A mighty long way, mighty long way.⁴⁸
– Cântecul ăsta nu avea nici un înțeles pentru mine! De ce îi mulțumeau Lui pentru toate necazurile lor? mă întrebam. Numai că, vedeți voi, eu priveam doar dimensiunea orizontală a vieților lor!
– Că bine zici!
– N-am înțeles atunci că ei vorbeau despre o dimensiune verticală! Despre relația lor cu Dumnezeu! N-am înțeles că îi mulțumeau Lui în avans pentru tot ceea ce îndrăzniseră să spere în numele Lui! O, îți mulțumesc, Iisuse Hristoase, că nu m-ai abandonat când eu mi-am întors fața de la Tine! Îți mulțumesc, Iisuse!
Corul reluase cântecul, iar în timp ce congregația îi aplauda pe cei care se îndreptau spre altar pentru a accepta chemarea reverendului Wright, am simțit o ușoară atingere pe mână. M-am uitat în jos și l-am văzut pe cel mai mare dintre cei doi băieței de lângă mine cum îmi strecura timid în palmă un șervețel. Mama lui mi-a zâmbit reținut înainte de a se întoarce către altar. Abia în momentul în care i-am mulțumit micuțului am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji.
– Of, Iisuse, Îți mulțumesc că ne-ai adus până aici, a șoptit bătrânica de lângă mine.
Asociația Națională pentru Progresul Cetățenilor de Culoare (n.tr.)
Richard Nathaniel Wright, 1908–1960, scriitor american de culoare, ale cărui opere tratează teme rasiale (n.tr.)
Paul Johannes Tillich, 1886–1965, filosof creștin germano-american, unul dintre cei mai influenți teologi ai secolului XX (n.tr.)
Reinhold Niebuhr, 1892–1971, teolog american, comentator politic și profesor la Seminarul Teologic (n.tr.)
Unchiul Tom, personaj principal în romanul Coliba unchiului Tom, de Harriet Beecher Stowe (1852), considerat totodată inexplicabil de cumsecade față de stăpânii lui albi, ceea ce a dus la apariția sintagmei peiorative „Unchiul Tom“, care definește o persoană mult prea supusă și exagerat de conștientă de statutul rasial inferior. (n.tr.)
Sunt atât de bucuros, Iisus m-a ridicat! Slavă Ție, aleluia! (n.tr.)
Mulțumesc, Iisuse. M-ai condus până la capătul unui drum tare lung (n.tr.)
Partea a treia. Kenya
Capitolul cincisprezece
Am zburat de pe aeroportul din Heathrow sub cerul întunecat care anunța furtună. Un grup de englezi tineri, îmbrăcați în blazere care stăteau pe ei ca pe gard, umpluse rândurile din spatele avionului, iar unul dintre ei – un puști palid, cam gălăgios și plin de acnee – s-a așezat lângă mine. A citit de două ori, concentrat, instrucțiunile de evacuare, iar după decolare m-a întrebat unde călătoresc. I-am spus că mă duc la Nairobi, să-mi vizitez familia.
– Am auzit că Nairobi e un oraș splendid. Mi-ar plăcea și mie să fac o escală acolo. Eu merg la Johannesburg. Mi-a explicat că făcea parte dintr-un program de specializare în geologie, iar guvernul britanic le oferise șansa, lui și colegilor lui, să lucreze, timp de un an, pentru companiile miniere din Africa de Sud.
– Se pare că nu prea au specialiști acolo, a continuat el, așa că poate avem noroc și găsim ceva permanent. Numai așa putem spera la un salariu decent – asta dacă nu vrem să înghețăm pe o platformă petrolieră din Marea Nordului. Mulțumesc, dar nu-i de mine.
I-am răspuns că, dacă ar fi avut posibilitatea, mulți sud-africani de culoare ar fi fost interesați într-o astfel de pregătire.
– Mda, probabil ai dreptate, a comentat el, eu oricum nu sunt de acord cu politica rasială dusă acolo. E absolut rușinos.
După o scurtă pauză, a adăugat:
– Restul Africii se destramă zilele astea, corect? Cel puțin așa văd eu lucrurile. Negrii din Africa de Sud nu mor de foame așa cum se întâmplă în cine știe ce țări uitate de Dumnezeu. Nu îi invidiez, să ne-nțelegem, dar în comparație cu amărâții din Ethiopia…
Pe culoar a apărut o stewardesă care ne-a oferit căști, iar tânărul de lângă mine și-a scos portofelul din buzunar.
– Încerc să nu mă bag în politică, știi… Nu-i treaba mea. Și acasă văd același lucru, o mulțime de șomeri în timp ce decrepiții din parlament rumegă aceleași tâmpenii. Cel mai înțelept lucru e să-ți vezi de pătrățica ta. A găsit orificiul pentru conectarea căștilor, pe care și le-a pus la urechi.
– Trezește-mă când încep să servească mâncarea, te rog, a mai spus înainte de a-și regla scaunul ca să tragă un pui de somn.
Am scos o carte din geantă și am încercat să citesc. Era o monografie despre mai multe țări africane scrisă de un ziarist occidental care petrecuse zece ani în Africa; o vulpe bătrână în ceea ce privește istoria Africii, un jurnalist care se mândrea cu scriitura lui echilibrată. Primele capitole tratau, într-o oarecare măsură, problema colonialismului: manipularea vrajbei dintre diferite triburi și caracterul capricios al granițelor coloniale, strămutările de populație, prizonieratul și umilințele de tot felul. Eroismul figurilor istorice care luptaseră pentru independență, de talia unui Kenyatta⁴⁹ sau a unui Nkrumah⁵⁰, a fost bine punctat, iar faptul că mai târziu ambii conducători au devenit niște despoți a fost atribuit, cel puțin în parte, mașinațiunilor din timpul Războiului Rece.
Când am ajuns la capitolul al treilea, imaginile din prezent începuseră deja să depășească trecutul. Foametea, bolile, loviturile de stat și contraloviturile militare conduse de tineri analfabeți pentru care mitralierele AK-47 erau ca bâtele pentru ciobani – despre toate acestea vorbea scriitorul care părea a transmite că, dacă Africa avea într-adevăr o istorie, nivelul suferinței actuale anulase însemnătatea acestei istorii.
Amărâții… Țări uitate de Dumnezeu…
Am pus cartea deoparte, stăpânit de o furie pe care o mai simțisem la un moment dat, o furie cu atât mai iritantă cu cât nu era îndreptată asupra unui lucru anume. Englezul de lângă mine sforăia încet, iar ochelarii stăteau strâmb pe nasul lui în formă de aripă. M-am întrebat dacă eram furios cumva pe el. Era vina lui că, în ciuda educației mele, în ciuda tuturor teoriilor pe care le aveam la îndemână, nu aveam răspunsuri pentru întrebările pe care mi le adresase? Era normal să-l condamn că visa la o soartă mai bună? Poate mă enervase familiaritatea cu care mi se adresase, faptul că pornise de la premisa că, american fiind, chiar și unul de culoare, îi împărtășeam părerea obscură despre Africa; poate lui i se părea că putea vorbi despre un oarecare progres, dar pentru mine nu însemna decât o evidențiere a propriului statut incomod: eram un occidental ce nu se simțea chiar acasă în Occident și, în același timp, un african în drum spre un tărâm plin de străini.
Așa m-am simțit practic tot timpul cât am stat în Europa – țâfnos, defensiv, ezitant în preajma necunoscuților. Nu-mi propusesem să mă port așa. Am considerat escala în Europa ca pe o abatere excentrică de la drum, o posibilitate de a vizita locuri pe care nu le mai văzusem. Am călătorit singur, trei săptămâni, în sudul și în nordul continentului, cu trenul și cu autobuzul și cu un ghid turistic în mână. Am luat ceaiul pe malul Tamisei și am privit copiii care alergau fericiți prin livezile de aluni din Grădinile Luxembourg. Am traversat Plaza Major la ora prânzului și am admirat umbrele ieșite parcă dintr-un tablou de De Chirico, dar și rândunelele care zburau pe cerul de culoarea cobaltului; am privit apusul de soare peste colinele Romei, așteptând apariția stelelor pe cer, ascultând vântul și șoaptele sale care aminteau de faptul că toți suntem muritori.
La sfârșitul primei săptămâni mi-am dat seama că făcusem totuși o greșeală. Nu e vorba de faptul că Europa n-ar fi fost frumoasă; totul era exact așa cum îmi imaginasem. Numai că nu îmi aparținea. M-am simțit de parcă trăiam povestea de dragoste a altcuiva; caracterul incomplet al propriei povești de viață se așezase, ca un perete de sticlă, între mine și locurile pe care le vizitam. Începusem să cred că oprirea în Europa nu însemna pentru mine decât un mijloc de a amâna sosirea la destinație, încă o încercare din partea mea de a evita o reconciliere cu Bătrânul. În lipsa comunicării în propria limbă, în lipsa activității și a rutinei, în lipsa chiar a obsesiilor de rasă cu care mă obișnuisem atât de mult și pe care le consideram (într-un fel oarecum pervers) drept un semn de maturizare, am fost nevoit să privesc în interiorul meu, unde am găsit un imens pustiu.
M-am întrebat dacă acest gol va fi în sfârșit umplut ca urmare a călătoriei mele în Kenya. Prietenii mei din Chicago erau de părere că așa se va întâmpla. La petrecerea dată în cinstea plecării mele, Will mi-a spus că mă voi simți exact ca în serialul Rădăcini. Asante fusese de părere că această călătorie va fi precum un pelerinaj. Pentru ei, ca și pentru mine de altfel, Africa era mai degrabă o idee, nu neapărat un loc, sau un nou tărâm promis, plin de tradiții vechi și de priveliști panoramice, lupte nobile și ritmuri de tobă. Având de partea noastră avantajul distanței, am îmbrățișat Africa într-un mod selectiv – așa cum făcusem și eu cândva cu Bătrânul. Oare ce se va întâmpla odată ce voi parcurge acea distanță? Îmi plăcea să cred că adevărul mă va elibera. Dar dacă mă înșelam? Dacă adevărul n-ar fi însemnat decât o dezamăgire în plus, iar moartea tatălui meu n-ar fi însemnat nimic, după cum nici faptul că mă părăsise nu însemnase de fapt nimic, iar singura mea legătură cu el, sau cu Africa, era un simplu nume, grupa de sânge ori disprețul albilor?
Am stins beculețul de deasupra scaunului și am închis ochii, gândindu-mă la un african pe care îl cunoscusem în Spania, un alt fugar la fel ca mine, la urma urmei. Așteptam un autobuz de noapte într-o tavernă de la marginea șoselei, cam la jumătatea distanței dintre Madrid și Barcelona. Câțiva bătrâni erau împrăștiați pe la mese și beau vin din pahare mici, din sticlă mată. Într-un colț al tavernei era o masă de biliard și am aranjat bilele, ca să joc, amintindu-mi în același timp de acele seri târzii petrecute cu bunicul în barurile de pe Hotel Street, pline de prostituate și de peștii lor, unde bunicul era singurul client alb.
Spre finalul jocului, a apărut de nicăieri un tip într-un pulover subțire și m-a întrebat dacă accept o cafea din partea lui. Nu vorbea engleză și rupea spaniolă la fel de prost ca mine, dar zâmbetul lui m-a cucerit și se vedea clar că își dorea companie. Ne-am așezat la bar și mi-a povestit că era din Senegal și lucra ca muncitor sezonier în Spania. Mi-a arătat o fotografie tocită a unei fete cu obraji rotunzi și netezi. Era soția lui, pe care fusese nevoit s-o lase în urmă. Vor fi din nou împreună, mi-a spus, după ce el va strânge destui bani, pentru că avea de gând s-o aducă și pe ea în Spania.
Am călătorit împreună spre Barcelona. N-am vorbit nici unul prea mult, el se întorcea către mine din când în când pentru a-mi explica glumele dintr-un program TV pe care îl urmărea pe un ecran instalat deasupra locului șoferului. Cu puțin înainte de ivirea zorilor am coborât într-o veche stație-depou, iar amicul meu mi-a făcut semn să vin lângă un palmier de pe marginea drumului. A scos din rucsac o periuță de dinți, un pieptene și o sticlă de apă pe care mi le-a întins aproape ceremonios. Ne-am spălat pe rând în ceața dimineții, înainte să ne luăm gențile la spinare și să pornim spre oraș.
Nu-mi mai aminteam numele lui; fusese doar un alt om însetat, departe de casă, unul dintre nenumărații copii ai fostelor colonii – algerieni, indieni din Indiile de Vest, pakistanezi – și care acum dărâmaseră baricadele ridicate de foștii lor stăpâni, punând în aplicare propria invazie jerpelită și haotică. Cu toate acestea, în timp ce ne îndreptam spre bulevardul La Rambla, am avut senzația că îl cunosc destul de bine; veneam din colțuri diferite ale lumii, dar pornisem, cumva, în aceeași călătorie. Când ne-am despărțit, am rămas nemișcat în stradă mult timp, urmărindu-i silueta din ce în ce mai mică, dorindu-mi parcă să străbat lumea cu el; pe de altă parte, mi-am dat seama că o asemenea dorință era doar o proiecție idealizată, la fel de tulbure ca imaginea pe care o aveam despre Bătrân și despre Africa. Până la urmă a trebuit să accept faptul că acest bărbat din Senegal îmi făcuse cinste cu o cafea și-mi oferise apă, o realitate, în fond, destul de modestă – și poate că numai la asta aveam de fapt dreptul să sperăm: o întâlnire întâmplătoare, o poveste împărtășită, o mică dovadă de generozitate…
Avionul a început să se zgâlțâie din cauza turbulențelor; însoțitorii de bord au venit să servească cina. L-am trezit pe englez, care a mâncat tacticos, descriindu-mi, printre înghițituri, copilăria lui în Manchester. În cele din urmă am adormit buștean. Când m-am trezit, stewardesa distribuia formularele necesare pentru vamă. Ne pregăteam de aterizare. Afară era încă întuneric, dar mi-am lipit fața de hublou și am reușit să văd câteva luminițe împrăștiate, difuze precum licuricii, apoi din ce în ce mai clare, dând contur orașului care se prefigura la sol. După câteva minute au apărut dealurile, niște siluete întunecate proiectate pe lumina lăptoasă de la estul orizontului. Am aterizat în zori, iar pe cerul Africii se adunaseră nori subțiri, mărginiți de un halou roșiatic.
Aeroportul Internațional Kenyatta era aproape gol. Operatorii vamali își beau ceaiul de dimineață în timp ce ne verificau pașapoartele; în zona bagajelor, o curea rotativă care scârțâia din toate șuruburile se umpluse de valize. N-am văzut-o nicăieri pe Auma, așa că m-am așezat pe troler și mi-am aprins o țigară. După câteva minute l-am văzut venind spre mine pe un agent de securitate care ținea în mână o bâtă de lemn. M-am uitat în jur după o scrumieră și m-am gândit că poate mă aflam într-un spațiu pentru nefumători, dar, în loc să-mi facă observație, agentul mi-a zâmbit și m-a întrebat dacă n-am o țigară și pentru el.
– Sunteți pentru prima oară în Kenya, nu? m-a întrebat în vreme ce i-am oferit un foc.
– Așa e.