Niciodată nu s-a bucurat de viață, înțelegi ce vreau să spun? Sâmbăta și duminica nu ieșea din casă, veneau niște unchi de-ai noștri pe la el și nu făceau decât să bea câte ceva și să asculte muzică. Vorbeau despre ce mizerii le mai făcuseră șefii lor. Șefu’ a făcut asta sau asta. Iar dacă unul dintre ei propunea să mai facă și altceva sau venea cu câte o idee nouă, ăștilalți săreau pe el. „Adică cum o să-ți deschizi tu, un negrotei neica nimeni, o afacere?“, spunea unul dintre ei. Altul sărea și el și zicea: „I-ai paharul lui Jimmy că i s-a urcat vinul la cap“. Și începeau să râdă, dar se vedea că era doar un râs forțat. Când eram și eu pe-acasă, unchii mei vorbeau și despre mine. „Mă, băiete, da’ știu că ai un cap cât o baniță“ sau „Mă, băiete, ai început să vorbești ca albii, ce-i cu vorbele astea pretențioase?“
Johnnie a tras încă un fum și l-a lăsat să plutească în aerul încețoșat.
– Când am ajuns la liceu, mi-era rușine de el. De taică-meu, vreau să spun. Trăgea ca un bou la jug. Se îmbăta cu frații lui. Am jurat că n-o să ajung niciodată ca el. Dar mai târziu, când m-am gândit din nou la asta, mi-am dat seama că taică-meu nu râdea niciodată când îi vorbeam despre visul meu de a merge mai departe la facultate. Nu spunea nici da, nici nu, dar a făcut mereu în așa fel încât să nu lipsim de la școală, să nu fie nevoie să muncim și chiar să avem câțiva bănuți de buzunar. În ziua în care am absolvit, a apărut la ceremonie îmbrăcat cu un sacou și cravată, și mi-a strâns mâna. Atâta tot… mi-a strâns mâna, după care s-a întors la serviciu…
Johnnie terminase de vorbit. Traficul era din nou lejer. M-am gândit la posterele din biroul lui Asante, unul o înfățișa pe Nefertiti, mândră și întunecată pe tronul ei din aur, altul, pe Shaka Zulu, neînfricat și semeț în mantia lui din piele de leopard; apoi mi-am amintit de o anumită zi, dinaintea sosirii tatălui meu în Hawaii, când m-am dus la bibliotecă să-mi caut propriul tărâm magic, propriul drept măreț de naștere. M-am întrebat cât de mult însemnau acele postere pentru băiatul care intrase în biroul lui Asante. Poate nu la fel de mult cât însemnau pentru Asante, un om dispus să asculte, un bărbat care își pusese mâna pe umărul unui tânăr.
– A fost lângă tine, i-am spus lui Johnnie.
– Cine?
– Tatăl tău. A fost lângă tine.
– Da, Barack, a fost, a spus el, scărpinându-și brațul.
– I-ai spus asta vreodată?
– Naah… Nu prea comunicăm.
Johnnie s-a uitat pe geam, apoi s-a întors spre mine.
– Poate ar trebui, ce zici?
– Da, John, am răspuns dând din cap. Poate ar trebui.
În următoarele două luni, Asante și dr. Collier ne-au ajutat să redactăm o propunere pentru înființarea unei rețele de consiliere a tinerilor, menită să asigure îndrumare și chiar meditații adolescenților cu probleme și să îi implice totodată pe părinți în planificarea pe termen lung a procesului de reformă. Era vorba despre un proiect provocator, dar eu eram cu mintea în altă parte. Când propunerea a fost finalizată, l-am anunțat pe Johnnie că voi lipsi câteva zile, timp în care el urma să participe la întâlnirile deja programate pentru a atrage cât mai mult sprijin.
– Unde pleci?
– Să mă văd cu fratele meu.
– Nu știam că ai un frate.
– Nici eu n-am știut până nu demult.
A doua zi am zburat la Washington, DC, unde locuia fratele meu Roy. Prima oară luasem legătura cu el cu ocazia vizitei Aumei la Chicago; atunci ea m-a anunțat că Roy se căsătorise cu o fată din Forțele Americane de Menținere a Păcii și se mutase în State. Într-o zi i-am telefonat să schimbăm două vorbe cu el. A părut foarte bucuros că ne aude, avea un glas profund și imperturbabil și vorbea de parcă ne despărțiserăm abia ieri. Totul era „minunat“, ne-a spus el atunci, slujba lui, soția lui, noua lui viață în America. Rostea cuvântul „minunat“ încet, aproape silabisit. „Mii-nuu-nat.“ Considera că ar fi fost „fan-taas-tic“ dacă i-aș fi făcut o vizită. N-ar fi fost „nici-o-pro-ble-mă“ dacă doream să stau la ei. După ce am închis telefonul i-am spus Aumei că părea foarte de treabă. Ea m-a privit ușor contrariată.
– Mă rog, cu Roy nu se știe niciodată, a spus ea. Nu arată mereu ceea ce simte cu adevărat. Într-un fel, seamănă cu Bătrânul. Să-ți spun drept, deși nu s-au înțeles deloc bine, el îmi amintește de Bătrân în multe feluri. Cel puțin așa stătea situația când locuia la Nairobi. Nu l-am mai văzut de la înmormântarea lui David, poate căsnicia l-a schimbat în bine.
N-a spus mai multe, adăugând doar că, în opinia ei, era bine ca eu să-mi formez propria părere. Am aranjat împreună cu Roy să ne vedem. Urma să zbor la DC pentru un weekend prelungit, el avea să îmi arate orașul și anticipam că ne vom simți de minune împreună. Numai că acum, în fața terminalului sosiri de pe aeroportul național, nu-l vedeam niciunde pe Roy. L-am sunat acasă și mi-a răspuns, cerându-și scuze.
– Frate, nu te supăra, crezi că poți să stai la un hotel în noaptea asta?
– De ce? S-a întâmplat ceva?
– Nimic grav, am avut o mică discuție cu nevastă-mea, așa că nu cred că e o idee bună să vii în noaptea asta aici, înțelegi?
– Da, sigur…
– Sună-mă după ce găsești cameră la hotel, bine? După aia ne întâlnim să mâncăm ceva. Vin eu să te iau la ora opt.
Am căutat cel mai ieftin hotel și l-am așteptat. Pe la ora nouă, cineva a bătut la ușă. Când am deschis, am văzut un tip solid cu mâinile în buzunare, cu dantură perfectă și un zâmbet care îi lumina chipul negru ca abanosul.
– Salut, frățioare, ce mai faci? a spus el.
În poze, Roy arăta mai suplu, era îmbrăcat în port african, își purta părul în stil afro și avea mustață și cioc. Bărbatul din ușa mea era mult mai solid, avea probabil 100 de kilograme, iar pe chipul rotofei trona o pereche de ochelari cu lentile groase. Nu mai purta cioc, iar în locul cămășii cu motive africane purta o cămașă albă, cravată și o jachetă sport gri. Auma avusese totuși dreptate, asemănarea dintre el și Bătrân era izbitoare. În momentul în care l-am văzut pe fratele meu, am simțit că am din nou zece ani.
– Te-ai îngrășat, am remarcat eu în timp ce mergeam spre mașina lui.
Roy și-a privit abdomenul generos și s-a bătut singur pe burtă.
– De la mâncarea din restaurantele fast-food. E plin de ele. McDonald’s. Burger King. Nici măcar nu trebuie cobori din mașină ca să le cumperi. Două chiftele din carne de vită, sosuri, salată, brânză. Îmi place Double Whopper cu cașcaval. Întotdeauna este deja pregătit! a mai spus el amuzat. Așa cum îmi place! Fantastic!
Râdea cu capul dat pe spate, iar hohotele îi scuturau tot trupul, de parcă nu-i venea să creadă minunile pe care noua lui viață i le punea la dispoziție. Avea un râs contagios, dar mie nu mi-a venit să râd atunci, în drum spre restaurant. Conducea o Toyota, prea mică pentru statura lui – arăta precum un copil în mașinuțele de la bâlci – și nu stăpânea nici schimbătorul de viteze, nici regulile de circulație, ca să nu mai spun că a depășit și limita de viteză. De două ori era să ne ciocnim cu alte mașini. Când a luat o curbă, mașina aproape că s-a înclinat într-o parte.
– Așa conduci mereu? am strigat încercând să acopăr muzica dată la maximum.
Roy zâmbi și schimbă în a cincea.
– Nu prea mă pricep, așa-i? Mary, nevastă-mea, se plânge tot timpul. Mai ales de când cu accidentul…
– Ce accident?
– A, nimic grav. Uite-mă cât se poate de teafăr. Sunt bine mersi!
A început să râdă din nou, clătinând din cap, și mi se părea că nu stăpânea deloc mașina. Când am ajuns la destinație, am avut senzația că se produsese o minune de la Dumnezeu.
M-a dus la un restaurant cu specific mexican, lângă un debarcader, și am ales o masă cu vedere la apă. Am comandat o bere, Roy a cerut o margarita, apoi am început să vorbim despre munca fiecăruia. El era contabil la o mare companie de împrumuturi ipotecare. A mâncat cu poftă, apoi și-a mai comandat o margarita; râdea și glumea despre aventurile lui în America. La sfârșitul cinei mi-a fost clar că făcea un mare efort. În cele din urmă, mi-am făcut curaj și l-am întrebat de ce nu venise și soția lui. Zâmbetul i-a dispărut de pe față.