– Uite ce e, a zis Bernadette, am fost deja la domnul Anderson. Dacă directorul nu e aici, atunci vrem să fim primiți de către adjunctul lui.
– Îmi pare rău, dar nu se poate. Dacă nu plecați acum va trebui să anunț paza.
Exact în momentul acela s-au deschis ușile liftului și în hol au intrat mai multe echipe de filmare și reporteri.
– Acesta este protestul legat de problema azbestului? m-a întrebat unul dintre reporteri.
– Ea este purtătoarea noastră de cuvânt, am răspuns arătând spre Sadie.
Echipele de filmare au început să-și instaleze echipamentele, iar reporterii și-au scos carnețelele. Sadie s-a scuzat și m-a tras deoparte.
– Nu vreau să vorbesc în fața camerelor.
– De ce?
– Nu știu. N-am mai apărut niciodată la televizor.
– O să te descurci foarte bine.
În câteva minute operatorii au început să filmeze, iar Sadie a ținut o conferință de presă, cu glas tremurând. Când a început să preia întrebări, o femeie într-un taior roșu, fardată excesiv, a venit în grabă la recepție. I-a zâmbit forțat lui Sadie și s-a prezentat ca fiind asistenta directorului, domnișoara Broadnax.
– Regret nespus că domnul director nu este aici, a spus ea. Vă rog să mă urmați, o să clarificăm problema.
– Toate clădirile care aparțin CHA prezintă urme de azbest? a întrebat un reporter.
– Se va întâlni directorul cu acești părinți?
– Ne preocupă foarte serios să găsim o soluție cât mai bună pentru locatari, a strigat domnișoara Broadnax peste umăr.
Am urmat-o într-o încăpere mare, unde câțiva oficiali cu fețe posomorâte se așezaseră deja la masa de conferințe. Domnișoara Broadnax a ținut să spună cât erau de drăgălași copiii, apoi ne-a oferit tuturor cafea și gogoși.
– Nu de gogoși avem nevoie, a spus Linda, ci de răspunsuri.
Asta a fost! Fără ca eu să scot un cuvânt, părinții au aflat că nu se făcuseră de fapt nici un fel de teste și au obținut promisiunea că până la sfârșitul zilei vor începe și testările. Au negociat o întâlnire cu directorul, au primit o grămadă de cărți de vizită și i-au mulțumit domnișoarei Broadnax pentru amabilitate. Data întâlnirii a fost comunicată presei, după care ne-am înghesuit din nou cu toții în lift. Când am ajuns afară, Linda a insistat să cumpăr floricele caramelizate pentru toată lumea, inclusiv pentru șoferul autobuzului. Odată urcați în mașină, am încercat să fac o evaluare a situației, atrăgându-le atenția asupra importanței unei pregătiri adecvate și a lucrului în echipă.
– I-ai văzut mutra ăleia când au apărut camerele de luat vederi?
– Și cât a fost ea de drăguță cu copiii… A încercat să ne înmoaie ca să nu mai punem întrebări.
– Nu-i așa că Sadie a fost nemaipomenită? Suntem mândri de tine, Sadie.
– Trebuie s-o sun pe vară-mea să pregătească o casetă video. O să ne dea la televizor.
Am încercat să îi rog să nu mai vorbească toți odată, dar Mona m-a tras de cămașă.
– Las-o baltă, Barack. Poftim, mi-a întins ea o pungă de floricele. Mănâncă.
M-am așezat lângă ea. Domnul Lucas i-a luat pe copii pe genunchi, ca să vadă Fântâna Buckingham. Mestecam floricelele lipicioase, priveam lacul liniștit, de culoarea turcoazelor, și încercam să-mi amintesc un moment la fel de calm precum cel pe care îl trăiam.
În urma acelui drum cu autobuzul m-am schimbat fundamental. O schimbare semnificativă, nu numai pentru că mi-a afectat circumstanțele concrete ale vieții (venituri, siguranță, faimă), dar și pentru că mi-a arătat că se poate și că există lucruri care te animă, dincolo de bucuria imediată, dincolo de orice dezamăgire, te îndeamnă să iei înapoi ceea ce a fost cândva al tău, o scurtă perioadă. Cred că acel autobuz a fost motorul meu. Cred că el continuă să fie motorul meu.
Am avut parte de publicitate. În seara în care ne-am întors de la biroul CHA, Sadie era pe toate posturile TV. Presa, care a simțit miros de sânge, a descoperit că mai exista un alt proiect de locuințe în partea de sud a orașului care ascundea instalații acoperite cu azbest degradat. Consilierii au început să ceară audieri de urgență, iar avocații erau solicitați pentru procese colective.
Departe de toată această agitație, în timp ce ne pregăteam pentru întâlnirea cu directorul CHA, am observat că se întâmpla un lucru minunat. Părinții au început să discute noi idei pentru campaniile care urmau. Au atras de partea lor și alți părinți. Ancheta privind fiecare cvartal în parte, pe care o propusesem anterior, era acum pusă în practică; așa gravidă cum era, Linda mergea din ușă în ușă pentru a strânge formulare de plângeri; domnul Lucas, deși nu știa să citească, le explica oamenilor cum să le completeze corect. Chiar și cei care s-au opus efortului nostru s-au dat pe brazdă: doamna Reece a acceptat să cosponsorizeze evenimentul, reverendul Johnson a permis câtorva enoriași să facă anunțul la slujba de duminică. Pasul mic, onest, făcut de Sadie devenise un izvor de speranță, îngăduindu-le cetățenilor din Altgeld să revendice puterea pe care o deținuseră în realitate dintotdeauna.
Întâlnirea urma să aibă loc în sala de sport a școlii parohiale, singura clădire din Altgeld care putea primi 300 de persoane, conform previziunilor noastre. Liderii au sosit cu o oră mai devreme și au trecut în revistă solicitările noastre, adică să existe un comitet de locatari care să lucreze alături de CHA pentru a se asigura că izolarea azbestului se făcea ca la carte, precum și un orar stabilit clar de CHA pentru efectuarea de reparații. În vreme ce discutam ultimele detalii, Henry, administratorul, mi-a făcut semn să vin lângă instalația de sonorizare.
– Ce s-a întâmplat?
– Nu merge. Cred că e vorba despre un scurtcircuit.
– Deci nu merge nici microfonul.
– Nu. Va trebui să ne descurcăm cu ce avem la îndemână.
Mi-a arătat un amplificator de dimensiunea unei valize mai mici, lângă care atârna un microfon cu cablul uzat. Sadie și Linda au venit lângă mine și s-au uitat la cutia aceea arhaică.
– Cred că glumești, a spus Linda.
Am atins ușor microfonul.
– O să ne descurcăm. Va trebui să vorbiți mai tare. Și nu-l lăsați pe director să monopolizeze ședința, am mai spus, cu ochii la amplificator. Dacă îi dați microfonul, o să vorbească ore întregi. Țineți-i voi microfonul după ce adresați întrebarea. Știți voi, așa cum face Oprah.
– Dacă nu vine nimeni, n-o să avem nevoie de nici un microfon, a spus Sadie, uitându-se la ceas.
Dar oamenii au venit. Din toată zona Gardens, vârstnici, adolescenți, prichindei. La ora șapte se strânseseră deja 500 de oameni; la ora șapte și un sfert erau 700 de persoane prezente. Echipele TV și-au instalat echipamentele, iar politicienii locali ne-au rugat să le permitem să vorbească oamenilor. Marty, care venise și el, nu-și putea stăpâni entuziasmul.
– Ai făcut o treabă excelentă, Barack. Oamenii ăștia sunt gata să se pună în mișcare.