Zeituni s-a oprit, ducându-și fraza până la capăt în gând.
– Bernard știe?
– Da, acum știe. Dar trebuie să înțelegi că detaliile astea nu contau pentru tatăl tău. El i-a recunoscut pe toți ca fiind copiii lui. L-a pus pe fugă pe celălalt bărbat și îi dădea bani pentru copii lui Kezia de câte ori avea posibilitatea. Dar, după moartea lui, n-a rămas nici o dovadă că el acceptase astfel situația.
Am ajuns pe un drum mai aglomerat. În fața noastră, o capră gestantă behăia și încerca să se ferească din calea unui matatu⁵⁵. Vizavi de noi, două fetițe în uniforme roșii, prăfuite, cu capetele rase, se țineau de mână și cântau în timp ce au săreau peste un șanț. O bătrână cu capul acoperit de un șal decolorat ne făcea semn să venim să-i vedem marfa: două conserve cu fasole uscată, o grămăjoară de roșii, pește deshidratat care atârna pe o sfoară ca niște bănuți de argint pe un colier. M-am uitat la fața femeii, ferită de umbră. Cine să fi fost? – m-am întrebat. Bunica mea? O străină? Apoi m-am gândit dacă ar trebui să simt de-acum altceva față de Bernard. Într-o stație de autobuz, câțiva tineri umpleau drumul, toți negri, înalți și zvelți, ale căror oase se întrezăreau prin pânza tricourilor. Dintr-odată am văzut chipul lui Bernard peste tot, multiplicat pe cuprinsul întregii regiuni, iar apoi pe cuprinsul tuturor continentelor. Oameni înfometați, disperați, frații mei…
– Acum vezi ce a trebuit să îndure tatăl tău.
– Poftim?
M-am frecat la ochi și am văzut-o pe mătușa mea fixându-mă cu privirea.
– Da, Barry, tatăl tău a suferit, a repetat ea. Problema lui a fost că a avut o inimă prea mare. Cât a trăit, le-a dat tuturor celor care apelau la el. Și toți apelau la el. A fost primul din tot districtul care a studiat în străinătate. În satul nostru nimeni nu mai cunoștea pe altcineva care călătorise cu avionul. Au avut așteptări mari de la el. „Barack, ești persoană importantă acum. Ar trebui să-mi dai ceva, să mă ajuți.“ Familia a pus mereu presiune asupra lui. Iar el nu știa să spună „nu“, era foarte generos. A trebuit să aibă grijă și de mine când am rămas gravidă, l-am dezamăgit foarte tare. Ar fi vrut să merg la facultate. Dar nu l-am ascultat și am fugit cu soțul meu. Și, cu toate astea, când bărbatul meu a început să mă bată și eu l-am părăsit, fără bani, fără serviciu, cine crezi că mi-a dat un acoperiș deasupra capului? Da, el. D-aia spun că, indiferent ce zic ceilalți, eu îi voi fi mereu recunoscătoare.
Eram aproape de atelierul de reparat mașini. Am văzut-o pe Auma stând de vorbă cu mecanicul și auzeam motorul Volkswagenului înecându-se. Un băiețel gol, care n-avea mai mult de trei anișori, ieșise de după un rând de butoaie cu ulei de motor, iar piciorușele îi erau murdare de ceea ce părea a fi smoală.
– Când tatăl tău a început să fie urmărit de ghinion, oamenii pe care i-a ajutat i-au întors spatele, a reluat ea. Au râs de el. Până și cei din familia noastră au refuzat să-l primească. Da, Barry, au refuzat! I-au spus lui Barack că era prea periculos. Știu că asta l-a rănit foarte tare, dar nu a învinovățit pe nimeni. Tatăl tău n-a purtat niciodată ranchiună nimănui. Dimpotrivă, când a fost reabilitat și a început s-o ducă din nou bine, am aflat că îi ajută iar pe aceiași oameni care îl trădaseră. Și n-am putut să înțeleg de ce făcea asta. Îi spuneam mereu „Barack, tu trebuie să ai grijă de tine și de copiii tăi! Toți ceilalți s-au purtat urât cu tine. Sunt prea puturoși să-și câștige singuri existența!“ Știi ce îmi răspundea? „De unde știi tu că omul ăsta n-are mai multă nevoie decât mine de un anume lucru?“
Mătușa s-a întors către Auma, a schițat un zâmbet și i-a făcut semn cu mâna. Am pornit mai departe, iar ea mi-a spus:
– Îți spun toate astea ca să înțelegi presiunea la care a fost supus tatăl tău aici. Așa că nu îl judeca prea aspru. Tu trebuie să înveți ceva din viața pe care a dus-o. Dacă ai ceva cât de cât, acolo, toți vor dori câte o bucățică din ce ai tu. Așa că trebuie să pui piciorul în prag. Dacă toată lumea e rudă cu tine, atunci nimeni nu e de fapt familia ta. Cred că tatăl tău n-a înțeles niciodată asta.
*
Îmi amintesc de o conversație pe care am avut-o la un moment dat la Chicago, când încă lucram ca organizator. Vorbeam cu o femeie care crescuse într-o familie numeroasă din zona de provincie a Georgiei. Avea cinci frați și trei surori, care trăiau toți în aceeași casă. Mi-a povestit că tatăl ei făcuse eforturi zadarnice să cultive micul teren pe care îl avea în folosință, că mama ei avea o mică grădină de legume, că aveau doi porci și că mergea cu frații ei la pescuit, pe malul unui râu cu ape tulburi din apropierea casei. În timp ce vorbea, mi-am dat seama că două dintre cele trei surori de care pomenise muriseră de fapt la naștere, dar în mintea femeii ele rămăseseră vii, niște spirite care aveau nume și vârstă și personalitate, două surori care o însoțeau în drum spre școală sau îi țineau de urât când își făcea treburile prin gospodărie, care o consolau când plângea și îi alungau temerile. Pentru acea femeie, familia nu fusese doar un recipient care-i cuprindea doar pe cei vii. Și morții aveau pretențiile lor, iar vocile lor erau capabile să dea contur visurilor ei.
La fel stăteau lucrurile și în cazul meu acum. Îmi amintesc că, înainte cu câteva zile de vizita la Sarah, Auma și cu mine ne-am întâlnit întâmplător cu o veche cunoștință a Bătrânului, în fața băncii Barclay. Mi-am dat seama imediat că Auma nu mai știa cum îl cheamă, așa că m-am grăbit să-i întind mâna și să mă prezint. Bărbatul a zâmbit.
– Măi, băiatule, ce înalt te-ai făcut. Ce mai face mama ta? Ce mai face fratele tău, Mark? A terminat facultatea?
Inițial m-am blocat. Cine era omul acesta? Îl cunoșteam deja? Apoi Auma i-a explicat cu voce scăzută că eu eram un alt frate, Barack, care crescuse în America, un copil pe care tatăl nostru îl avusese cu o altă femeie. David – cel cu care mă confundase – era mort. A intervenit un moment de stânjeneală, bărbatul și-a cerut scuze („Regret, dar n-am știut“) după care s-a mai uitat o dată la mine, de parcă ar fi vrut să se asigure că ceea ce tocmai aflase era adevărat; Auma a încercat să aplaneze situația, spunând că, da, era dureros, dar așa e viața; iar eu stăteam deoparte, încercând să înțeleg ce anume simțeam după ce fusesem confundat cu o stafie.
După ce am ajuns acasă, în apartamentul Aumei, am întrebat-o când vorbise ultima oară cu Mark și cu Ruth. Și-a sprijinit capul de umărul meu și s-a uitat în tavan.
– La înmormântarea lui David, mi-a răspuns. Oricum, ei nu mai vorbeau de mult cu noi.
– De ce?
– Ți-am spus doar că divorțul dintre Ruth și Bătrân a fost foarte urât. După ce s-au despărțit, ea s-a măritat cu un tanzanian și i-a trecut pe Mark și pe David pe numele lui. I-a trimis la o școală internațională și au fost crescuți în altă cultură. Le-a spus băieților să n-aibă niciodată de-a face cu familia din partea tatălui. Știu și eu…, a oftat Auma. Poate că, din cauză că era mai mare, Mark a început să gândească la fel ca Ruth și a rupt orice legătură cu noi. David, pe de altă parte, s-a răzvrătit împotriva lui Ruth când a devenit adolescent. I-a spus că el e african și a început să se prezinte Obama. Uneori fugea de la școală și-l vizita pe Bătrân, îi vizita pe ceilalți din familie și așa am ajuns să-l cunoaștem mai bine. Era preferatul tuturor. Un băiat dulce și vesel, uneori cam prea sălbatic totuși. Ruth a încercat să-l înscrie la o școală cu internat, în speranța că se va potoli. Dar David a fugit și de-acolo. Luni în șir nimeni n-a știut nimic de el. Până la urmă Roy l-a văzut întâmplător la un meci de rugby. Era murdar, slab și cerșea bani de la străini. Când l-a văzut pe Roy a început să râdă și să se laude cu viața lui pe străzi și cu faptul că, împreună cu prietenii lui, consuma bhang⁵⁶. Roy i-a spus să se ducă acasă, dar n-a vrut, așa că Roy l-a luat pe David acasă la el și i-a trimis vorbă lui Ruth că băiatul era în siguranță și că locuia cu el. Când a aflat, Ruth s-a simțit deopotrivă ușurată și furioasă. L-a implorat pe David să se întoarcă acasă, dar el a refuzat, iar ea a acceptat un aranjament tacit cu Roy și a continuat să spere că David se va răzgândi.
Auma s-a oprit să ia o gură de ceai.
– Atunci a murit David. În perioada în care a locuit cu Roy. Moartea lui ne-a îndurerat profund pe toți, în special pe Roy. Ei doi au fost foarte apropiați. Dar Ruth nu a acceptat niciodată asta. Era convinsă că Roy l-a atras pe David pe o cale greșită. Că i-a furat copilul. Și cred că nu ne-a iertat pentru asta nici până în ziua de azi.
După aceea am decis să nu mai vorbesc despre David. Amintirile erau mult prea dureroase pentru Auma. Dar, peste numai câteva zile, când ne-am întors acasă, am văzut o mașină în fața blocului. Șoferul, un om cu pielea ciocolatie și mărul lui Adam foarte pronunțat, i-a înmânat Aumei un plic.
– Ce e asta? am întrebat.
– E o invitație din partea lui Ruth, mi-a spus. Mark s-a întors din America și își va petrecere vara aici. Ne-a invitat să luăm prânzul împreună.
– Nu vrei să mergi?
A făcut semn din cap că nu, cu o expresie dezgustată pe chip.
– Ruth știe că sunt aici de aproape șase luni. Nu pe mine vrea să mă vadă. Singurul motiv pentru care ne-a invitat este că moare să te cunoască. Vrea să vadă cum te compari cu Mark.
– Poate că ar trebui să mă duc, am spus încet.
Auma s-a mai uitat o dată la invitație, apoi i-a dat-o înapoi șoferului și i-a spus ceva în swahili.
– Vom merge amândoi, a spus ea, după care am urcat în apartament.
Ruth locuia în cartierul Westlands din Nairobi, o enclavă de case scumpe împrejmuite de peluze imense și garduri vii frumos îngrijite, iar în dreptul fiecăreia stătea câte un paznic în uniformă maro. În ziua în care am vizitat-o ploua, pulverizând ușor copacii mari, cu coroane bogate. Era răcoare și mi-am amintit de străzile din Punahou, Manoa și Tantalus, unde locuiau colegii mei mai bogați din Hawaii. Priveam pe geamul mașinii Aumei și mă gândeam la invidia pe care o simțeam de fiecare dată când acei colegi mă invitau pe la ei, unde ne jucam în curțile imense și înotam în piscină. Pe lângă sentimentul de invidie am avut însă și o altfel de impresie – parcă mi se părea că aceste case frumoase ascund totuși un sentiment de disperare nerostită. Auzeam uneori cum sora unuia dintre amicii mei plângea în spatele unei uși. Vedeam câte o mămică dând pe gât, pe ascuns, un pahar de gin în mijlocul zilei. Vedeam expresia mohorâtă de pe fața unui tată, singur în biroul lui, cu trăsăturile crispate în timp ce trecea de pe un post TV pe altul, urmărind meciurile de fotbal ale echipelor universitare. Toate acestea îmi dădeau o impresie de singurătate – sau poate mă înșelam, poate era doar o proiecție a propriei dureri, în orice caz, știu că-mi venea să fug, așa cum o făcuse David, îmi venea să fug printre oameni și în zgomotul străzii, înapoi în debandada lumii și în râsul provocat de ea, către genul acela de durere pe care un adolescent îl poate pricepe.
Am ajuns în fața unei case mai modeste din cartier și am parcat pe o alee care șerpuia. O femeie cu pielea albă, cu față prelungă și păr cărunt a ieșit din casă pentru a ne întâmpina. În spatele ei, un bărbat de culoare de înălțimea mea, cu pielea exact ca a mea, pieptănat în stil afro și cu ochelari cu rame de baga.
– Poftiți, intrați, ne-a îndemnat Ruth.
Ne-am strâns toți mâinile, destul de crispați, și am intrat într-o sufragerie spațioasă, unde un alt bărbat de culoare, mai în vârstă, cu un început de calviție și îmbrăcat într-o jachetă de safari, îl sălta pe un băiețel pe picioare.
– El este soțul meu, ni l-a prezentat Ruth, iar acesta este Joey, frățiorul lui Mark.
– Hei, Joey, am spus, aplecându-mă să dau noroc cu el.
Era un copil frumos, cu pielea de culoarea mierii. Îi căzuseră doi dințișori din față. Ruth și-a trecut mâna prin buclele mari ale băiatului, apoi s-a uitat la soțul ei și l-a întrebat:
– Parcă ziceai că plecați la club?