Când soarele a devenit prea puternic, ne-am refugiat într-o cofetărie la câteva cvartale de universitate, să mâncăm înghețată. Bernard a comandat una cu ciocolată, pe care a mâncat-o tacticos, luând câte o jumătate de linguriță o dată. Mi-am aprins o țigară și m-am sprijinit de spătarul scaunului.
– Auma mi-a spus că te gândești să intri la o școală de meserii, am zis.
A dat afirmativ din cap, dar expresia de pe chipul lui era neutră.
– Ce te-ar interesa?
– Nu știu.
Și-a băgat lingurița în paharul cu înghețată și s-a gândit o clipă.
– Poate mecanic auto. Da… Cred că mi-ar plăcea să fiu mecanic auto.
– Ai încercat să te înscrii la cursuri?
– Nu. Nu chiar.
A mai luat o linguriță de înghețată.
– Sunt taxe școlare de plătit.
– Câți ani ai, Bernard?
– 17, a răspuns el circumspect.
– 17.
Am dat gânditor din cap, suflând fumul spre tavan.
– Știi ce înseamnă asta, nu? Înseamnă că ești aproape bărbat. Un om care are responsabilități. Față de familie și față de el însuși. Ceea ce vreau să spun e că a sosit momentul să hotărăști ce anume te-ar interesa. Poate că mecanica auto. Dar poate fi și altceva. Oricare ar fi pasiunea ta, va trebui să-ți stabilești un țel și să muncești pentru a-l atinge. Auma și cu mine te putem ajuta cu taxele școlare, dar nu putem să trăim viața în locul tău. Trebuie să depui și tu un oarecare efort. Înțelegi?
– Înțeleg, a răspuns Bernard, dând afirmativ din cap.
Am stat așa, în tăcere, urmărind lingurița lui Bernard răsucindu-se în ceea ce erau de-acum niște resturi lichide. Cât de goale trebuie să fi sunat cuvintele mele în mintea fratelui meu, a cărui singură vină era aceea că se născuse în jumătatea păguboasă a lumii împrăștiate în care trăise tatăl nostru. Dar nu îmi purta pică, după câte vedeam. Cel puțin nu la momentul acela. Se va fi întrebat probabil de ce mă purtam de parcă regulile mele s-ar fi aplicat și în cazul lui. El nu dorea decât câteva suvenire din partea mea – casete cu Bob Marley, poate și adidașii mei, pe care spera să-i las lui la plecare. Mi-a cerut atât de puțin și orice altceva i-aș fi oferit – sfaturi, dojană, ambițiile mele în ceea ce-l privea – părea chiar și mai puțin.
Am stins țigara și l-am îndemnat să mergem. Când am ieșit pe trotuar, Bernard m-a luat pe după umăr.
– E super să am un frate mai mare, mi-a spus, după care și-a luat rămas-bun și a dispărut în mulțime.
Ce înseamnă o familie? Este doar un lanț genetic, stabilit între părinți și copii așa cum eram eu? Sau este un edificiu social, un ansamblu economic ideal pentru educația unui copil și pentru diviziunea muncii? Sau înseamnă cu totul altceva? De pildă, un depozit de amintiri comune? Un domeniu al iubirii? O relație stabilită dincolo de neant?
Aș fi putut să înșir o mulțime de variante. Dar nu găsisem niciodată un răspuns clar și nu înțelesesem niciodată că, date fiind împrejurările venirii mele pe lume, un atare efort era sortit eșecului. În schimb, am desenat în jurul meu o serie de cercuri, care se deplasau odată cu trecerea anilor și, cu toate că anturajul meu se tot modifica, aceste cercuri îmi dădeau totuși iluzia controlului. Trasasem un prim cerc, în care iubirea era o prezență constantă și pretențiile, incontestabile. Urma un al doilea cerc, ce delimita un spațiu în care dragostea era negociabilă, iar angajamentele erau asumate de bunăvoie. Apoi venea cercul colegilor și al cunoștințelor, printre care se număra și bătrânica veselă care lucra la băcănia din Chicago, unde îmi făceam cumpărăturile. În cele din urmă, a apărut cercul care cuprindea o națiune sau o rasă, un anume parcurs moral, un cerc în care angajamentele nu mai erau raportate la o singură persoană sau la un singur nume, ci erau angajamente pe care mi le luasem față de mine însumi.
Dar în Africa, tipul ăsta de astronomie pe care îl construisem s-a prăbușit imediat. Familia părea a fi pretutindeni: în prăvălii, la poștă, pe străzi și în parcuri, unde toată lumea roia în jurul fiului de mult pierdut al lui Obama. Dacă se întâmpla să spun, absolut întâmplător, că mi-ar trebui un caiet sau cremă de ras, puteam să fiu sigur că una dintre mătușile mele va insista să mă ducă la un magazin dintr-un colț neștiut din Nairobi, unde aveau cele mai bune prețuri, și pentru ele nu contau nici distanța, nici deranjul.
– Vai, Barry, ce poate fi mai important decât să-l ajut pe fiul fratelui meu?
Dacă vreun văr de-al meu descoperea, cu mâhnire, că Auma mă lăsase să mă descurc singur, era în stare să meargă pe jos trei kilometri până la apartamentul Aumei, doar-doar m-o găsi acasă și mi-ar putea ține companie.
– Vai, Barry, de ce nu m-ai sunat? Hai, vino cu mine să te prezint unor prieteni.
În fiecare seară, cedam și eu, și Auma invitațiilor permanente care curgeau dinspre unchii, nepoții, verii de gradul doi sau verii mai îndepărtați, iar pentru a nu-i jigni trebuia să rămânem la masă, indiferent de oră și indiferent de cât de mult mâncasem deja în ziua respectivă.
– Vai, Barry… n-om fi având noi prea multe, aici, în Kenya, dar cât timp ești aici vom avea mereu ceva pe masă!
Inițial, reacția mea la genul acesta de atenție a fost exact ca a unui bebeluș la pieptul mamei sale, eram pur și simplu recunoscător, deoarece corespundea prejudecăților mele legate de Africa și de africani și se situa în vădit contrast cu izolarea vieții americane, un contrast pe care l-am priceput în termeni culturali, nu rasiali. O măsură a ceea ce sacrificasem în numele tehnologiei și al mobilității, dar care aici – ca și în satele din jurul Jakartei sau în târgurile de țară din Irlanda ori Grecia – rămăsese practic neatinsă: plăcerea de a te afla în compania altor oameni, bucuria născută din căldura umană.
Însă, pe măsură ce zilele treceau, bucuria mea era umbrită de tensiune și de îndoială. Unul dintre motive avea legătură cu conversația dintre mine și Auma în seara vizitei la Jane – și anume conștiința acută a faptului că destinul fusese bun cu mine. Mă chinuia de-acum întrebarea despre ce anume implica acest avantaj al meu. N-aș putea spune că rudele mele sufereau. Atât Jane, cât și Zeituni aveau joburi stabile; Kezia se descurca vânzând haine în piață. Dacă rămâneau fără bani, își trimiteau copiii la țară o vreme, adică la un alt frate de-al lor, Abo, care trăia alături de un unchi din Kendu Bay; acolo se găsea mereu câte ceva de făcut, nimeni nu suferea de foame și aveau un acoperiș deasupra capului.
Chiar și-așa, situația din Nairobi era serioasă și devenea și mai gravă. Rudele mele purtau haine luate de obicei de la magazine de mâna a doua, iar vizitele la doctor erau rezervate pentru urgențe grave. Aproape toți tinerii din familie erau șomeri, inclusiv doi sau trei care reușiseră să termine facultatea în Kenya, unde concurența era acerbă. În cazul în care Jane sau Zeituni s-ar fi îmbolnăvit sau dacă firmele la care lucrau se închideau sau le concediau, nu exista nici un fel de ajutor din partea guvernului. Singurul sprijin era familia, alcătuită din oameni care se loveau de greutăți similare.
Acum și eu făceam parte din familie, îmi tot spuneam; acum aveam și eu unele responsabilități. Nu știam exact ce înseamnă asta. Dacă aș fi fost în State, aș fi putut să traduc aceste sentimente în termeni politici, organizatorici și poate că aș fi negat însăși realitatea. În Kenya, genul acesta de strategii păreau absolut abstracte, dacă nu o dovadă de autoindulgență. Angajarea în lupta pentru emanciparea negrilor nu l-ar fi ajutat pe Bernard să găsească o slujbă. Pentru prima oară în viață am fost nevoit să mă gândesc foarte serios la problema banilor: la faptul că eu eram strâmtorat, la faptul că era imperios necesar să găsesc o sursă de venit și la adevărul dur, dar de netăgăduit că banii ar fi contribuit la instaurarea liniștii în familie. O parte din mine ar fi vrut să se ridice la înălțimea așteptărilor rudelor mele: visam să devin un avocat cu greutate, un om de afaceri american, cu mâna pe robinetul de bani, pregătit să arunc cu bani în stânga și-n dreapta, să fiu ca mana cerească pentru lumea occidentală.
Sigur că nu eram nici una, nici alta. Chiar și în America, bogăția însemna compromisuri pentru cei care nu s-au născut cu lingurița de argint în gură, același gen de compromisuri pe care le făcea acum Auma, străduindu-se să se ridice la înălțimea așteptărilor familiei. În acea vară își găsise două slujbe, pe lângă postul de la universitate, preda și lecții de limba germană afaceriștilor kenyeni. Cu banii puși deoparte, intenționa să repare casa bunicii noastre din Alego și să cumpere o bucățică de teren pe lângă Nairobi, un teren a cărui valoare ar fi crescut în timp, o bază de pornire. Își făcuse planuri, muncea conform unui orar, stabilise bugete și termene – toate cunoștințele acumulate erau folosite pentru a înfăptui o lume modernă. Problema era că programul ei însemna totodată că nu putea participa la reuniunile de familie; iar bugetul ei însemna că trebuia mereu să refuze cererile de împrumut care i se adresau. Iar când se întâmpla asta – când pleca acasă înainte ca Jane să pună masa, pentru că era deja în întârziere cu două ore, sau când refuza să înghesuie câte opt persoane într-un VW destinat pentru patru, de teamă să nu-i distrugă tapițeria –, privirile încărcate de dezamăgire și de resentimente umpleau încăperea. Neastâmpărul ei, independența ei, capacitatea ei permanentă de a face planuri pentru viitor, toate acestea păreau nefirești pentru familia noastră. Nefirești și neafricane.
Revenisem la aceeași dilemă de care îmi vorbise Frank în anul în care plecasem din Hawaii. Riscam să resimt aceeași presiune pe care unii copii din Altgeld o resimțeau dacă le plăcea prea mult cartea, același sentiment pervers de vinovăție al supraviețuitorului, în cazul în care îmi propuneam să practic o profesie bănoasă. Același sentiment de vinovăție m-ar fi încercat trecând pe stradă, în drum spre birou, pe lângă tineri de culoare fără nici o perspectivă. În absența unei susțineri de grup, un grup mult mai mare decât familia extinsă, succesul individual amenință să-i lase în urmă pe ceilalți. Poate tocmai din cauza aceasta eram atât de neliniștit, pentru că îmi dădeam seama că până și aici, în Africa, domneau aceleași cutume; nimeni nu-mi putea spune ce anume presupuneau legăturile de sânge sau cum puteau fi obligațiile provenite din rudenie reconciliate cu noțiunea mai cuprinzătoare de asociere umană. Aveam senzația că toți patru – Auma, Roy, Bernard și cu mine – învățam totul din mers. Era ca și cum harta care ne-ar fi indicat direcția și puterea iubirii dintre noi, care ne-ar fi oferit codul ce putea descifra binecuvântările de care aveam parte, se pierduse de mult timp, îngropată alături de străbunii noștri, în liniștea de mormânt a pământului.
Spre sfârșitul primei săptămâni petrecute în Nairobi, Zeituni m-a dus s-o vizitez pe cealaltă mătușă a noastră, Sarah. Auma n-ar fi vrut să meargă, dar, pentru că aflase că mecanicul ei locuia aproape de Sarah, s-a oferit să ne ducă cu mașina, urmând ca ea să se oprească la atelier, de unde noi puteam parcurge restul drumului pe jos. Sâmbătă dimineață am trecut s-o luăm pe Zeituni și am pornit spre est, pe lângă blocuri din cărămidă și gropi de gunoi, până am ajuns la marginea unei văi cunoscute sub numele de Mathare. Auma a tras pe dreapta, iar eu m-am uitat pe geam la cocioabele care se întindeau pe kilometri întregi, cocioabe cu acoperișuri din olane ruginite, strălucind sub soarele arzător precum frunzele de nuferi, îndoite și scufundate într-o înșiruire neîntreruptă pe toată cuprinderea văii.
– Câți oameni trăiesc aici? am întrebat.
Auma a ridicat din umeri și s-a întors spre mătușa noastră.
– Ce părere ai, mătușă, or fi vreo jumătate de milion?
– Asta a fost valabil săptămâna trecută, a răspuns Zeituni, dând din cap. Săptămâna asta cred că au ajuns la un milion.
Auma a pornit din nou mașina.