A trecut o săptămână. Sadie a sunat la biroul domnului Anderson. I s-a spus că va mai dura încă o săptămână până să primească rezultatele. Au mai trecut încă două săptămâni, iar Sadie a lăsat în zadar mesaj după mesaj. Am încercat să luăm legătura cu doamna Reece, apoi cu managerul districtual al CHA, după care am trimis o scrisoare directorului executiv al CHA și o copie a scrisorii către biroul primarului. Nici un răspuns.
– Și-acum ce facem? a întrebat Bernadette.
– Mergem la biroul din centrul orașului. Dacă ei nu vor să vină la noi, atunci ne ducem noi la ei.
A doua zi am pus la cale planul de acțiune. Am redactat încă o scrisoare către directorul executiv al CHA, informându-l că în două zile vom apărea la ușa biroului său pentru a cere răspunsuri privind contaminarea cu azbest. Am trimis și un scurt comunicat de presă. Elevii de la Carver au fost trimiși acasă cu un pliant prins de hăinuțe, prin care părinții lor erau invitați să ni se alăture. Sadie, Linda și Bernadette au petrecut aproape toată seara telefonând vecinilor.
Când a sosit și ziua cu pricina, în autobuzul galben parcat în fața școlii nu erau decât opt persoane. Am rămas în parcare cu Bernadette, pentru a coopta și alți părinți care tocmai își aduceau copiii la școală. Au pretextat că au programare la doctor sau n-au găsit pe nimeni care să stea cu copilul. Unii dintre ei nici măcar nu s-au obosit să găsească vreo scuză, ci au trecut pe lângă noi de parcă am fi fost niște cerșetori. Au venit și Angela, Mona și Shirley ca să vadă cum decurgea acțiunea și am insistat să ne însoțească, pentru sprijin moral. Toată lumea părea deprimată, cu excepția lui Tyrone și a lui Jewel care se strâmbau la domnul Lucas, singurul bărbat din grup. În spatele meu a apărut dr. Collier.
– Cam ăștia suntem, am spus.
– Peste așteptări, a comentat ea. Armata lui Obama.
– Exact.
– Succes, a mai spus și m-a bătut ușor pe spate.
Autobuzul a trecut de vechiul crematoriu și de oțelăria Ryerson, a traversat parcul Jackson și apoi a luat-o pe bulevardul Lake Shore. Ne apropiam de centru și am împărțit tuturor desfășurătorul acțiunii, rugându-i să-l citească cu atenție. Am așteptat să termine de citit, dar am observat între timp că domnul Lucas era tare încruntat. Era un tip scund, blând și puțin bâlbâit; făcea tot felul de munci prin Altgeld și o ajuta pe mama copiilor săi așa cum putea și el. M-am dus lângă el și l-am întrebat dacă avea vreo problemă.
– Nu prea știu să citesc, mi-a șoptit el.
Mi-a arătat pagina acoperită de cuvinte dactilografiate.
– Nu-i nimic.
M-am dus în față.
– Vă rog să mă ascultați! O să citim împreună desfășurătorul, ca să ne asigurăm că toată lumea înțelege despre ce e vorba. Ce dorim?
– O întâlnire cu directorul!
– Unde?
– În Altgeld!
– Ce facem, dacă ni se spune că ne vor da un răspuns mai târziu?
– O să pretindem un răspuns pe loc!
– Și dacă fac ceva la care nu ne așteptăm?
– Protestăm!
– Sărățele! a strigat Tyrone.
Biroul CHA se afla într-o clădire solidă, cenușie, din centrul cartierului Loop. Am coborât din autobuz, am intrat în hol și ne-am înghesuit în lift. Am coborât la etajul patru, într-un hol puternic luminat, în care o recepționeră stătea în spatele unui birou impozant.
– Cu ce vă pot ajuta? a întrebat ea, abia ridicând privirea dintr-o revistă.
– Am dori să intrăm la domnul director, vă rugăm, a spus Sadie.
– Aveți programare?
– Dânsul… a mai spus Sadie și s-a întors spre mine.
– Știe că venim, am spus.
– Momentan nu e în birou.
– Atunci puteți să-l anunțați pe adjunctul dumnealui? a mai întrebat-o Sadie.
Recepționera ne-a privit cu ochi de gheață, dar noi am rămas pe loc.
– Luați loc, a zis ea într-un sfârșit.
Toată lumea s-a așezat tăcută. Shirley a vrut să-și aprindă o țigară, dar Angela a înghiontit-o cu cotul.
– Parcă era vorba că ne preocupă sănătatea!
– Cam târziu pentru mine, fato, a bombănit Shirley, punând pachetul de țigări înapoi în geantă. Un grup de bărbați la costum și cravată a ieșit pe ușa din spatele recepționerei, măsurându-ne din priviri în timp ce se îndreptau către lift. Linda i-a șoptit lui Bernadette ceva la ureche; Bernadette i-a șoptit și ea ceva la rându-i.
Copiii au început să chicotească.
– Parcă așteptăm să intrăm la directorul școlii, a spus Bernadette.
– Ați auzit? am intervenit. Birourile astea uriașe sunt făcute să intimideze. Dar nu uitați că astea sunt autorități publice. Oamenii care lucrează aici trebuie să răspundă în fața voastră.
– Îmi pare rău, a spus recepționera ridicând vocea ca să mă acopere, am fost anunțată că directorul nu vă poate primi azi. Va trebui să îi comunicați domnului Anderson, din Altgeld, problemele dumneavoastră.