– Elizabeth, poți să dormi în cort cu mine dacă dorești, i-a spus Auma. Fratele meu sforăie.
– N-o asculta, am spus strâmbându-mă și am servit-o cu biscuiți.
Elizabeth a luat unul și l-a ronțăit cu mare atenție pe margini. Auma a luat pachetul cu biscuiți și s-a întors spre Mauro.
– Te rog, i-a spus.
Italianul a zâmbit și a luat un biscuit, apoi Auma i-a servit și pe ceilalți.
Drumul ducea acum spre coline mai răcoroase, unde femei desculțe cărau vreascuri pentru foc și apă, iar câțiva băieți mânau măgarii înhămați la căruțele șubrede. Plantațiile erau din ce în ce mai rare, în locul lor apăruseră arbuști cu crengile încâlcite și apoi o zonă împădurită. La un moment dat, copacii din stânga drumului au dispărut dintr-odată, făcând loc cerului larg deschis.
– Marele Rift African, ne-a anunțat Francis.
Am coborât din camionetă și ne-am aliniat pe marginea unui povârniș de unde se vedea tot orizontul de apus. La sute de metri sub noi se întindeau petice stâncoase și savane ce acopereau o câmpie nesfârșită care se îngemăna la un moment dat cu cerul, acoperit de nori albi, pufoși. La dreapta, o stâncă solitară se ridica precum o insulă într-un ocean liniștit; sub ea, un șir de culmi tocite și umbrite. Se vedeau numai două indicii care aminteau de prezența umană – un drum îngust ce ducea spre vest și o stație de satelit cu o antenă albă ca un platou masiv orientat către cer.
La câțiva kilometri spre nord, am ieșit de pe autostradă și am intrat pe un drum acoperit cu pietriș fin. Mergeam încet: în anumite locuri, adevărate cratere se căscau în șosea și când se întâmpla să mai vină și câte un camion din direcția opusă Francis conducea camioneta foarte aproape de terasament. Am ajuns, într-un târziu, la drumul pe care îl văzusem de sus și am început să traversăm valea. Peisajul era arid, format din tufișuri uscate și arbuști ghimpați, pietriș și petice de stâncă închise la culoare. Am trecut pe lângă turme mici de gazele; o antilopă gnu păștea, singură, la rădăcina unui copac; în depărtare se zăreau, abia-abia, zebre și girafe. Timp de o oră n-am văzut picior de om, până când ne-am întâlnit cu un păstor Masai, înalt și subțire ca toiagul pe care îl ținea în mână, care mâna o cireadă de vite cu coarne lungi peste o întindere de pământ uscat.
Nu întâlnisem decât câțiva locuitori Masai la Nairobi, dar citisem destul de mult despre populația Masai. Cunoșteam faptul că sunt un popor de păstori și că sunt neînfricați în luptă, calități care le câștigaseră un respect amestecat cu ranchiună din partea englezilor, astfel încât, chiar în timp ce se încălcau tratate, iar populația Masai fusese practic îngrădită în rezervații, tribul a căpătat o aură mitologică, în pofida înfrângerii suferite, așa cum s-a întâmplat și cu indienii Cherokee și Apache din America, înfățișați precum niște nobili sălbatici pe ilustrate și în cărțile de călătorii. Știam, de asemenea, că admirația occidentalilor față de populația Masai i-a înfuriat de-a dreptul pe kenyeni, care îi considerau pe acești oameni o rușine și care urmăreau să le ia acestora pământurile. Guvernul a încercat să le impună copiilor Masai învățământul obligatoriu și să le acorde adulților niște titluri de proprietate. Aceasta ar fi fost povara omului negru, aceea de a-i civiliza pe cei mai puțin norocoși din stirpea lor.
M-am întrebat cam cât ar mai fi putut rezista localnicii Masai. În Narok, un mic orășel unde am oprit să alimentăm și să luăm prânzul, un grup de copii îmbrăcați în pantaloni scurți de culoare kaki și tricouri jerpelite au înconjurat camioneta manifestând un entuziasm agresiv față de concetățenii lor din Nairobi, încercând să ne vândă mărgele și gustări. Două ore mai târziu, când am ajuns la poarta care delimita intrarea în rezervație, un bărbat Masai înalt, cu o șapcă pe care scria Yankees și duhnind a bere, a băgat capul pe geamul camionetei și ne-a propus să facem un tur al unui sat tradițional Masai.
– Vă costă numai 40 de șilingi, ne-a anunțat el cu un zâmbet. Pentru fotografii trebuie să plătiți în plus.
În timp ce Francis discuta cu directorul rezervației în biroul acestuia, noi am coborât toți din mașină și l-am urmat pe bărbat până la un fel de tabără circulară înconjurată de arbuști spinoși. În tot perimetrul acela se aflau mici colibe făcute din noroi și bălegar; în centrul taberei, mai multe vite și câțiva copii goi-pușcă împărțeau țarcul plin de noroi. Câteva femei ne-au făcut semn să ne apropiem și să admirăm tărtăcuțele acoperite cu mărgele, iar una dintre ele, o tânără frumușică care ținea în spate un bebeluș, mi-a arătat o monedă americană de 25 de cenți care ajunsese, prin nu știu ce împrejurări, în mâna ei. I-am dat în schimbul ei câțiva șilingi, iar ea m-a invitat în coliba ei. Era un loc înghesuit, întunecat, înalt de numai un metru și jumătate. Femeia mi-a spus că acolo găteau, dormeau și țineau vițeii abia fătați, ea și familia ei. Fumul era înecăcios și după un minut am fost nevoit să ies, ca să nu mai spun că a trebuit să mă abțin să nu alung muștele care formaseră două inele în jurul ochilor umflați ai bebelușului.
Când ne-am întors la camionetă, Francis ne aștepta. Am trecut de poartă și am luat-o pe un drum ce urca pe o colină mică lipsită de vegetație. De cealaltă parte a colinei am văzut cel mai frumos peisaj din viața mea. Se întindea parcă la nesfârșit, câmpii netede care alternau cu dealuri modeste, castanii și suple precum spinarea unui leu, cu marginile încrețite de șiruri lungi de păduri și punctate ici-colo cu copaci cu spini. La stânga noastră era o turmă de zebre, ridicol de simetrice în dungile lor, care pășteau iarba de culoarea grâului; la dreapta, un grup de gazele se îndreptau sărind spre tufișuri. În mijlocul perimetrului, mii de antilope cu capetele plecate și umeri lăsați care păreau prea grele pentru picioarele lor extrem de subțiri. Francis a manevrat ușor camioneta printre animale, iar acestea s-au dat la o parte din calea noastră, după care s-au apropiat din nou precum un banc de pești, iar copitele lor atingeau pământul așa cum lovesc valurile oceanului țărmul.
M-am uitat la Auma. O ținea pe Elizabeth pe după umăr și amândouă aveau imprimat pe chip același zâmbet liniștit.
Am ridicat tabăra pe malurile unui pârâiaș cu apa murdară, lângă un curmal plin de grauri gălăgioși, cu penaj albastru. Se făcuse târziu, dar după ce ne-am instalat corturile și am strâns vreascuri pentru foc am mai avut timp pentru o scurtă excursie lângă o oază unde se adăpau antilope topi și gazele. Când ne-am întors, focul de tabără se întețise și ne-am așezat să savurăm tocănița lui Rafael, iar Francis a început să ne povestească câte ceva despre el. Era însurat, avea șase copii și locuia cu familia la o fermă în centrul Kenyei, zonă populată de tribul Kikuyu. Avea o jumătate de hectar de arbori de cafea și porumb; în zilele libere, el prășea și semăna pământul. Îi plăcea munca la agenția de turism, dar ura faptul că stătea departe de familie.
– Dacă aș putea, m-aș ocupa numai de agricultură, a spus el, dar este imposibil din cauza KCU.
– Ce este KCU? am întrebat.
– Uniunea producătorilor de cafea din Kenya⁵⁹. Sunt niște pungași. Ei reglementează tot, ce putem planta, când putem planta. Nu pot să-mi vând cafeaua decât lor, iar ei o vând mai departe peste Ocean. Nouă ne spun că au scăzut prețurile, dar eu știu că ei iau de 100 de ori mai mult decât mi-au plătit mie. Și restul unde se duce?
Francis și-a clătinat capul a dezgust.
– E groaznic când guvernul fură de la propriul popor.
– Vorbești fără rețineri, a intervenit Auma.
– Dacă mai mulți oameni ar protesta, poate lucrurile s-ar schimba, a răspuns el ridicând din umeri. Gândiți-vă numai la drumul pe care am călătorit azi venind în vale. Drumul ăla a fost, pasămite, reparat anul trecut. Dar au folosit numai pietriș care s-a împrăștiat la prima ploaie. Banii „economisiți“ s-au dus probabil într-o casă de lux a vreunui mahăr.
Francis a rămas cu ochii țintă către foc, aranjându-și mustața cu degetele.
– Presupun că nu e numai vina guvernului, a adăugat după un timp. Chiar și când lucrurile sunt făcute cum se cuvinte, intervine problema impozitelor – or, noi, kenyenii, nu prea ne plătim taxele. Nu avem încredere să le dăm banii noștri unor necunoscuți. Oamenii săraci au pe bună dreptate bănuielile lor. Numai că și barosanii care dețin camioanele care folosesc drumurile refuză să-și plătească impozitele. Mai degrabă și-ar vedea utilajele distruse decât să renunțe la o parte din profituri. Așa ne place nouă să gândim. Pasăm problema altcuiva.
Am aruncat un vreasc pe foc.
– Nici în America oamenii nu gândesc cu mult diferit, i-am spus lui Francis.
– Poate că ai dreptate, mi-a răspuns, dar, vezi tu, o țară bogată cum e America își poate permite să greșească.
În acel moment, doi localnici Masai s-au apropiat de foc. Francis i-a primit bucuros și, după ce aceștia s-au așezat pe o bancă, ne-a explicat că ei aveau să ne asigure paza pe timpul nopții. Erau doi bărbați tăcuți, frumoși, cu pomeți accentuați și mai mult de lumina împrăștiată de foc, cu brațe și picioare suple care se conturau pe sub veșmintele din pânză colorată numite shukas și care își înfipseseră sulițele în pământul din fața lor, sulițe ce aruncau umbre lungi spre copaci. Unul dintre ei, pe nume Wilson, vorbea swahili și ne-a spus că locuia într-o rezervație la câțiva kilometri spre est. Partenerul lui, mai tăcut, a început să înțepe întunericul cu lumina lanternei. Auma a întrebat dacă tabăra fusese atacată vreodată de animale. Wilson a rânjit.
– N-a fost nimic serios, a zis. Dar, în caz că aveți nevoie la toaletă pe timpul nopții, să ne spuneți, o să meargă unul dintre noi cu dumneavoastră.
Francis i-a întrebat pe cei doi despre comportamentul diferitelor animale, iar eu m-am dus ceva mai departe de foc, să mă uit la stele. Trecuseră mulți ani de când nu mai văzusem o asemenea priveliște; departe de luminile orașului, erau proeminente și rotunde și strălucitoare ca niște pietre prețioase. Am văzut un petic lăptos pe cerul senin și m-am îndepărtat și mai mult, crezând că poate era din cauza fumului, apoi mi-am spus că poate era doar un nor. Mă întrebam de ce norul acela era nu se deplasa deloc, când am auzit pași în spatele meu.
– Cred că aceea este Calea Lactee, a spus domnul Wilkerson, privind și el cerul.
– Serios?
A ridicat mâna și și a trasat conturul constelației, indicându-mi și Steaua Sudului. Era un bărbat scund, cu glas blând, ochelari rotunzi și păr blond cam neîngrijit. Inițial am crezut că era contabil sau profesor și că își petrecuse mai toată viața închis într-un birou. Dar pe parcursul acelei prime zile am observat că avea o sumedenie de cunoștințe practice, genul de informații pe care mi-ar fi plăcut să le știu, dar pe care nu reușisem să le acumulez. Vorbea cu Francis despre motoarele mașinilor Land Rover, și-a ridicat cortul înainte ca eu să apuc să înfig primul țăruș și părea a cunoaște numele tuturor păsărilor și copacilor pe lângă care treceam.
Așa că nu m-a surprins deloc când mi-a spus că își petrecuse copilăria în Kenya, pe o plantație de ceai din regiunea White Highlands. Nu vorbea cu plăcere despre trecut; n-a pomenit decât de faptul că familia vânduse pământul după cucerirea independenței și se mutase în Anglia, unde s-a stabilit într-o suburbie liniștită a Londrei. Studiase medicina, pe care a practicat-o la National Health Service⁶⁰ din Liverpool, unde o cunoscuse pe soția lui, medic psihiatru. După câțiva ani a convins-o să călătorească împreună cu el în Africa. Au decis să nu rămână în Kenya, unde – comparativ cu alte țări africane – erau cam prea mulți doctori, dar s-au stabilit în Malawi, unde lucrau amândoi de cinci ani, sub contract guvernamental.
– Sunt șeful unei echipe formate din opt medici, care răspund de o regiune cu o populație de jumătate de milion de locuitori, îmi povestea el acum. Ducem în permanență lipsă de materiale, pentru că cel puțin jumătate din achizițiile guvernului ajunge pe piața neagră. Așa că ne concentrăm pe elementele de bază, și oricum în Africa de asta este nevoie. Oamenii mor de boli care altfel pot fi prevenite. Dizenterie. Pojar. Și-acum SIDA – rata infecțiilor în unele sate a ajuns la 50%. Te scoate din minți, nu alta!
Poveștile lui erau cumplite, dar, pe măsură ce îmi povestea despre sarcinile care îi umpleau viața – săparea puțurilor, educarea muncitorilor în vederea vaccinării copiilor, distribuirea de prezervative –, în vocea lui nu se simțea nici cinism, nici sentimentalism. L-am întrebat ce anume îl determinase de fapt să se întoarcă în Africa, iar el mi-a răspuns fără ezitare, ca și cum ar fi auzit întrebarea de mai multe ori.
– Consider că aici e căminul meu, cred. Oamenii, pământul.
Și-a scos ochelarii pe care i-a șters cu batista.
– Ciudat, dacă vrei să știi. Dacă ai apucat să trăiești aici o vreme, viața din Anglia pare teribil de aglomerată. Englezii au infinit mai mult, dar se bucură mult mai puțin de ceea ce au. Acolo m-am simțit ca un străin.