– Nu mai știi cine sunt, așa-i?
– Eu…
– Sunt mătușa ta, Jane. Eu te-am sunat în ziua în care a murit tatăl tău.
A zâmbit iar și m-a luat de mână.
– Vino. Trebuie să-ți fac cunoștință cu toată lumea. Pe Zeituni ai cunoscut-o deja. Aceasta este sora mea, Kezia, mi-a prezentat-o pe o doamnă mai în vârstă, o femeie frumoasă îmbrăcată într-o rochie verde cu model. – Ea este mama Aumei și a lui Roy Obama.
Kezia mi-a întins mâna și mi-a rostit numele, apoi mi-a adresat câteva cuvinte în swahili.
– Spune că și celălalt fiul al ei a venit în sfârșit acasă, mi-a tradus Jane.
– Fiul meu, a repetat Kezia în engleză, dând din cap și îmbrățișându-mă apoi. Fiul meu a venit acasă.
Am continuat prezentările, le-am strâns mâna mătușilor, verilor, nepoților și nepoatelor. Toți m-au întâmpinat veseli și curioși, aproape deloc stânjeniți, de parcă a face cunoștință cu o rudă îndepărtată era pentru ei ceva obișnuit. Adusesem cu mine o pungă cu ciocolată pentru cei mici, care s-au strâns în jurul meu fixându-mă politicoși cu privirea, în timp ce părinții lor le explicau cine sunt. Am observat apoi un băiat de vreo 16–17 ani care, sprijinit de perete, mă urmărea atent.
– El este unul dintre frații tăi, mi-a spus Auma. Bernard.
M-am apropiat de el și am dat mâna, studiindu-ne chipurile. Rămăsesem fără cuvinte, dar chiar și așa am reușit să-l întreb ce mai face.
– Bine, cred, a răspuns el încetișor, provocând râsul tuturor.
După ce s-au făcut prezentările, Jane mi-a făcut semn către masă, unde erau așezate platouri cu curry din carne de capră, pește prăjit, foi de varză și orez. Ne-am așezat la masă și, în timp ce mâncam, m-au întrebat ce mai fac toți ai mei din Hawaii, iar eu m-am străduit să le povestesc despre viața mea la Chicago și despre activitatea mea de organizator. Dădeau politicos din cap, în semn că înțelegeau, dar păreau ușor nedumeriți, așa că le-am explicat că în toamnă voi începe cursurile facultății de drept, la Universitatea Harvard.
– Ce bine, Barry, a exclamat Jane în timp ce devora și ultima bucățică de carne de pe un os. Tatăl tău a studiat la școala asta, la Harvard. O să fim tare mândri de tine, așa cum am fost de el. Vezi, Bernard, trebuie să studiezi intens, ca fratele tău.
– Bernard speră să devină un fotbalist celebru, a intervenit Zeituni.
– Așa e, Bernard? l-am întrebat.
– Nu, a răspuns el vădit stânjenit de faptul că devenise centrul atenției. Am jucat fotbal, asta-i tot.
– Poate jucăm odată împreună, i-am zis.
– Acum îmi place baschetul, mi-a răspuns cu seriozitate. Îl admir pe Magic Johnson.
Cât am stat la masă, entuziasmul inițial s-a mai domolit, iar copiii s-au proptit în fața unui televizor alb-negru și au ascultat un comentariu despre generozitatea președintelui: președintele a inaugurat o școală; președintele acuză jurnaliștii străini și diversele elemente comuniste; președintele încurajează națiunea să urmeze calea nyayo – „pași spre progres“. Am văzut, împreună cu Auma, restul apartamentului, alcătuit din două dormitoare în care erau înghesuite saltele din perete în perete.
– Câte persoane locuiesc acum aici? am întrebat-o.
– Nu știu sigur, a spus Auma. Lucrurile se schimbă mereu. Jane nu are inimă să refuze pe nimeni, așa că orice rudă care se mută în oraș sau rămâne fără slujbă vine pe capul ei. Uneori stau mult. Sau își lasă copiii aici. Bătrânul și maică-mea îl lăsau de multe ori pe Bernard aici. Jane e cea care, practic, l-a crescut.
– Dar își poate permite, financiar?
– Nu chiar. Lucrează ca telefonistă, e plătită foarte prost. Dar nu s-a plâns niciodată. N-a putut avea copii, așa că îngrijește de copiii altora.
Ne-am întors în sufragerie și m-am așezat pe o canapea veche. La bucătărie, Zeituni stătea cu gura pe femeile mai tinere care spălau vasele; copiii se certau acum pe ciocolatele aduse de mine. M-am uitat la toată acea scenă – mobilă uzată, un calendar de-acum doi ani, fotografii decolorate, heruvimi din ceramică albastră așezați pe milieuri din pânză. Am constatat că semăna izbitor cu apartamentele din Altgeld. Și aici, același lanț de mame, fiice și copii. Același fundal sonor, de bârfe amestecate cu programul de la televizor. Nesfârșitele activități casnice, gătitul, curățenia, grija față de copii, care îi afectează în egală măsură pe cei mari și pe cei mici. Și aici, bărbații lipseau.
Pe la ora zece seara ne-am luat rămas-bun și am promis că îi voi vizita pe fiecare în parte. Când să ne apropiem de ușă, Jane ne-a tras deoparte și a început să vorbească în șoaptă:
– Trebuie să-l duci pe Barry s-o vadă pe mătușa voastră, Sarah, i-a șoptit ea Aumei, după care s-a întors spre mine: Sarah este sora cea mare a tatălui tău. Prima născută. Își dorește foarte mult să te vadă.
– Desigur, am spus. Dar ea de ce n-a venit în seara asta? Locuiește departe?
Jane s-a uitat la Auma, cu care a avut un schimb de priviri cu subînțeles.
– Haide, Barack, mi-a spus Auma într-un târziu, îți explic când ajungem la mașină.
Drumurile erau pustii și alunecoase din cauza ploii.
– Jane are dreptate, Barack, mi-a spus Auma când treceam pe lângă universitate. Ar trebui s-o vizitezi pe Sarah. Dar eu nu merg cu tine.
– De ce?
– E vorba despre bunurile Bătrânului. Sarah este una dintre rudele care au contestat testamentul. Le-a spus oamenilor că eu, Roy și Bernard n-am fi copiii Bătrânului. Nu știu ce să spun, a oftat ea. Pe de-o parte, mi-e milă de ea. A avut o viață foarte grea. N-a avut niciodată șansa pe care a avut-o Bătrânul, nu a putut studia în străinătate. Din cauza asta e foarte înverșunată. Are impresia că mama și cu mine suntem vinovate pentru situația ei.
– Dar cât valorează bunurile Bătrânului?
– Nu foarte mult. Poate o pensie modestă din partea guvernului. Niște pământ lipsit de valoare. Eu nu vreau să fiu amestecată. Oricare ar fi valoarea moștenirii, sunt convinsă că s-a dus de mult pe avocați. Numai că, vezi tu, toți au avut așteptări foarte mari de la Bătrân. I-a făcut să creadă că ar avea de toate, chiar și când nu mai avea nimic. Așa că acum, în loc să-și vadă fiecare de viață, așteaptă și se ceartă între ei, crezând că Bătrânul o să-i salveze de-acolo, de pe lumea cealaltă. Bernard a căpătat și el aceeași atitudine, stă și așteaptă. E foarte isteț, Barack, dar nu face nimic toată ziua. A renunțat la școală și sunt slabe speranțe să-și găsească de lucru. I-am spus că-l pot ajuta să intre la o școală profesională, oriunde își dorește, măcar să-l văd că face ceva. Spune da, iar când îl întreb dacă a trimis scrisori de înscriere sau dacă a vorbit cu vreunul dintre directorii școlilor, ridică din umeri. Uneori am senzația că, dacă nu-l țin de mână, nu face nimic de unul singur.
– Aș putea să vă ajut eu.
– Da. Poate reușești să stai de vorbă cu el. Dar acum, că ești aici, ești considerat ca având dreptul la moștenire. De aceea ține Sarah atât de mult să te vadă. Are impresia că te țin ascuns, pentru că tu ai totul acum.
În timp ce parcam mașina, a început să plouă din nou. Pe chipul Aumei dansau umbre lichide, ca o plasă, din cauza luminii împrăștiate de singurul bec aprins pe laterala clădirii.
– Chestia asta mă obosește groaznic, Barack, a spus ea încetișor. Cât am stat în Germania, mi-a fost extrem de dor de Kenya. Nu mă gândeam decât la momentul în care mă voi întoarce acasă. Mă gândeam că aici nu mă voi simți niciodată singură, că aici am familie, că noi nu ne trimitem părinții la azil și nici nu ne lăsăm copiii printre străini. Dar, după ce am venit aici, toți mi-au cerut câte ceva, am senzația că fiecare se agață de mine și că până la urmă o să mă înec. Mă simt vinovată pentru că am fost mai norocoasă decât ei. Am plecat la universitate. Sunt capabilă să găsesc o slujbă. Dar ce pot face, Barack? Sunt și eu doar un om.