M-am apropiat de Angela, care stătea de vorbă cu Shirley și cu Mona.
– Când l-am auzit că-mi spune „domnișoară Rider“ era să mor, le povestea ea.
– Mie-mi spui! a clătinat Shirley din cap.
– Am imortalizat momentul, a spus Mona, ridicând aparatul foto.
– Avem confirmarea prezenței lui la miting? am încercat să intervin în discuție.
– După care mi-a spus că sunt prea tânără ca să am o fată de 14 ani. Vă dați seama?
– A acceptat să vină la miting? am repetat întrebarea.
S-au uitat toate trei la mine, enervate, și m-au întrebat:
– Ce miting?
Am ridicat exasperat mâinile în aer și am ieșit cu pași apăsați în stradă. Când am ajuns la mașină l-am auzit pe Will în spatele meu.
– Unde te grăbești așa?
– Nu știu. Undeva.
Am vrut să-mi aprind o țigară, dar vântul îmi stingea chibritul. Am înjurat, am aruncat cutia cu chibrituri pe jos, apoi m-am întors spre Will.
– Vrei să-ți spun ceva, Will?
– Ce?
– Suntem doar o cantitate neglijabilă. Asta suntem. Neînsemnați. Avem șansa să îi demonstrăm primarului că suntem realmente implicați în viața orașului, că suntem un grup demn de atenție. Și noi ce facem? Ne purtăm ca niște copii hipnotizați. Stăm ca proștii, zâmbim tâmp și ne agităm să facem o poză cu primarul…
– Vrei să spui că n-ai reușit să te fotografiezi cu el?
Will a râs încântat și mi-a arătat o fotografie Polaroid, după care a pus o mână pe umărul meu.
– Te superi dacă-ți zic ceva, Barack? Trebuie să înveți să te relaxezi. Ceea ce tu numești „neînsemnat“ este cel mai semnificativ lucru care i s-a întâmplat Angelei și celorlalți anul ăsta. O să se laude cu asta și peste zece ani. I-a făcut să se simtă importanți. Iar tu ai făcut posibil acest lucru. Ei, și ce dacă au uitat să-l invite pe Harold la miting? Asta se poate rezolva cu un telefon.
M-am urcat în mașină și am lăsat geamul în jos.
– Las-o baltă, Will. Vorbește frustrarea din mine.
– Da, văd. Dar ar trebui să te întrebi de ce te simți atât de frustrat.
– Tu ce crezi?
– Cred că încerci să te achiți cum trebuie de sarcini, mi-a răspuns el, ridicând din umeri. Și mai cred că nu ești niciodată mulțumit. Vrei ca totul să se întâmple imediat. Te porți de parcă ai ceva de demonstrat.
– Nu încerc să demonstrez nimic, Will.
Am pornit motorul și am luat-o din loc, dar nu destul de repede cât să nu aud cuvintele lui Will.
– Nouă nu trebuie să ne demonstrezi nimic, Barack. Te iubim, omule. Iisus te iubește!
Trecuse aproape un an de când sosisem la Chicago, iar activitatea noastră începea în sfârșit să dea roade. Grupul de stradă condus de Will și Mary ajunsese la 50 de persoane; organizau activități de curățenie pe străzi, sponsorizau zile ale carierei pentru tineretul din zonă, discutau cu consilierul municipal care a promis măsuri de îmbunătățire a serviciilor de salubrizare. În partea de nord a cartierului, doamna Crenshaw și doamna Stevens reușiseră să determine Administrația Parcurilor să renoveze parcurile și locurile de joacă degradate. Activitatea de reabilitare începuse deja. Fuseseră reparate străzi, desfundate sistemele de canalizare și fuseseră instituite programe de combatere a crimelor. Acum se deschisese și un nou centru de evaluare profesională, pe locul unui fost depozit părăsit.
Odată cu creșterea activității organizației, și munca mea a devenit din ce în ce mai solicitantă. Am primit invitații să fac parte din diverse comisii și să conduc ateliere; politicienii locali mă știau după nume, chiar dacă nu-l puteau pronunța corect. Dacă i-ai fi întrebat pe lideri, activitatea mea era fără greș.
– Să-l fi văzut când a venit aici prima oară, am auzit-o fără să vreau pe Shirley, care vorbea cu un nou lider. Era doar un copil. Și-acum dacă te uiți la ei ai putea jura că e un cu totul alt om.
Vorbea ca un părinte mândru de copilul său: pentru ea eram un fel de surogat al unui fiu rătăcitor.
Aveam aprecierea celor cu care colaboram, viața cartierului înregistrase îmbunătățiri concrete, aveam cu ce ne mândri. Ar fi trebuit să fie de ajuns. Însă Will avusese dreptate. Nu eram mulțumit.
Poate nemulțumirea mea avea de-a face cu vizita Aumei și cu veștile pe care le primisem în legătură cu Bătrânul. De unde până atunci simțisem nevoia să mă ridic la nivelul așteptărilor lui, acum mă simțeam de parcă trebuia să îi răscumpăr toate greșelile. Numai că tot nu-mi era limpede care era natura acelor greșeli; încă nu știam cum să interpretez semnele care m-ar fi putut feri să fac aceleași greșeli ca el. Din cauza acelei confuzii din capul meu, din cauză că imaginea lui era pentru mine contradictorie – alcătuită din frânturi care se băteau cap în cap –, mă trezeam trăind într-un fel de scenariu predestinat, ca și cum i-aș fi călcat pe urme, repetându-i greșelile și rămânând prizonier al tragediei lui.
Pe lângă toate acestea, mai aveam probleme și cu Marty. În primăvara acelui an drumurile noastre se despărțiseră; el își petrecea mai tot timpul în bisericile din suburbii, unde enoriașii, albi și negri, erau mai puțin preocupați de locurile de muncă și mai îngrijorați în privința strămutării albilor și a scăderii valorii proprietăților, fenomen întâlnit în zona de sud a orașului cu zece ani în urmă.
Toate acestea erau chestiuni dificile, presărate cu un rasism și o ipocrizie care lui Marty îi repugnau. Așa că s-a hotărât să-și vadă de drumul lui. A angajat un alt organizator care să acopere activitatea zilnică din suburbii și era implicat în deschiderea unei noi organizații în Gary, un oraș cu economia la pământ, unde situația era atât de gravă, spunea el, încât nimeni nu era preocupat de culoarea pielii promotorului. Într-o zi m-a rugat să merg cu el.
– Tu nu ai parte de o instruire corectă, mi-a explicat. Zona de sud este mult prea mare. Sunt prea multe aspecte acolo care distrag atenția. Și asta nu e vina ta. Ar fi trebuit să anticipez acest lucru.
– Dar nu pot să las totul baltă, Marty. Abia am venit aici.
Privirea lui exprima răbdare infinită.
– Ascultă, Barack, devotamentul tău este admirabil. Dar în momentul ăsta ar fi cazul să te preocupe propria dezvoltare. Dacă rămâi unde ești, o să te pierzi. O să ajungi să renunți la munca de organizator chiar înainte de a putea să faci ceva cu adevărat important.
El deja făcuse planul în capul lui: știa cât îi va lua să angajeze și să instruiască un înlocuitor pentru mine și se gândise și la bugetul pe care trebuia să-l asigure. În timp ce-l ascultam, mi-am dat seama că în cei trei ani cât lucrase în zona cu pricina nu se apropiase în mod deosebit de nimeni și de nimic, că primea din altă parte căldura umană și relațiile de care avea nevoie, adică de la soția lui, o femeie elegantă, și de la fiul lui, un băiat tare frumușel. În activitatea lui era stimulat de o singură idee, adică de ceea ce simboliza o fabrică închisă, dar și de o noțiune mult mai vastă decât ideea de fabrică, decât oamenii ca Angela sau Will sau preoții singuratici cu care colaborase. Din punctul lui de vedere, acea idee putea prinde viață în oricare altă parte. Pentru Marty, singurul lucru important era să descopere un anume con-curs de împrejurări, un anume melanj de componente.