a dat la o parte.
– Cu cine putem vorbi, că văd că dumneata nu știi mai nimic.
– Dacă vreți să vorbiți cu altcineva, duceți-vă la biroul din centrul orașului, a spus femeia scurt, după care s-a întors la conversația ei.
Auma încă bombănea când am ajuns la birourile British Airways din oraș. Acestea se aflau într-un zgârie-nori, iar cât am urcat cu liftul, o voce anunța fiecare etaj cu un accent limpede, victorian; o recepționistă stătea la un birou înconjurat de fotografii cu pui de lei și copii care dansau. Ne-a repetat același lucru, să ne ducem să întrebăm la aeroport.
– Aș dori să vorbesc cu managerul, am spus încercând să-mi păstrez firea.
– Regret, dar domnul Maduri se află într-o ședință.
– Uitați ce este, domnișoară, acum venim de la aeroport. Ni s-a spus să venim aici. Acum două zile mi s-a spus că bagajul îmi va fi livrat cu proxima ocazie. Acum aflu că nimeni nu știe de fapt nici măcar că bagajul meu a fost rătăcit. Am…
M-am oprit în mijlocul propoziției. Recepționista adoptase o expresie împietrită, care nu putea fi penetrată nici cu vorba bună, nici cu istericale. Auma văzuse și ea același lucru, pentru că părea să nu mai aibă aer. Ne-am așezat amândoi pe niște fotolii, neștiind ce să mai facem, când Auma a simțit o mână pe umăr. Era un bărbat de culoare, slab și deșirat, îmbrăcat într-un sacou albastru.
– Hei, unchiule! Cu ce treburi pe-aici?
Auma mi l-a prezentat pe bărbatul care era rudă cu noi, printr-o alianță pe care mi-a fost greu s-o înțeleg. Ne-a întrebat dacă urma să călătorim, iar Auma i-a povestit ce pățisem.
– Nu vă faceți griji, ne-a spus unchiul nostru. Maduri mi-e prieten. De fapt, tocmai mă pregătesc să iau prânzul cu el.
Unchiul s-a uitat urât la recepționista care urmărise cu atenție conversația noastră.
– L-am anunțat pe domnul Maduri că ați sosit, a spus ea zâmbind.
Domnul Maduri era un bărbat solid, cu un nas ca un gogoșar și cu vocea aspră. După ce i-am repetat pățania noastră, a pus imediat mâna pe telefon.
– Alo? Aici Maduri. Cu cine vorbesc? Uite ce e, e la mine un domn Obama care își caută bagajele. Da, Obama. Așteaptă bagajele de ceva vreme. Poftim? Da, vă rog să verificați acum.
Peste câteva minute a sunat telefonul.
– Da, foarte bine… trimiteți-l la…
A dat adresa biroului Aumei, apoi a închis telefonul și ne-a anunțat că bagajul urma să fie livrat în după-amiaza aceea.
– Sunați-mă dacă mai apar probleme, ne-a mai spus el.
Le-am mulțumit din tot sufletul amândurora și am plecat imediat după aceea, de frică să nu ni se întoarcă norocul. După ce am coborât, m-am oprit în fața unui portret al lui Kenyatta, expus în fereastra unui birou. În ochii lui se citea încrederea și viclenia; mâna lui solidă, plină de bijuterii, ținea toiagul sculptat al căpeteniei Kikuyu. Auma a venit lângă mine.
– Aici începe totul, vorbi ea. De la Marele Bărbat. După aia vine asistentul lui, familia, prietenul sau tribul. Lucrurile stau la fel, fie că vrei un telefon, o viză sau o slujbă. Cine sunt rudele dumneavoastră? Pe cine cunoașteți? Dacă nu cunoști pe nimeni, poți să-ți iei adio. Asta n-a înțeles niciodată Bătrânul. Când s-a întors, a crezut că toată lumea o să se încline în fața lui numai pentru că făcuse școli înalte și că vorbește engleză la perfecție și se pricepe la grafice și la tabele. Uitase ce anume menține mecanismul în lucru aici.
– Era pierdut, am spus încet.
Întorcându-ne la mașină, mi-am amintit povestea pe care mi-o spusese Auma, despre căderea în dizgrație a Bătrânului. Într-o seară i-a spus Aumei să îi cumpere niște țigări de la magazin. Ea i-a reamintit că nu aveau bani, dar Bătrânul a dat nerăbdător din cap.
– Nu fi copil, i-ar fi spus. Spune-i vânzătorului că ești fiica doctorului Obama și că o să-i dau banii altădată.