– Da, da, spuse bărbatul ridicându-se. Hai, Joey… mă bucur că v-am cunoscut.
Băiatul s-a ridicat imediat, uitându-se la mine și la Auma cu un zâmbet luminos și curios, până când taică-su l-a luat în brațe și s-a îndreptat cu el spre ușă.
– Ei, iată-ne în sfârșit împreună, a spus Ruth, invitându-ne să luăm loc pe canapea și pregătind pentru fiecare un pahar de limonadă. Mărturisesc că am fost foarte surprinsă când am aflat că ești în oraș, Barry. I-am spus lui Mark că trebuie să îl cunoaștem neapărat pe celălalt fiu al lui Obama. Și pe tine tot Obama te cheamă, nu-i așa? Dar parcă mama ta s-a recăsătorit. Mă întreb de ce a ales ca tu să păstrezi numele de Obama?
Am zâmbit și m-am făcut că nu înțeleg întrebarea.
– Mark, am înțeles că studiezi la Berkeley, am zis întorcându-mă spre fratele meu.
– Stanford, m-a corectat el.
Avea o voce groasă și vorbea cu un impecabil accent american.
– Sunt în ultimul an, studiez fizica acolo.
– Trebuie să fie foarte greu, a remarcat Auma.
– Nu chiar, i-a răspuns Mark, ridicând indiferent din umeri.
– Ei, nu fi așa modest, dragă, a intervenit Ruth. Ceea ce studiază Mark este atât de complicat, încât doar câțiva oameni înțeleg cu adevărat domeniul.
L-a bătut ușurel pe mână pe Mark, apoi s-a întors spre mine.
– Înțeleg că tu vei studia la Harvard, Barry. Exact ca Obama. Sper că i-ai moștenit inteligența. Ar fi bine să nu-i fi moștenit și alte trăsături totuși. Obama era cam nebun, nu știu dacă știi. Iar alcoolul n-a făcut decât să-i accentueze nebunia. L-ai cunoscut? Pe Obama, vreau să spun…
– O singură dată, când aveam zece ani.
– Ei, atunci ai noroc. Probabil d-asta ești un băiat de ispravă.
Și uite așa a trecut o oră, timp în care Ruth a vorbit când despre eșecurile tatălui meu, când despre rezultatele remarcabile ale lui Mark. Toate întrebările ei mi-au fost adresate exclusiv mie; între timp, Auma se juca cu furculița în farfuria cu lasagna. Am vrut să plecăm imediat după masă, dar Ruth i-a sugerat lui Mark să ne arate albumul de familie cât pregătește ea desertul.
– Nu cred că îi interesează, mamă, a spus Mark.
– Sigur că îi interesează, l-a contrazis Ruth, apoi a adăugat cu o voce ciudat de distantă: Sunt și poze cu Obama. De când era tânăr…
Ne-am apropiat de bibliotecă, de unde Mark a luat un album cu fotografii. Ne-am așezat toți pe canapea și am răsfoit paginile laminate. Într-o fotografie, Auma și Roy, doi copii negri, slabi și înalți, numai ochi și picioare, îi țineau pe doi copii mai mici în brațe, într-o atitudine protectoare. În altă poză, Bătrânul și Ruth, undeva pe o plajă. Apoi întreaga familie, îmbrăcată elegant pentru o ieșire în oraș. Erau instantanee vesele, straniu de familiare pentru mine, de parcă aș fi tras cu ochiul la un univers alternativ care se derulase dintotdeauna în absența mea. Mi-am dat seama că erau toate o reflectare a propriilor fantezii, pe care le ținusem ascunse chiar și de mine însumi. Îmi plăcuse să visez că Bătrânul ne va lua pe mama și pe mine înapoi în Kenya, cu el. Îmi dorisem să trăiesc sub același acoperiș cu mama și cu tata, cu toți frații și surorile mele. În acele fotografii vedeam ceea ce ar fi putut fi viața mea. Iar faptul că acum recunoșteam cât de mult mă înșelasem, că vedeam dovada dureroasă a adevăratei vieți a tatălui meu, mă întristase atât de tare încât după numai câteva minute nu m-am mai putut uita la poze.
La întoarcere, i-am cerut iertare Aumei pentru că o obligasem să treacă printr-un asemenea coșmar. A dat din mână a lehamite.
– Putea fi mai rău, mi-a zis. Dar îmi este milă de Mark. Pare atât de singur. Nu e ușor să fi metis în Kenya.
M-am uitat pe geam, gândindu-mă la mama, la Toot, la bunicul, la cât de recunoscător eram pentru prezența lor în viața mea – pentru cine erau ei și pentru poveștile pe care mi le împărtășiseră. M-am uitat la Auma și am întrebat-o:
– Nu l-a uitat nici acum, așa-i?
– Cine?
– Ruth. Nu l-a uitat nici acum pe Bătrân.
Auma a căzut pe gânduri câteva clipe.
– Nu, Barack. Cred că nu l-a uitat. După cum nici noi, ceilalți, nu l-am uitat.
În săptămâna ce a urmat l-am sunat pe Mark și i-am propus să ieșim să luăm masa împreună. Mi s-a părut că ezită puțin, după care a acceptat să ne întâlnim la un restaurant indian din centrul orașului. A fost mult mai relaxat decât la prima noastră întâlnire, a făcut chiar câteva glume autoironice, și mi-a spus ce părere are despre California și despre conflictele din învățământul superior. L-am întrebat cum i se părea să fie acasă pe timpul verii.
– Îmi place, a răspuns el. Sigur că mă bucur să-i văd pe mama și pe tata. Și pe Joey, e un copil tare bun. Mark a tăiat o bucată de samosa⁵⁷ pe care a început s-o mestece. Cât despre restul, nu simt un atașament special față de Kenya. Pentru mine este doar încă o țară africană săracă.
– Nu te-ai gândit niciodată să te stabilești aici?
– Nu, a zis el, sorbind din paharul de cola. Adică nu știu să fie prea multe oferte pentru un fizician, mai ales aici unde oamenii nu au nici măcar telefon.
Ar fi trebuit să mă abțin, dar ceva – poate certitudinea din glasul fratelui meu sau poate asemănarea dintre noi, ceea ce mă făcea să am impresia că mă uit într-o oglindă neclară – m-a făcut să insist.
– Nu ai niciodată sentimentul că lipsește ceva? l-am întrebat.
Mark a pus deoparte furculița și cuțitul și, pentru prima oară în acea după-amiază, m-a privit fix în ochi.
– Înțeleg unde bați, mi-a spus el categoric. Probabil ai impresia că m-am rupt de propriile rădăcini, sau ceva de genul ăsta.
S-a șters la gură și a lăsat șervetul să cadă pe farfurie.
– Ai dreptate. La un moment dat am decis să nu mă mai gândesc la tatăl meu adevărat. L-am considerat mort când încă era în viață. Știam că e un bețiv și că nu-i pasă nici de nevastă, nici de copii. Pentru mine asta era de ajuns.
– Deci te-a scos din minți.
– Absolut deloc. M-am simțit pur și simplu amorțit.
– Bine, dar asta nu te preocupă? Faptul că ești amorțit?