Am refuzat și m-am așezat la masă, față în față cu el. S-a uitat o vreme la mine, mestecând în tăcere, lingându-și degetele murdare de sos picant.
– Te-ai cam atașat de locurile astea, așa-i? a spus el într-un târziu.
– Da, Will, m-am cam atașat, am răspuns, încuviințând și din cap.
A băut puțin suc și a râgâit.
– Hai, că trei ani nu înseamnă chiar așa de mult, a mai zis el.
– Ce te face să crezi că după trei ani mă voi întoarce?
– Nu știu ce mă face să cred, știu doar că știu! a spus el, împingând platoul.
Fără să mai spună nimic, s-a dus să se spele pe mâini, s-a urcat pe bicicletă și dus a fost.
În duminica aceea m-am trezit la șase dimineața. Afară era încă întuneric. M-am bărbierit, mi-am curățat singurul costum pe care îl aveam și am ajuns la biserică înainte de șapte și jumătate. Aproape toate stranele erau pline. Un aprod cu mănuși albe m-a condus pe intervalul dintre scaunele ocupate de doamne în vârstă, cu pălării largi cu penaj, bărbați în costume și cravată și cu capetele acoperite de fesuri gri tip kufi și copii îmbrăcați în hainele de duminică. Un părinte de la școala doamnei Collier mi-a făcut semn cu mâna, iar un funcționar de la CHA cu care avusesem câteva conflicte mi-a făcut politicos semn cu capul. M-am strecurat până în mijlocul unui rând de scaune și m-am așezat între o bătrânică dolofană, care nu s-a deranjat să-mi facă loc, și o familie de tineri, cu doi copii; tatăl asuda sub haina aspră de lână, iar mama le spunea celor doi băieței să nu se mai lovească cu picioarele.
– Unde e Dumnezeu? l-a întrebat cel mai mic dintre băieței pe frățiorul lui.
– Taci, a răspuns celălalt.
– Potoliți-vă amândoi în clipa asta, le-a atras atenția mama.
Pastorul asociat de la Trinity, o femeie de vârstă mijlocie cu păr cărunt și o atitudine serioasă, a citit buletinul și a dat tonul vocilor adormite în intonarea unor imnuri tradiționale. Pe culoar au apărut membrele corului, în robe albe peste care își puseseră șaluri cu motive africane, bătând din palme și cântând în timp ce își luau fiecare locul în spatele altarului; orga acompania sunetul ritmat al tobelor.
I’m so glad, Jesus lifted me!
I’m so glad, Jesus lifted me!
I’m so glad, Jesus lifted me!
Singing Glory, Ha-le-lu-yah!
Jesus lifted me!⁴⁷
Oamenii din congregație au început, pe rând, să cânte, diaconii și apoi reverendul Wright au apărut de după crucea uriașă care era atârnată de grinzi. Reverendul a păstrat tăcerea în timp ce s-au citit rugăciunile, uitându-se atent la fiecare și urmărind coșul pentru contribuții bănești care era dat din mână în mână. Când s-a terminat și cu colecta, reverendul Wright s-a urcat în amvon și a citit numele celor trecuți în neființă în săptămâna aceea și al celor aflați în suferință, stârnind câte un murmur de recunoștință cu fiecare nume rostit.
– Să ne dăm mâinile, a continuat reverendul, în vreme ce îngenunchem și ne rugăm la picioarele acestei vechi cruci.
– Da…
– Doamne, îți mulțumim pentru ceea ce ai făcut deja pentru noi… Îți mulțumim mai cu seamă pentru că ni l-ai dăruit pe Iisus. Doamne-Dumnezeule, venim din pături sociale de tot felul. Unele sunt considerate privilegiate, altele sunt considerate inferioare, dar toți suntem egali în fața Crucii. Îți mulțumim, Doamne! Pentru Iisus, Doamne-Dumnezeule… pentru purtătorul poverii noastre și pentru cel ce împarte cu noi greutățile, Îți mulțumim…
Titlul predicii pe care reverendul Wright urma s-o rostească în dimineața aceea era „Îndrăzneala de a spera“. A început cu un pasaj din Cartea Întâi a lui Samuel – cu povestea despre Hanna cea stearpă și prigonită de rivalele ei, care a plâns și a tremurat rugându-se lui Dumnezeu. Povestea îi amintea, a spus el, de predica unui alt pastor rostită la un colocviu cu ani în urmă, când preotul respectiv descrisese vizita la un muzeu și impresia pe care i-o făcuse un tabloul cu titlul Speranță.
– Tabloul înfățișează o femeie care cântă la harpă, a explicat reverendul Wright, și care pare a sta în vârful unui munte. Dar, dacă te uiți mai atent, observi că femeia este plină de vânătăi și de sânge, e îmbrăcată în zdrențe, iar harpa are de fapt o singură coardă, roasă. Atenția îți este apoi atrasă de scena care se desfășoară la poalele muntelui, în vale, unde totul este marcat de flagelul foametei, de zgomotul războiului, unde există numai o lume care geme sub conflicte și lipsuri. În această lume, în care crucișătoarele aruncă într-o zi mai multă mâncare decât văd locuitorii din Port-au-Prince într-un an întreg, unde lăcomia albilor domnește peste o lume aflată în nevoi, unde apartheidul face legea într-o emisferă, iar apatia, în cealaltă emisferă… Asta este lumea pe care stă Speranța!
Predica a continuat în felul acesta, precum o meditație asupra unei lumi decăzute. În timp ce băiețeii de lângă mine desenau ceva pe broșurile bisericii, reverendul Wright vorbea despre Sharpsville și Hiroshima, despre cruzimea politicienilor de la Casa Albă și din corpul legislativ. Pe măsură ce predica înainta, poveștile despre conflicte au devenit mai prozaice, iar durerea – mult mai acut resimțită. Reverendul ne-a vorbit despre greutățile cu care congregația avea să se confrunte, despre durerea celor aflați mult prea departe de vârful muntelui, care tremurau de frică pentru că nu știau cu ce-și vor plăti factura la electricitate. A vorbit și despre durerea celor aflați mult mai aproape de acel vârf metaforic: despre femeile din clasa de mijloc care par să-și fi luat orice grijă de pe cap, dar ai căror bărbați le tratează de parcă ar fi „menajere, femei de serviciu, șoferi și escorte în același timp“; despre copilul de bani gata ai cărui părinți sunt mai preocupați de „cum îi arată părul și nu de ce are în cap“.
– Nu asta este lumea în care trăim cu toții?
– Daaa!
– Întocmai ca Hanna, am cunoscut vremuri deosebit de grele! Zi de zi, avem de-a face cu respingerea și cu disperarea!
– Așa e!
– Mai priviți totuși o dată tabloul din fața voastră. Speranța! Întocmai ca Hanna, harpista care privește în sus, câteva note fragile se îndreaptă spre Ceruri! Ea îndrăznește să spere… Ea are cutezanța… de a cânta… de a se ruga lui Dumnezeu… cu ajutorul unei singure corzi… singura care i-a mai rămas!
Oamenii au început să strige, s-au ridicat din scaune, au aplaudat, au ovaționat, iar vocile lor s-au unit într-un val care a purtat glasul reverendului până sus spre grinzile care susțineau crucea. Priveam și ascultam ce se întâmplă în jurul meu și parcă începusem să aud toate notele ultimilor trei ani plutind în jurul meu. Curajul și teama lui Ruby și a lui Will. Mândria de rasă și furia oamenilor ca Rafiq. Dorința de a renunța, dorința de a evada, dorința de a te abandona unui Dumnezeu care ar fi putut pune capăt disperării.
Iar în nota aceea de speranță am mai auzit ceva: la poalele acelei cruci, înăuntrul miilor de biserici din oraș, am văzut cu ochii minții poveștile negrilor obișnuiți îngemănându-se cu poveștile despre David și Goliat, despre Moise și Faraon, despre creștinii din groapa cu lei, despre câmpul plin de oase uscate al lui Ezechiel. Acele povești despre supraviețuire, libertate și speranță au devenit povestea noastră, povestea mea; sângele vărsat era al nostru, lacrimile erau tot ale noastre; până când, la un moment dat, biserica asta a oamenilor de culoare a devenit, în această zi mângâiată de soare, o corabie care ducea mai departe povestea unui popor, spre bucuria noilor generații și a unei lumi mai cuprinzătoare. Încercările prin care am trecut și victoriile noastre au devenit deopotrivă unice și universale, negre, dar și mai mult de-atât; în cronica lungii noastre călătorii, poveștile și cântecele ne-au împrumutat mijloacele prin care ne-am păstrat amintirile de care nu ne era rușine, amintiri mult mai proaspete decât cele din Egiptul antic, amintiri pe care oricine le putea studia și prețui și cu ajutorul cărora am fi putut începe să reconstruim. O parte din mine simțea că împărtășania de duminică ne alina cumva condiția, mascând sau suprimând conflictele cât se poate de reale dintre noi și îndemnând la acțiune, iar, pe de altă parte, aveam prima oară senzația că acel spirit ne ajuta, chiar dacă incipient, incomplet, să depășim îngustimea visurilor noastre.
– Îndrăzneala de a spera! Încă mi-o amintesc pe bunica mea, cum fredona o melodie, despre partea frumoasă a lumii și despre căutarea neobosită a acesteia…
– Așa e!
– Îndrăzneala de a spera! Au fost vremuri când nu ne puteam achita facturile. Au fost timpuri când mă gândeam că nu sunt în stare de nimic… la 15 ani am fost săltat pentru furt calificat de mașini… și cu toate acestea mama mea și tatăl meu continuau să cânte.
Thank you, Jesus. Thank you, Jesus.
Thank you, Jesus. Thank you, Jesus.
Thank-you, Jesus,
Thank you, Lord.
You brought me from