Nu aveam decât o singură problemă: directorul nu sosise încă. Domnișoara Broadnax spunea că întârzie din cauza traficului, așa că ne-am hotărât să începem cu primul punct de pe ordinea de zi. Când s-au terminat discuțiile preliminare se făcuse aproape opt. Oamenii începuseră să își manifeste nerăbdarea și-și făceau vânt cu ce apucau, pentru că în sală era foarte cald. De lângă ușă l-am văzut pe Marty care încerca să antreneze mulțimea să cânte. L-am tras deoparte.
– Ce faci?
– Începi să îi scapi din mână. Trebuie să faci ceva să-i ții înfierbântați.
– Stai jos, te rog.
Mă pregăteam să salvez situația și să o invit pe domnișoara Broadnax să ia cuvântul când, din spatele sălii de sport, s-a auzit un murmur și l-am văzut pe director intrând pe ușă, însoțit de câțiva aghiotanți. Era un bărbat de culoare spilcuit, de statură mijlocie, abia trecut de 40 de ani. Și-a croit drum spre partea din față a sălii, aranjându-și în același timp cravata.
– Bine ați venit, a spus Sadie la microfon. Avem aici un mare grup de cetățeni care doresc să vorbească cu dumneavoastră.
Mulțimea a aplaudat. S-au auzit și câteva huiduieli. Reflectoarele aduse de echipele TV s-au aprins.
– Ne-am adunat azi aici pentru a dezbate o problemă care amenință sănătatea copiilor noștri, a continuat Sadie. Dar, înainte de a vorbi despre chestiunea azbestului, trebuie să ne referim la problemele de care ne lovim zi de zi. Linda?
Sadie i-a înmânat microfonul Lindei, care s-a întors cu fața către director și i-a arătat un maldăr de reclamații.
– Domnule director, nici unul dintre noi, cei care trăim în Altgeld, nu ne așteptăm la vreun miracol. Dar, avem pretenția să ni se asigure serviciile de bază. Atâta tot, serviciile de bază. Oamenii de față au făcut tot posibilul să aștearnă pe hârtie, cât se poate de ordonat, toate solicitările pe care le-au adresat CHA și la care nu au primit răspuns. Ceea ce dorim noi să vă întrebăm în această seară, în fața tuturor locatarilor, este dacă sunteți de acord să ne dați concursul pentru a face reparațiile necesare.
Ceea ce a urmat e destul de tulbure în memoria mea. Parcă îmi amintesc că Linda i-a întins microfonul directorului, dar când acesta a încercat să îl ia, Linda l-a retras.
– Dorim un răspuns simplu, da sau nu, a spus ea.
Directorul a spus că dorește să formuleze răspunsul în felul lui și a încercat să ia din nou microfonul. Linda l-a tras din nou înapoi, numai că de data aceasta gestul ei a fost unul batjocoritor, asemănător celui făcut de un copil care își amăgește fratele sau sora fluturându-i o înghețată pe la nas. Am încercat să-i fac un semn, să ignore ce-i spusesem mai devreme și să-i dea omului microfonul, dar eram prea în spate ca ea să mă poată vedea. Între timp, directorul a apucat cablul microfonului și a urmat o înfruntare între un distins oficial și o tânără însărcinată, îmbrăcată în pantaloni mulați și bluză. Sadie înțepenise în spatele lor, aprinsă la față și cu ochii căscați. Lumea prezentă, care nu înțelegea ce se întâmplă de fapt, a început să strige, unii la director, alții la Linda.
După care s-a declanșat iadul. Directorul a dat drumul microfonului și s-a îndreptat spre ieșire. Cei aflați lângă ușă au ieșit după el, ca un organism unicelular, iar el a început să alerge. Am ieșit și eu în fugă din sală, dar până să ajung afară directorul se pusese la adăpost în limuzina înconjurată de oameni, unii dintre ei cu fețele lipite de geamurile fumurii, alții râzând, înjurând sau rămași pe loc, derutați. Limuzina a pornit încet, până când a prins un moment în care nu trecea nici o mașină pe șosea și a luat viteză, traversând strada plină de gropi, luând curba și dispărând din raza noastră vizuală.
M-am întors uluit în sala de sport, croindu-mi drum printre oamenii care plecau acum acasă. Un mic grup se formase în jurul unui tânăr îmbrăcat într-o jachetă maro din piele, pe care l-am recunoscut ca fiind asistent al consilierului.
– Totul a fost pus la cale de către Vrdolyak, înțelegeți? le spunea el. L-ați văzut pe albul ăla care instiga oamenii. Nu vor decât să-l pună pe Harold într-o lumină proastă.
La câțiva pași de mine, doamna Reece și locotenenții ei.
– Vezi ce-ai făcut?! s-a repezit ea la mine. Asta se întâmplă când îi amesteci pe toți mucoșii. N-au făcut decât să facă Gardens de rușine la televizor. Acum albii o să ne taxeze ca o adunătură de ciori! Le-am satisfăcut așteptările!
Înăuntru nu mai rămăseseră decât câțiva părinți. Linda stătea retrasă într-un colț, plângând cu sughițuri. M-am apropiat de ea și am luat-o pe după umeri.
– Ești bine?
– Mi-e foarte rușine, a spus, înecată de sughițuri. Nu știu ce s-a întâmplat, Barack. Cu toți oamenii ăștia din jur… nu fac decât să încurc lucrurile.
– N-ai încurcat nimic, am liniștit-o. Eu sunt cel care a dat-o rău în bară.
I-am adunat pe toți cei rămași în cerc și am încercat să-i încurajez. Le-am spus că numărul celor prezenți fusese peste așteptări, ceea ce însemna că oamenii chiar doreau să pună umărul. Majoritatea rezidenților aveau să ne sprijine în continuare, le-am mai spus, și vom învăța din greșeli.
– Iar acum directorul știe cine ești, a comentat Shirley.
S-au auzit câteva râsete slabe. Sadie m-a anunțat că trebuia să plece acasă. Le-am spus tuturor că voi face eu ordine în sală. Mi s-a pus un nod în stomac când am văzut-o pe Bernadette ridicându-l în brațe pe Tyrone, care adormise, și opintindu-se cu el spre ușă. Dr. Collier m-a bătut pe umăr.
– Pe tine cine o să te încurajeze? m-a întrebat.
Am dat din cap.
– Când riști, mai pățești și câte-o nefăcută.
– Ați văzut expresia de pe chipurile lor…?
– Nu-ți face griji, m-a sfătuit dr. Collier. Sunt niște copii care țin la tăvăleală. Nu sunt chiar atât de duri cum vor să pară, nici unul dintre noi nu e, nici măcar tu. Dar o să le treacă. O astfel de experiență îi ajută să se maturizeze. Iar procesul de maturizare este dureros.
Consecințele acelei întâlniri ar fi putut fi mai serioase. Dar, pentru că evenimentele au întârziat atât de mult, un singur post TV a difuzat incidentul care îi avusese ca protagoniști pe Linda și pe director. Ziarele de dimineață au menționat frustrarea resimțită de locatarii din Altgeld din cauza răspunsului întârziat al CHA în problema contaminării cu azbest, precum și din cauza faptului că în seara precedentă directorul întârziase nepermis de mult. De fapt, s-ar fi putut spune că adunarea fusese chiar un succes, dat fiind faptul că în săptămâna ce a urmat Gardens s-a umplut de bărbați în combinezoane albe, care izolau azbestul ce ar fi putut constitui un pericol imediat. CHA a anunțat, de asemenea, că solicitase Housing and Urban Development (HUD)³⁹ câteva milioane de dolari din fondurile de urgență, pentru salubrizare.
Toate aceste concesii au ridicat moralul unora dintre părinți, iar după câteva săptămâni, timp în care toți ne-am lins rănile, am început să ne întâlnim din nou pentru a ne asigura că CHA își respecta angajamentele. Cu toate acestea, cel puțin în privința Altgeld, nu puteam scăpa de sentimentul că pierduserăm o șansă importantă. Linda, Bernadette, domnul Lucas au continuat să lucreze cu DCP, dar fără tragere de inimă, mai mult din loialitate față de mine, nu neapărat față de ceilalți. Mulți rezidenți care ni se alăturaseră în săptămânile dinaintea întâlnirii ne-au abandonat. Domnișoara Reece a refuzat să ne mai vorbească și, cu toate că erau prea puțini cei care luau în serios atacurile ei la adresa metodelor și a motivelor noastre, conflictul în sine n-a făcut decât să întărească suspiciunea cetățenilor legată de faptul că situația lor nu se va schimba, cu tot activismul nostru, și că nu puteam decât să creăm probleme în plus.
La circa o lună după prima salubrizare, ne-am întâlnit cu reprezentanții HUD pentru a face lobby pentru solicitarea de buget din partea CHA. Pe lângă fondurile de urgență pentru salubrizare, CHA a cerut guvernului federal peste un miliard de dolari, bani necesari reparațiilor de bază pentru toate proiectele sociale din oraș. Un tip alb, înalt și aspru, venit din partea HUD, a trecut în revistă toate articolele.
– O să fiu cât se poate de onest, ne-a spus. CHA n-are cum să obțină nici măcar jumătate din fondurile cerute. O să curățăm tot ce este contaminat cu azbest. Sau o să montăm noi instalații sanitare și acoperișuri noi acolo unde este nevoie. Dar nu putem face și una, și alta.
– Cu alte cuvinte, după tot deranjul ăsta, o să ne fie și mai rău, a comentat Bernadette.
– Nu chiar. Dar e vorba despre priorități bugetare stabilite de Washington. Îmi pare foarte rău.
– Spune-i lui asta! a mai zis Bernadette, ridicându-l pe Tyrone în brațe.
Sadie nu a fost prezentă la acea întâlnire. M-a sunat să-mi comunice că nu mai dorea să lucreze cu DCP.
– Soțul meu consideră că nu este o idee bună ca eu să pierd atât timp în loc să am grijă de familie. Spune că mi s-a urcat publicitatea la cap… că am devenit prea fudulă.
I-am sugerat că, atâta vreme cât familia ei locuia în Grădini, era de datoria ei să se implice.