cineva / oricine
să cânte cântecul unei negrese
să o elibereze
să se cunoască pe sine
să te cunoască pe tine
urmează-i ritmul
cu grijă / cu greu / timpuri grele
cântă cântecul vieții ei…
Timp de o oră, femeile și-au spus pe rând povestea și și-au interpretat melodiile. Au cântat despre vremuri pierdute și fantezii destrămate și ceea ce ar fi putut să fie. Au cântat despre bărbații care le-au iubit, care le-au trădat, care le-au violat, care le-au strâns în brațe; au cântat despre durerea acestor bărbați, durere pe care au înțeles-o și chiar au iertat-o uneori. Și-au arătat una alteia vergeturile de pe corp și bătăturile din talpă; și-au arătat frumusețea în ritmul vocilor, în mișcarea delicată a mâinilor, o frumusețe în declin sau în creștere, mereu înșelătoare. Au plâns după copiii lor avortați, după copiii lor uciși, după copiii care au fost și ele cândva. Agresive, mânioase, frumoase, de neclintit, au dansat în ritmul muzicii, un amestec de sărituri, rhumba, disco și vals solitar; dansuri înduioșătoare, solicitante. Au dansat până când au devenit una și aceeași. La sfârșitul piesei, spiritul acela a început să cânte un vers simplu:
l-am găsit pe dumnezeu în mine
și am iubit-o, am iubit-o cu patimă
În sală s-au aprins luminile, femeile de pe scenă s-au înclinat în fața publicului, iar fetele din spatele nostru au început să aplaude frenetic. Am ajutat-o pe Ruby să-și pună haina și am ieșit în parcare. Se făcuse frig, stelele străluceau ca gheața pe cerul negru. Cât am așteptat să se încălzească mașina, Ruby s-a aplecat și m-a sărutat pe obraz.
– Mulțumesc.
Ochii ei căprui se umpluseră de lacrimi. I-am luat mâna înmănușată și am strâns-o ușor, apoi am pornit la drum. N-am mai spus nici unul nimic. Am mers tot drumul în tăcere, până în clipa când am condus-o la ușă și i-am urat noapte bună.
Developing Communities Project (Proiectul Comunităților în Dezvoltare) – organizație religioasă fondată la Chicago în 1984 ca filială a CCRC, ca urmare a concedierilor masive și a închiderii fabricilor din zona de sud-est a orașului Chicago. În 1986, DCP a fost înscrisă ca organizație nonprofit sub conducerea primului ei director executiv, Barack Obama. (n.tr.)
Care are legătură cu teoriile filosofului englez Thomas Hobbes (n.tr.)
Capitolul unsprezece
Am ajuns în parcarea aeroportului la ora trei și un sfert și am alergat spre terminal cât am putut de repede. M-am învârtit pe loc de câteva ori, gâfâind, scanând cu privirea mulțimea pestriță de indieni, nemți, polonezi, thailandezi și cehi de lângă banda de bagaje.
La dracu’! Ar fi trebuit să plec mai devreme. Poate că s-a speriat și a încercat să mă sune. Oare îi dădusem numărul meu de la birou? Dacă pierduse avionul? Dacă trecuse pe lângă mine fără să-mi dau seama?
M-am uitat la fotografia din mâna mea, cea pe care mi-o trimisese cu două luni în urmă, deteriorată acum. Am ridicat privirea iar fotografia a prins viață: o femeie de origine africană ieșea prin porțile vămii, cu pași ușori, eleganți, cu ochi strălucitori fixați asupra mea, cu un chip negricios, rotund, parcă sculptat, care s-a luminat ca un trandafir când a început să zâmbească.
– Barack?
– Auma?
– Vai de mine…
Am luat-o în brațe, pe sus, și am râs, și-am râs în timp ce ne uitam unul la celălalt. I-am luat bagajul și când am pornit spre parcare ea și-a strecurat mâna pe sub brațul meu. În clipa aceea am știu că o iubesc, că sentimentele mele față de ea erau atât de firești, de sincere și de puternice, încât mai târziu, după ce ea a plecat, am început să mă îndoiesc de acea dragoste, pe care doream să mi-o explic. Nici acum nu pot explica acel sentiment; știu doar că iubirea mea era reală, este și acum și sunt recunoscător pentru asta.
– Deci, frățioare, a spus Auma pe drumul spre oraș. Trebuie să-mi povestești tot.
– Despre?
– Despre viața ta, cum altfel?
– De la începuturi?
– Începe cu ce vrei.
I-am povestit despre Chicago și New York, despre activitatea mea de organizator, despre mama și bunici și Maya; auzise multe despre ei de la tatăl nostru și i se părea că deja îi cunoștea foarte bine. Mi-a descris orașul Heidelberg, unde făcea un master în lingvistică, dar și despre încercările și greutățile vieții din Germania.
– De fapt, n-am nici un drept să mă plâng, a continuat ea. Am dreptul la o bursă, am un apartament. Nu știu ce-aș fi făcut dacă aș fi rămas în Kenya. Dar nici în Germania nu-mi place. Nemților le place să creadă că-s foarte liberali în privința africanilor, dar dacă îi iei la bani mărunți îți dai seama că atitudinea lor nu s-a schimbat. În folclorul german, spiridușii sau gnomii sunt mereu negri. Asemenea detalii sunt greu de ignorat. Uneori încerc să-mi imaginez ce-o fi simțit Bătrânul când a plecat de-acasă prima oară. O fi avut același sentiment de singurătate…?
Bătrânul. Așa îi spunea Auma tatălui nostru. Într-un fel, mi se părea potrivit, un termen familiar și totuși inabordabil, denumind o forță elementară imposibil de înțeles în totalitate. Odată ajunși în apartamentul meu, Auma a luat fotografia lui de pe bibliotecă, un portret realizat într-un studio foto, pe care mama mea îl păstrase.
– Pare atât de inocent, nu? Atât de tânăr.
A pus fotografia lângă fața mea.
– Ai gura lui.
I-am propus să se odihnească câteva ore, până mă întorc de la serviciu.
– Nu sunt obosită, a dat ea din cap. Lasă-mă să vin cu tine.
– O să te simți mai bine dacă dormi câteva ore.
– Ah, Barack!, a răbufnit ea. Ești la fel de autoritar ca Bătrânul. Parcă nu v-ați întâlnit decât o singură dată… E clar că l-ai moștenit.
Am pufnit în râs, ea însă a rămas serioasă. Se uita la mine de parcă ar fi avut în față un puzzle, de parca aș fi fost încă un element într-o ecuație care o sâcâia, în ciuda exuberanței cu care vorbea.