– N-are să se schimbe nimic, domnule Obama, a răspuns ea. O să strângem bani ca să putem să ne mutăm de-aici cât mai repede.
Fes rotund, fără boruri, purtat de bărbații din Africa de Vest, musulmani și creștini africani; în Statele Unite e purtat în principal de persoane de origine vest-africană, ca mândrie față de cultura, istoria și religia lor. (n.tr.)
Bull Connor, politician american, membru al Partidului Democrat, care s-a opus Mișcării Drepturilor Civile din anii 1960 (n.tr.)
Agenția Națională de Detectivi Pinkerton, fondată în SUA de scoțianul Allan Pinkerton în 1850, actualmente filială a Agenției de Securitate SECURITAS (n.tr.)
Autoritatea Locuințelor din Chicago (n.tr.)
Circumscripțiile Adunării Legislative (n.tr.)
Departamentului de Stat pentru Locuințe și Dezvoltare Urbană (n.tr.)
Capitolul treisprezece
– Omule, ascultă la mine, lumea este un loc.
– Zici că lumea e un loc?
– Asta zic.
Ne întorceam la mașină, după o cină în Hyde Park, iar Johnnie era într-o dispoziție de zile mari. Era mai tot timpul bine dispus, în special după o masă bună și un vin de calitate. Când îl cunoscusem, pe vremea când încă lucra cu un grup cetățenesc din centrul orașului, îmi explicase legătura dintre jazz și religiile răsăritene, apoi trecuse direct la analiza posteriorului femeii de culoare, pentru a se opri în final asupra politicii Băncii Federale. Când vorbea, făcea ochii mari, se precipita, iar fața, acoperită de barbă, se lumina de o bucurie aproape copilărească. Acesta era unul dintre motivele pentru care îl angajasem pe Johnnie, pentru curiozitatea lui, pentru felul în care înțelegea și cele mai absurde lucruri. Era un filosof al bluesului.
– Să-ți dau un exemplu, a continuat el. Zilele trecute mergeam la o întâlnire în clădirea guvernamentală a statului Illinois. Știi cum arată în mijloc – are holul ăla imens, ca un luminator. Tipul cu care trebuia să mă întâlnesc a întârziat și am așteptat la etajul doișpe, de unde mă uitam în jos, observând arhitectura, când zboară pe lângă mine un om! Un sinucigaș.
– Nu mi-ai povestit despre asta…
– Păi, m-a zdruncinat rău de tot. Cu toate că eram destul de sus, am auzit sunetul produs de impactul trupului său pe ciment ca și cum ar fi fost lângă mine. Un sunet oribil. Imediat după, niște funcționari din birouri s-au repezit spre marginea balustradei să vadă ce s-a întâmplat. Ne uitam toți în jos, iar trupul acelui om era contorsionat și inert. Oamenii au început să țipe, acoperindu-și ochii. Ciudat e că, după ce țipetele au încetat, ăștia s-au aplecat iar peste balustradă, să se mai uite o dată. Pe urmă au țipat iar și și-au pus mâinile la ochi. De ce ar face cineva asta? Adică ce te aștepți să vezi a doua oară? Oamenii sunt ciudați. Pur și simplu nu-și pot reprima gustul ăsta pentru morbid… În fine. A venit poliția, a securizat zona și a luat cadavrul. Ca și cum n-ar fi fost nimic ieșit din comun, știi… totul s-a șters cu mopul și cu mătura. O viață ștearsă. Toată scena a fost curățată în mai puțin de cinci minute. Bănuiesc că e logic… adică nu e ca și când ai avea nevoie de echipament special sau de combinezoane. Dar asta m-a pus pe gânduri, cum o fi să lucrezi ca om de serviciu și să trebuiască să cureți ce a rămas în urma unui sinucigaș? Pentru că cineva trebuie să facă și asta, corect? Cum o fi să faci asta și să te duci pe urmă acasă și să-ți mai tihnească mâncarea?
– Se știe cine era?
– Stai că și aici e o poveste, Barack! a spus Johnnie trăgând din țigară și lăsând fumul să iasă leneș din gura lui. Era o fetiță albă, omule, de vreo șaișpe, șapteșpe ani. Genul ăla de copil punkist, cu păr albastru și inel în nas. După aia m-am întrebat ce-o fi fost în capul ei în timp ce urca cu liftul. Or fi fost și alți oameni cu ea în lift. S-or fi uitat la ea, or fi zis că-i vreo ciudată și și-au văzut de ale lor. S-au gândit mai departe la promovarea visată, la meciul echipei Bulls sau mai știu eu la ce… Iar în tot timpul ăsta lângă ei se afla o fată care ducea toată acea durere în interiorul ei. Cât de mare o fi fost durerea aia, îți dai seama, că înainte de a sări s-a uitat în jos și a știut ce o așteaptă.
Johnnie a stins țigara.
– Despre asta e vorba, Barack, despre întreaga panoramă a vieții. Se petrec tot felul de nebunii. Și ajungi să te întrebi dacă lucrurile astea se întâmplă și în alte părți. Adică există oare un precedent pentru tot căcatul ăsta? Ți-ai pus vreodată întrebarea asta?
– Lumea e un loc, am repetat.
– Vezi! Eu vorbesc serios, frate!
Ajunseserăm aproape de mașina lui Johnnie când am auzit un pocnet, surd și scurt, ca și cum s-ar fi spart un balon. Ne-am uitat în direcția din care venise sunetul și l-am văzut pe un puști care apăruse de după colțul străzii, chiar în diagonală față de noi. Nu-mi amintesc clar trăsăturile lui, nici cum era îmbrăcat, dar nu cred că avea mai mult de 15 ani. Îmi amintesc însă că alerga cât îl țineau picioarele, dar zgomotul adidașilor lui pe asfalt era amortizat, brațele și picioarele i se mișcau într-un ritm sălbatic, și alerga cu pieptul înainte, ca un atlet care depășise o linie de finish imaginară.
Johnnie s-a aruncat pe burtă, pe mica bucată de gazon din fața unei case, iar eu m-am luat după el. Câteva secunde mai târziu, au mai apărut alți doi băieți de după același colț de stradă, care alergau și ei cât puteau de repede. Unul dintre ei, mai scund și cam gras, cu pantalonii adunați în jurul gleznelor, flutura un pistol. Fără să se oprească, a mai tras trei focuri de armă în direcția primului băiat. Apoi, dându-și seama că acesta era deja departe, a încetinit ritmul și și-a îndesat arma sub tricou. Lângă el a venit și prietenul lui, un slăbănog cu urechi mari.
– A dracu’ jigodie, a vorbit slăbănogul.
A scuipat cu satisfacție și au început amândoi să râdă înainte de a-și continua drumul, redevenind copii. Siluetele lor se conturau, aplecate, pe asfalt.
Încă o toamnă și încă o iarnă… Am trecut peste dezamăgirile provocate de campania împotriva contaminării cu azbest, m-am concentrat asupra altor chestiuni și am găsit noi lideri. Sprijinul lui Johnnie mi-a luat multe de pe cap, iar bugetul nostru era stabil. Pierdusem din entuziasmul tineresc, dar căpătasem experiență. Probabil că mă familiarizasem cu mediul acela, iar experiența acumulată mi-a dat sentimentul că, în primăvara anului 1987, se întâmpla altceva cu copii din zona de sud. Acea linie invizibilă fusese depășită, iar situația începea să se agraveze.
Nu puteam spune exact ce anume se schimbase, nu aveam la îndemână o statistică concretă. Împușcăturile, sirenele ambulanțelor, scandalurile iscate între drogați și bande rivale și automobile fantomă, cartierele în care poliția și presa se aventurau rareori după ce un cadavru era lăsat în mijlocul drumului, băltoaca de sânge care se mărea treptat – nimic din toate acestea nu era vreo noutate. În locuri ca Altgeld, cazierele erau practic moștenite din tată-n fiu, din generație în generație; în primele zile petrecute la Chicago văzusem pâlcuri de adolescenți de 15–16 ani stând la colțurile bulevardelor Michigan sau Halstead, cu glugile trase pe față, purtând adidași cu șireturi desfăcute, călcând asfaltul într-un ritm dezolant, răspunzând mesajelor de pe pager de la telefoanele publice; erau grupuri care se împrăștiau și se formau la loc ori de câte ori trecea câte o mașină de poliție care patrula fără sirene, în liniște, precum o caracatiță la pândă.
Era vorba de fapt despre o schimbare a stării de spirit, asemănătoare încărcăturii electrice dinaintea unei furtuni. Am simțit asta într-o seară, în timp ce mă întorceam cu mașina acasă și am văzut patru băieți înalți mergând pe trotuarul mărginit de pomi; au smuls din pământ un șir de puieți abia sădiți în fața casei de către un cuplu de vârstnici. Simțeam același lucru și când mă uitam în ochii tinerilor în scaune cu rotile care au apărut pe străzi în primăvara aceea, copii ajunși infirmi înainte de a se putea bucura de viață; în ochii lor nu se citea autocompătimirea, erau atât de calmi și de duri încât te speriau în loc să te motiveze.
Asta era de fapt noutatea: un nou echilibru între speranță și teamă; sentimentul pe care îl împărtășeau atât adulții, cât și tinerii că unii dintre băieții noștri, dacă nu cumva majoritatea dintre ei, erau incorigibili. Până și cei care trăiseră o viață în zona de sud, oameni ca Johnnie, au observat schimbarea.
– N-am văzut niciodată așa ceva, Barack, mi-a spus într-o zi, la o bere în apartamentul lui. Lucrurile erau deja destul de grave când eram mic, dar existau limite. Ne drogam, ne încăieram. Dar, în public sau acasă, dacă un adult vedea că vorbești prea tare sau ești prea obraznic, îți făcea imediat observație. Iar noi ascultam, înțelegi ce vreau să spun? Acum, de când cu drogurile și cu armele, nu mai există așa ceva. Și nu e nevoie de prea mulți înarmați, sunt suficienți unul sau doi. Le spune cineva ceva și – pac! – au și tras. Oameni care aud astfel de povești nu mai vor să aibă de-a face cu sălbaticii ăștia de pe stradă. Chiar și noi vorbim despre ei la modul general, așa cum fac albii. Îi vedem cum atârnă la colț de stradă și o luăm în direcția opusă. După o vreme, chiar și cei mai bun copil își dă seama că nimeni nu va avea grijă de el. Și-atunci se hotărăște să-și poarte singur de grijă. Ce mai tura-vura, copii de doișpe ani au ajuns să facă legea pe stradă.
Johnnie a luat o gură de bere și spuma i s-a lipit de mustață.
– Nu știu ce să spun, Barack. Uneori chiar mi-e frică de ei. N-are cum să nu-ți fie frică de un om căruia nu-i pasă de nimic. Indiferent cât de tânăr ar fi acesta.
Înapoi în apartamentul meu m-am gândit la ce spusese Johnnie. Oare mie mi-era frică? Nu cred… cel puțin nu simțeam frica așa cum o descria Johnnie. Când traversam Altgeld sau alte cartiere rău famate, temerile mele erau mereu de natură personală, se rezumau la sentimentul de neapartenență. Gândul că aș putea fi atacat nu m-a preocupat niciodată. Așa cum nu m-a preocupat nici distincția pe care Johnnie o făcea între copiii buni și cei răi – nu așa vedeam eu lucrurile. Pentru că Johnnie pornea de la o premisă care îmi sfida experiența – și anume aceea că un copil ar putea hotărî asupra condițiilor propriei dezvoltări. M-am gândit la fiul lui Bernadette care acum avea cinci ani și care nu se putea juca decât pe străzile dintre uzina de prelucrare a deșeurilor și groapa de gunoi. Unde se situa acest copil pe o scară a cumințeniei? Iar dacă s-ar fi înhăitat cu o bandă de cartier și ar fi ajuns în închisoare, ar fi fost asta o dovadă a esenței lui sau era de vină doar o genă capricioasă? Sau ar fi fost asta doar o consecință a unei lumi inadecvat hrănite?
M-am gândit și la Kyle. Cum putea cineva să explice prin ce trecea acest copil? M-am sprijinit de spătarul scaunului gândindu-mă la fiul lui Ruby. Abia împlinise 16 ani. În cei doi ani de când mă mutasem la Chicago se înălțase binișor, făcuse mușchi și îi apăruseră primele tuleie în mustață. Față de mine se purta încă politicos, vorbeam cu el despre echipa Bulls și despre faptul că Jordan îi va duce anul acesta spre victorie. Dar de cele mai multe ori când treceam pe la ei, el nu era acasă sau tocmai pleca să se întâlnească cu prietenii. În unele seri Ruby mă suna să vorbim despre el, despre faptul că nu știa pe unde umblă, despre notele din ce în ce mai mici, despre secretele pe care le ascundea și despre faptul că ușa camerei lui era mereu închisă.
O sfătuiam să nu se îngrijoreze și-i spuneam că la vârsta lui Kyle fusesem și mai dificil. Nu știu dacă m-a crezut, dar chiar și-așa am simțit că era pentru ea o consolare. Într-o zi m-am oferit să-l pun pe Kyle la încercare și l-am invitat la un meci de baschet la sala de sport a Universității din Chicago. În mașină a fost foarte tăcut și a evitat să-mi răspundă la întrebări, mormăind câte ceva sau ridicând din umeri. L-am întrebat dacă mai visa încă să lucreze în aviație, dar a dat din cap; voia să rămână la Chicago, să-și găsească ceva de lucru și să-și ia propriul apartament. L-am întrebat de ce se răzgândise. Mi-a răspuns că în forțele aeriene unui negru nu i s-ar permite niciodată să piloteze un avion.
– Cine ți-a spus porcăria asta? l-am întrebat încruntat.
– Nu trebuie să-mi spună nimeni, a ridicat el din umeri, știu și singur că așa e.
– Omule, nu așa se gândește. Poți să faci orice atât timp cât ești dispus să muncești pentru asta.
Kyle a râs batjocoritor și s-a uitat pe geamul aburit de respirația lui.
– Așa, și tu câți piloți negri cunoști?