A dat iar din cap.
– Harvard! Măi, să fie! Sper doar să nu-ți uiți prietenii după ce ajungi în biroul tău din buricul orașului.
Nu pot spune de ce, dar râsul lui Johnnie m-a făcut să adopt o atitudine defensivă. Am insistat asupra faptului că mă voi întoarce. I-am spus că nu intenționez să mă las amețit de bogăția și de puterea reprezentate de Harvard și l-am sfătuit să nu se lase nici el influențat. Johnnie a ridicat brațele, ca și cum s-ar fi predat în fața inamicului.
– Hei, nu e cazul să-mi spui tocmai mie asta. Eu n-am de gând să plec nicăieri.
Am tăcut, stânjenit de propria mea ieșire.
– Mă rog… voiam doar să spun că o să mă întorc. Nu vreau să fiu înțeles greșit, nici de către tine, nici de către liderii organizației.
– N-are să înțeleagă nimeni greșit, Barack. Suntem mândri de reușita ta.
Soarele se ascunsese după un nor; doi dintre bătrânii care jucau cărți și-au tras pe ei canadienele pe care le țineau pe spătarele scaunelor. Mi-am aprins o țigară și m-am gândit la conversația pe care o avusesem cu Johnnie. Oare punea la îndoială intențiile mele? Ori poate îndoiala mă măcina numai pe mine. Cântărisem decizia de 100 de ori. Aveam categoric nevoie de o pauză. Aș fi vrut să plec în Kenya; Auma se întorsese deja la Nairobi și preda la universitatea de-acolo, cu care avea un contract de un an; ar fi fost o perioadă cât se poate de potrivită pentru o vizită prelungită.
Iar prin cunoștințele acumulate la facultatea de drept puteam să contribui la o reală schimbare. Acolo urma să învăț despre rata dobânzilor, despre fuzionarea corporațiilor, despre procesul legislativ; dar și despre construirea afacerilor și a băncilor, despre ce anume contribuia la succesul sau la eșecul companiilor imobiliare. Aveam să studiez moneda puterii, cu toate complicațiile și detaliile pe care aceasta le presupune, aveam să capăt cunoștințe care, altfel, mi-ar fi compromis gândirea dacă le-aș fi avut înainte de venirea mea la Chicago, dar pe care aveam să le aplic unde era cazul, odată întors în Roseland și în Altgeld. Aveam să folosesc cunoștințele acumulate așa cum folosise Prometeu focul.
Aceasta era povestea pe care mi-o spuneam mie în-sumi, aceeași poveste pe care îmi închipuiam că și tata și-o spusese cu 28 de ani în urmă, când se urcase în avionul de America, țara tuturor visurilor. Și el își va fi spus, probabil, că așa va contribui la un plan măreț, refuzând să accepte gestul lui ca pe o evadare dintr-o viață lipsită de consecvență. La urma urmei, și el se întorsese în Kenya. Dar, când se întorsese, sufletul lui era sfâșiat, iar planurile și visurile lui aveau să se transforme curând în scrum…
Oare asta mi se va întâmpla și mie? Poate că Johnnie avea dreptate; poate că, odată ce încetezi să despici firul în patru, totul se rezumă la o chestiune de evadare. Dorești să scapi de sărăcie, de plictiseală, de crimă sau de limitele impuse de culoarea pielii. Alegând Dreptul, riscam să repet tiparul pus în mișcare cu sute de ani în urmă, când oamenii albi, mânați la rândul lor de propriile temeri și meschinării, au debarcat pe țărmurile Africii și, cu ajutorul armelor și motivați de o lăcomie oarbă, i-au târât în lanțuri pe cei cotropiți. Acea primă întâlnire a retrasat harta vieții negrilor, a reinventat universul lor, creând însăși ideea de evadare, o idee care rămăsese vie în mintea lui Frank și a celorlalți negri bătrâni care își găsiseră un refugiu în Hawaii, în mintea lui Joyce, fata cu ochi verzi de la Colegiul Occidental, care nu dorea decât să-și afirme individualitatea, în mintea Aumei, care nu se putea hotărî între Germania și Kenya, și în mintea lui Roy, care își dăduse seama că nu o poate lua de la capăt. Aceeași idee îi preocupa pe enoriașii reverendului Philips din zona de sud a orașului, unii dintre ei posibili protestatari alături de dr. King, convinși că mărșăluiesc pentru o cauză nobilă, pentru drepturile, principiile și toți copiii lui Dumnezeu și care și-au dat seama, la un moment dat, că puterea era de neînduplecat, iar principiile erau instabile; și au mai înțeles că, în ciuda legilor promulgate și a încetării linșajelor, singura formă de libertate presupunea o evadare emoțională, dacă nu fizică, din ei înșiși, departe de tot ceea ce știau, dar mai aproape de imperiul omului alb și poate chiar până la pieptul lui.
Analogiile nu erau tocmai corecte. Relația dintre albi și negri, înțelesul conferit noțiunii de evadare nu ar fi putut însemna pentru mine același lucru ca pentru Frank, pentru Bătrân sau chiar pentru Roy. În ciuda segregării încă existente în Chicago și a relațiilor încordate între rase, mișcarea pentru drepturile civile atrăsese după sine, cu succes, un fel de suprapunere a diferitelor comunități și pusese la dispoziția oamenilor ca mine ceva mai mult spațiu de manevră. Puteam lucra ca organizator sau ca avocat în sânul comunității de culoare și, în același timp, puteam locui într-un zgârie-nori din centrul orașului. Sau invers: puteam lucra la o firmă de avocatură de renume, locuind, în timpul ăsta, în zona de sud, unde puteam să-mi cumpăr o casă mare, să conduc o mașină scumpă, să fac donații pentru National Association for the Advancement of Coloured People (NAACP)⁴² și pentru campania lui Harold și să vorbesc în fața elevilor de la liceele locale. Aș fi fost considerat un exemplu demn de urmat, un negru care a reușit în viață.
Era ceva greșit în asta? Nu, din punctul de vedere al lui Johnnie. Mi-am dat seama mai apoi că zâmbise nu pentru că m-ar fi judecat, ci, dimpotrivă, tocmai pentru că nu mă judeca, pentru că el nu vedea nimic greșit în succesul meu, după cum nici liderii nu vedeau nimic greșit. Asta era probabil una dintre lecțiile pe care le învățasem în acei doi ani și jumătate – și anume că cei mai mulți negri nu erau asemenea imaginii pe care mi-o creasem despre tatăl meu ori asemenea bărbatului din poveștile mamei mele, un om însuflețit de idealuri mărețe și gata oricând să emită judecăți de valoare. Nu, cei mai mulți bărbați de culoare semănau mai degrabă cu tatăl meu vitreg, Lolo – erau oameni pragmatici, care știau că viața e prea grea pentru a judeca alegerile altora și prea dură pentru a trăi conform unor idealuri abstracte. Nimeni nu se aștepta ca eu să mă sacrific – nici Rafiq, care mă bătuse la cap în ultima vreme să-l ajut să strângă bani de pe la fundațiile albilor, pentru ultima lui găselniță; nici reverendul Smalls, care se hotărâse să candideze pentru funcția de senator de stat și își dorea cu disperare sprijinul nostru. În ceea ce-i privea, culoarea pielii mele fusese mereu un criteriu suficient pentru a mă numi membru al comunității, dar și o cruce destul de mare de dus.
Numai de asta să fi venit la Chicago, m-am întrebat, mânat doar de dorința de a fi acceptat? Cu siguranță ăsta fusese unul dintre motive, dar mai exista și un altul, care ținea de un impuls mult mai pretențios. Sigur că puteam la fel de bine să fiu negru și totuși să nu-mi pese de ceea ce se întâmpla în Altgeld sau în Roseland. Putea să-mi fie indiferentă soarta lui Kyle sau a altor băieți ca el, soarta tinerelor mămici, cum erau Bernadette sau Sadie. Dar, pentru un om care dorește să fie onest cu sine și să fie corect cu cei din jur, să dea un sens suferinței unei comunități și să participe la vindecarea ei, era nevoie de mai mult. Era nevoie de un devotament precum cel demonstrat zi de zi de dr. Collier în Altgeld. Era nevoie de genul de sacrificiu pe care oamenii ca Asante îl făceau de dragul studenților lor.
Era nevoie de credință. Am ridicat privirea și m-am uitat spre ferestruica de la etajul doi al bisericii și l-am văzut cu ochii minții pe bătrânul pastor la biroul lui, scriind predica pentru duminică. De unde îți iei credința? – m-a întrebat. Brusc, mi-am dat seama că nu aveam un răspuns. Poate mai aveam încă credință în puterile mele. Dar credința în propriile puteri nu este niciodată de ajuns.
Am stins țigara și am pornit mașina. M-am uitat în oglinda retrovizoare și, pe măsură ce mă îndepărtam, am văzut siluetele jucătorilor de cărți micșorându-se.
Johnnie răspundea de activitățile zilnice al organizației, ceea ce îmi permitea să aranjez mai multe întâlniri cu preoții de culoare din zonă, în încercarea de a-i convinge să se alăture organizației. A fost vorba despre un proces lent, întrucât, spre deosebire de omologii lor catolici, majoritatea pastorilor de culoare erau extrem de independenți, aveau o poziție bine asigurată în congregațiile lor și nu prea aveau nevoie de ajutor dinafară. Prima oară când am luat legătura telefonic cu fiecare în parte, au fost circumspecți sau evazivi, neînțelegând prea bine de ce musulmanul ăsta – sau, mai rău, irlandezul ăsta, O’Bama – dorea să stea de vorbă cu ei. Cei câțiva cu care m-am întâlnit reprezentau prototipul întâlnit în romanele lui Richard Wright⁴³ sau în discursurile lui Malcolm X: fețe bisericești ipocrite care predică iluzii sau protestanți evlavioși care conduc mașini de lux și stau cu ochii pe cutia milei.
În general, majoritatea celor pe care i-am întâlnit mi-au făcut o impresie bună. Erau oameni prevenitori, care munceau din greu, erau încrezători și știau clar ce doreau, motiv pentru care erau cei mai buni organizatori din circumscripție. Nu erau genul de oameni care se uită în permanență la ceas, erau preocupați de aspectele importante și erau surprinzător de dispuși să îmi răspundă la întrebări. Unul dintre ei mi-a povestit despre faptul că fusese dependent de jocurile de noroc. Un altul mi-a spus că fusese ani de-a rândul director al unei companii și, totodată, alcoolic. Toți mi-au vorbit despre faptul că multă vreme avuseseră îndoieli în ceea ce privea credința, se confruntaseră cu corupția și cu propriile tentații, toți atinseseră cel mai de jos nivel și își pierduseră demnitatea, pentru ca apoi să renască și să se dedice unui scop mult mai important. Or, tocmai aceasta era sursa încrederii lor: trecuta lor decădere și mântuirea care urmase. Asta era ceea ce le dădea autoritatea de a predica Evanghelia.
Unii m-au întrebat dacă aflasem Vestea cea Bună. Dacă cunosc izvorul credinței mele.
Când i-am întrebat cu ce alți pastori aș mai putea vorbi, mulți dintre ei au pomenit de reverendul Wright, același om despre care îmi pomenise și reverendul Philips în acea zi la biserică. Preoții tineri îl priveau pe Wright ca pe un mentor, iar biserica lui constituia un model pentru ceea ce tinerii clerici doreau să înfăptuiască la rândul lor. Pastorii mai vârstnici erau mai zgârciți cu laudele, impresionați totuși de rapiditatea cu care congregația de la Trinity crescuse și intrigați în același timp de popularitatea bisericii printre specialiștii de culoare. („Biserică de fițe pentru negri“, a observat unul dintre ei.)
Spre sfârșitul lui octombrie am reușit să aranjez o vizită cu reverendul Wright și să-i văd biserica. Era ridicată pe Bulevardul 99, într-un cartier rezidențial aflat la câteva cvartale distanță de proiectul de locuințe sociale Louden Home. M-am așteptat să văd o construcție impozantă, dar n-am văzut decât o structură modestă din cărămidă roșie, cu ferestre unghiulare, înconjurată de arbuști pereni și tufe cosmetizate în mijlocul cărora trona un semn înfipt în iarbă pe care scria cu litere simple ELIBERAȚI AFRICA DE SUD. În biserică era răcoare și atmosfera era foarte animată. Am văzut un grup de copii care așteptau să fie luați acasă de la grădiniță. Câteva adolescente au trecut pe lângă mine, îmbrăcate ca și cum s-ar fi dus la un curs de dansuri africane. Patru femei în vârstă au ieșit din altar și una dintre ele a strigat „Bun e Dumnezeu!“, la care celelalte au răspuns vesele „Mereu!“.
Într-un târziu, de mine s-a apropiat o femeie atrăgătoare, vioaie și zâmbitoare, pe nume Tracy, una dintre asistentele reverendului Wright. M-a anunțat că părintele întârzia câteva minute și m-a întrebat dacă doresc o cafea. Am urmat-o în bucătăria din spatele bisericii, apoi am început să stăm de vorbă, în general despre biserică, dar mi-a spus câte ceva și despre ea. Mi-a mărturisit că avusese un an greu, că soțul ei murise de curând și că urma să se mute în suburbii în doar câteva săptămâni. Era o decizie pe care o luase după o matură chibzuință, pentru că trăise mai toată viața în oraș. Dar decisese că mutarea avea să fie spre binele fiului ei. Mi-a explicat că în suburbii locuiau acum mai multe familii de culoare și că fiul ei se putea plimba pe stradă fără să fie hărțuit, că școala la care îl înscrisese ținea și ore de muzică și oferea instrumente și uniforme gratuite pentru cei care doreau să se înscrie în orchestra școlii.
– Dintotdeauna și-a dorit să cânte într-o orchestră, mi-a spus ea cu glas șoptit.
În timp ce vorbeam am observat că vine spre noi un bărbat în jur de 50 de ani. Avea păr cărunt și purta cioc și mustață. Era îmbrăcat într-un costum din trei piese. Se mișca încet, tacticos, de parcă ar fi vrut să nu consume prea multă energie, și își verifica tacticos corespondența în timp ce mergea și îngâna un cântecel doar pentru sine.
– Barack, mi s-a adresat el de parcă am fi fost prieteni de când lumea, hai să vedem dacă Tracy ne lasă să stăm puțin de vorbă.
– Nu-l lua în seamă, Barack, a spus Tracy, ridicându-se în picioare și îndreptându-și fusta. Ar fi trebuit să te previn că reverendului îi place să-și cam dea în petic.
Reverendul Wright a zâmbit și m-a condus într-un birou mic și dezordonat.
– Îmi cer scuze că am întârziat, mi-a spus în timp ce închidea ușa. Vrem să construim un nou lăcaș și am avut o întâlnire cu niște bancheri. Ăștia vor mereu și altceva de la tine. Ultima găselniță a fost o nouă poliță de asigurare de viață pentru mine. În caz că crăp mâine. Au impresia că fără mine biserica se duce de râpă.
– Și… care e adevărul?
– Nu eu sunt biserica, Barack, a răspuns el clătinând din cap. Dacă eu mor mâine, sper ca congregația să-mi organizeze o înmormântare decentă. Poate vor vărsa și câteva lacrimi. Dar imediat după ce o să pună pământ pe mine, lucrurile vor reveni la normal și oamenii se vor strădui să păstreze renumele acestei biserici.
Crescuse în Philadelphia și tatăl lui era preot baptist. Inițial nu dorise să urmeze calea părintelui său și se înrolase în Marina americană imediat ce terminase facultatea, dedulcindu-se la alcool, cochetând cu Islamul și cu naționalismul negru în anii 1960. Cu toate acestea, continuase să simtă chemarea spre cele sfinte și până la urmă fusese admis la Universitatea Howard, apoi la Universitatea din Chicago, unde șase ani studiase pentru a obține doctoratul în istoria religiilor. Învățase ebraica și greaca, studiase literatura lui Tillich⁴⁴ și a lui Niebuhr⁴⁵, precum și teologii eliberării negrilor. Iar cu 20 de ani în urmă adusese cu el la Trinity furia și umorul străzii, cunoștințele acumulate și ocazionalele perle de înțelepciune. Abia mult mai târziu aveam să aflu detaliile biografiei lui, dar chiar de la prima întâlnire mi-a fost clar că, în ciuda modestiei sale, dovedea un talent deosebit, o capacitate specială de a da coerență pornirilor conflictuale din istoria negrilor, chiar dacă nu le putea tempera – or, succesul bisericii Trinity se construise tocmai pe aceste calități ale lui.
– Avem de-a face cu personalități diferite, mi-a spus. Unii au rămas credincioși Africii. Alții sunt tradiționaliști. Uneori sunt nevoit să-mi bag mâna în borcanul cu miere ca să mai temperez lucrurile, că se încing rău spiritele. Dar asta se întâmplă rar de tot. De obicei, dacă cineva vine cu o idee nouă, îi spun să își urmeze instinctul și îi dau mână liberă.
Abordarea lui avusese categoric succes: de la 200 de enoriași, biserica număra acum 4 000 de membri; existau organizații pentru toate gusturile, de la cursuri de yoga până la cluburi unde se asculta muzică din Caraibe. Era îndeosebi mulțumit de faptul că biserica reușise să implice din ce în ce mai mulți oameni în activitățile sale, chiar dacă aceștia mai aveau încă multe de învățat.
– Nimic nu e mai greu decât să ajungi la inimile tinerilor ca dumneata, a continuat el. Le e teamă să nu creadă lumea că sunt niște papă-lapte. Le e teamă că prietenii vor râde de ei. Încearcă să se autoconvingă că biserica e treabă femeiască și că, dacă un bărbat recunoaște că are nevoie de îndrumare spirituală, acela e un bărbat slab.
Reverendul m-a privit apoi într-un fel care m-a neliniștit. Am decis să conduc conversația pe un teren ceva mai familiar și i-am povestit despre DCP și despre problemele cu care ne confruntam, explicându-i că era necesar ca bisericile mari să se implice. M-a ascultat cu răbdare și când am terminat a dat ușor din cap, aprobator.
– Voi încerca să te ajut cum pot, mi-a spus. Dar te previn că implicarea noastră nu înseamnă neapărat o bilă albă pentru voi.
– Adică?
– Unii clerici nu apreciază efortul nostru, a ridicat el din umeri. Au impresia că suntem prea radicali. Alții spun că nu suntem destul de radicali. Că am fi prea sentimentali. Accentul pe care îl punem pe istoria Africii, pe școlarizare…
– Unii ar putea spune că biserica este prea grăbită să promoveze anumiți oameni, l-am întrerupt.
I-a dispărut zâmbetul de pe chip.