Grădinile (n.tr.)
Șosea ce marchează granița dintre cartierele Burnside și Pullman din Chicago, zone subdezvoltate, cu populație preponderent afro-americană (n.tr.)
Capitolul zece
A venit și iarna, iar orașul a căpătat un aspect monocromatic – siluetele copacilor negri se profilau pe cerul plumburiu. Se făcea întuneric în mijlocul după-amiezii, mai ales când erau furtuni de zăpadă, aduse dinspre nemărginirea preriei, iar cerul apăsa pământul, făcând ca luminile orașului să se reflecte în nori.
Munca mea era mai grea în astfel de condiții. Mici grămăjoare de zăpadă fină pătrundeau prin crăpăturile mașinii, îmi intrau pe sub guler și prin deschizăturile din palton. Dat fiind ritmul interviurilor, nu petreceam niciodată destul timp într-un singur loc ca să pot curăța mașina cum se cuvine, iar locurile de parcare se împuținau văzând cu ochii din cauza zăpezii care făcea străzile și mai înguste; toată lumea știa câte o întâmplare cu tâlc despre scandalurile iscate din cauza locurilor de parcare, despre bătăi și chiar împușcături, mai ales după o ninsoare abundentă. Oamenii veneau în număr din ce în ce mai mic la întrunirile de seară, sunau în ultimul moment să anunțe că au gripă sau că nu le pornește mașina; cei care veneau totuși aveau hainele jilave și nu-și ascundeau nemulțumirea. În unele seri, întorcându-mă spre casă în mașina clătinată de rafalele de vânt care băteau dinspre lac, din nord, uitam pentru o clipă unde mă aflu și gândurile mele deveneau doar o reflexie mută a tăcerii.
Marty mi-a sugerat să-mi iau mai multe zile libere și să îmi construiesc o viață separat de munca prestată. Îngrijorarea lui era de natură profesională, mi-a explicat: în lipsa unui suport personal în afara activității, un organizator risca să-și piardă din concentrare și să ajungă foarte repede la epuizare. Avea dreptate într-o oarecare măsură, oamenii cu care interacționam strict profesional erau în general mult mai în vârstă decât mine și veneau cu preocupări și pretenții care creează de obicei bariere în legarea unei prietenii. Când nu lucram, îmi petreceam weekendurile singur, în apartament, doar în compania cărților.
Cu toate acestea nu am ținut cont de sfatul lui Marty, poate și pentru că legăturile mele cu liderii organizației începeau să se consolideze și îmi ofereau mai mult decât o simplă relație de prietenie. După ședințe, mergeam cu câte unul dintre ei la o cârciumă din zonă să vedem știrile sau să ascultăm muzică veche – Temptations, The O’Jays – care răsuna dintr-un tonomat hărtănit, ascuns într-un colț. Duminica mă duceam la biserică, la slujbă, și le lăsam pe femeile de acolo să mă tachineze în legătura cu confuzia din capul meu când venea vorba de rugăciune sau de împărtășanie. La petrecerea de Crăciun organizată în Gardens am dansat cu Angela, cu Mona și cu Shirley sub un glob care trimitea mărgele strălucitoare de lumină în toată încăperea; am vorbit despre sport cu bărbații târâți acolo de neveste și m-am servit cu bulete râncede de cașcaval și chiftele; i-am învățat pe copiii acestor oameni cum să completeze o cerere de înscriere la facultate și m-am jucat cu nepoțeii care se așezau pe genunchii mei.
În momente ca acestea, când familiarismul și oboseala dizolvau granițele dintre lider și organizator, am înțeles ce dorise Marty să spună când mă sfătuise să învăț mai multe despre viețile acestor oameni. Îmi amintesc, de exemplu, că ședeam într-o după-amiază în bucătăria doamnei Crenshaw, înfulecând prăjiturile arse pe care mi le îndesa pe gât ori de câte ori treceam pe la ea. Era deja târziu, scopul vizitei mele nu mai era foarte clar și am întrebat-o, fără să mă gândesc prea mult, de ce continua să ia parte la ședințele comitetului de părinți de vreme ce copiii ei terminaseră de mult școala. Și-a tras scaunul mai aproape de mine și a început să-mi povestească despre copilăria ei, în Tennessee, despre faptul că fusese obligată să renunțe la școală pentru că familia ei nu își permisese să trimită decât un copil la facultate, un frate care murise în al Doilea Război Mondial. Și ea, și soțul ei munciseră ani de-a rândul în fabrică, tocmai pentru a-i asigura o educație bună fiului care ajunsese să studieze Dreptul la Yale.
O poveste ușor de înțeles, mi-am spus, despre sacrificiul unei generații și despre justificarea credinței unei familii. Doar că, atunci când am întrebat-o pe doamna Crenshaw cu ce se ocupa fiul ei la ora actuală, mi-a răspuns că băiatul fusese diagnosticat cu schizofrenie cu câțiva ani în urmă, iar acum își petrecea timpul citind ziarele în camera lui, pentru că îi era frică să iasă din casă. Glasul îi tremura. Era glasul unei femei a cărei tragedie avea un înțeles mai profund.
S-a întâmplat să petrec câteva minute în compania doamnei Stevens, înainte de o ședință organizată în subsolul bisericii St. Helena. N-o cunoșteam prea bine pe doamna Stevens, dar știam că o preocupă problema renovării spitalului local. Dintr-una-ntr-alta am întrebat-o de ce se implicase atât de mult în îmbunătățirea asistenței medicale din zonă, mai ales că în familia ei nu existau probleme de sănătate. Mi-a povestit că la vârsta de 20 de ani aproape că și-a pierdut vederea din cauza unei cataracte. Lucra ca secretară la vremea aceea și, cu toate că situația ei devenise atât de gravă încât medicul o declarase oarbă din punct de vedere legal, îi ascunsese acest lucru șefului ei de teamă să nu fie concediată. Zi de zi se ascundea în baie unde citea notițele șefului ei cu ajutorul unei lupe, le memora și apoi le scria la mașină, lucrând peste program pentru a termina rapoartele necesare a doua zi. În felul acesta reușise să păstreze un an secretul despre boala ei, până când strânsese suficienți bani să se poată opera.
Mai am exemplul domnului Marshall, un holtei de 30 și ceva de ani care lucra ca șofer de autobuz pentru Autoritatea de Tranzit. Nu era tipul de lider – nu avea copii, locuia într-un apartament – și m-am întrebat ce anume îl făcea să lupte împotriva consumului de droguri printre adolescenți. Iar când l-am condus la atelier ca să-și ridice mașina, i-am pus întrebarea. Mi-a vorbit despre faptul că tatăl lui, venit dintr-un orășel din Arkansas, visase să strângă avere, dar toate afacerile pe care le lansase dăduseră faliment și partenerii lui îl înșelaseră. Bărbatul a început să piardă bani la jocurile de noroc, a început să bea, apoi și-a pierdut casa și familia și a fost mai târziu găsit mort într-un șanț, înecat cu propria vomă.
Asta mă învăța pe mine zi de zi calitatea de lider: interesul propriu se întindea dincolo de caracterul imediat al problemelor. Dincolo de conversațiile de complezență, de biografiile sumare și de părerile vehiculate, oamenii ascundeau în ei o justificare elementară a propriei existențe. Erau povești despre teamă și miracol, presărate cu evenimente care încă îi bântuiau sau îi inspirau. Povești sacre.
Abia când am înțeles acest lucru mi-am îngăduit să împărtășesc mai multe despre mine cu colegii mei, să ies din izolarea pe care o luasem după mine la Chicago. La început am fost reținut, mi-a fost teamă că povestea mea era prea străină pentru sensibilitățile oamenilor din cartierele de sud. M-am temut că va afecta așteptările oamenilor în privința mea. Și totuși, ascultându-mi poveștile despre Toot sau Lolo sau despre părinții mei, despre zmeiele din Jakarta și despre ceaiurile dansante de la Punahou, oamenii dădeau din cap sau ridicau din umeri sau râdeau, întrebându-se cum se face că un om cu trecutul meu devenise atât de „continental“, după cum s-a exprimat Mona. Cel mai mult i-a uimit faptul că alesesem să-mi petrec iarna la Chicago în loc să mă distrez pe plaja Waikiki și să înot în ocean. După care veneau cu o poveste similară sau identică cu a mea, o verigă într-un lanț de experiențe comune – un tată absent, o greșeală aproape fatală din adolescență, o inimă zburdalnică sau o clipă de grație divină. Odată cu trecerea timpului, am învățat că toate aceste povești puse laolaltă m-au ajutat să mă adun, mi-au oferit locul și scopul pe care le căutasem. Marty avea dreptate: oriunde puteai găsi o comunitate, dacă săpai destul de adânc. Dar formulase greșit descrierea muncii mele. Pentru că exista și un fel de lirism în ceea ce făceam, dincolo de suprafață se afla o lume strălucitoare, pe care oamenii mi-o ofereau în dar, trebuia numai să cer asta.
Nu tot ceea ce am învățat de la lideri mi-a făcut inima să tresară. Deși mi-au arătat deseori o putere de spirit greu de imaginat, m-au forțat în același timp să recunosc puterea unor forțe ascunse care zădărniceau eforturile noastre, și anume secretele pe care le țineam ascunse față de ceilalți și chiar față de noi înșine.
Așa stăteau lucrurile în cazul meu, când era vorba despre Ruby, de exemplu. După acel fiasco legat de întâlnirea cu comandantul poliției am crezut că va renunța la activitatea de organizator. Dar ea s-a aruncat în proiect cu capul înainte și a muncit din răsputeri să construiască o rețea de membri ai comunității care să fie permanent prezenți la evenimentele noastre, contribuind și cu idei de înregistrare a votanților și colaborând cu comitetele de părinți ale școlilor. Ea era întruchiparea ideii de organizator, o persoană cu un talent nevalorificat până atunci, o femeie isteață, echilibrată, care participa cu bucurie la viața publică și era dornică să învețe. Fiul ei mi-era foarte simpatic. Kyle junior abia împlinise 14 ani și era un copil ciudat, care putea fi pasionat și îndrăzneț pe terenul de baschet din parcul de cartier, dar și plictisit și bosumflat. În el vedeam tot zbuciumul meu de copil. Uneori Ruby mă mai întreba despre el, exasperată de notele mici sau de o tăietură pe care o observase pe bărbia lui, și asta pentru că nu reușea să descifreze mintea dezordonată a băiatului.
– Săptămâna trecută mi-a spus că vrea să se facă cântăreț de rap, mă informa ea. Azi vrea să se înscrie la Academia Forțelor Aeriene, pentru că vrea să devină pilot pe un avion de luptă. Când îl întreb de ce, îmi răspunde „ca să zbor“. De parcă eu aș fi tâmpită. Pe cuvântul meu, Barack, uneori nu știu dacă să-l iau în brațe sau să îi înroșesc curul în bătaie.
– Încearcă ambele metode, îi răspundeam.
Într-o zi, chiar înainte de Crăciun, am rugat-o pe Ruby să treacă pe la biroul meu ca să-i pot da un cadou pentru Kyle. Când a intrat, vorbeam la telefon și mi s-a părut că observ ceva diferit la ea, așa cum am privit-o cu coada ochiului, dar nu-mi dădeam seama ce era. Abia după ce am închis telefonul și ea s-a întors spre mine mi-am dat seama că ochii ei căprui, care aveau aproape aceeași nuanță ca pielea ei, erau acum de un albastru opac, iar ea arăta de parcă cineva i-ar fi lipit doi nasturi de plastic peste iriși. M-a întrebat dacă s-a întâmplat ceva.
– Ce ți-ai făcut la ochi?
– A, la asta te referi.
Ruby a clătinat din cap și a început să râdă.
– Sunt lentile de contact, Barack. Compania pentru care lucrez produce lentile estetice de contact și le-am luat la preț redus. Îți plac?
– Ochii tăi sunt frumoși așa cum sunt.
– Ei, am vrut și eu să mă amuz, a spus ea cu privirea în pământ. Am încercat ceva diferit.
N-am știut ce să-i răspund. Mi-am amintit într-un târziu de cadoul pentru Kyle și i l-am dat.
– Este pentru Kyle, i-am zis, o carte despre avioane… m-am gândit că i-ar plăcea.
Ruby a făcut un semn din cap și a pus cartea în geantă.
– Foarte drăguț din partea ta, Barack. Sunt sigură că o să-i placă.
S-a ridicat brusc de pe scaun și și-a aranjat fusta.
– Ar cam trebui să plec, a mai spus ea și a ieșit grăbită pe ușă.
Tot restul acelei zile și în următoarea m-am tot gândit la ochii lui Ruby. Mi-am spus în sinea mea că avusesem o reacție nepotrivită, pentru că am făcut-o să se simtă prost că și-a permis un gest de vanitate într-o viață prea săracă în bucurii. Mi-am dat seama că o parte din mine se aștepta ca atât ea, cât și ceilalți lideri să beneficieze de un soi de imunitate care să-i apere de avalanșa de imagini care hrănea nesiguranța americanilor – modelele zvelte din revistele de modă, bărbații cu chipuri sculptate la volanul mașinilor de lux – imagini în fața cărora chiar și eu eram vulnerabil și aveam nevoie de apărare. Când am pomenit întâmplarea într-o conversație cu o altă prietenă de culoare, ea a pus problema mult mai tranșant.
– Adică ce te surprinde atât de tare? m-a întrebat ea iritată. Te miri că negrii încă își detestă aspectul?
I-am răspuns că nu eram chiar surprins. De când descoperisem, înfricoșat, reclama aceea la produse pentru albirea pielii din revista Life începusem să mă familiarizez cu „dicționarul“ care ținea de culoarea pielii din comunitatea neagră – păr bun, păr prost; buze groase sau subțiri; dacă ai pielea deschisă la culoare, e bine, dacă ești negru, vezi-ți locul. În timpul facultății, chestiunea modei și a stimei de sine în comunitatea neagră a fost un subiect delicat dar des dezbătut printre studenții de culoare, în special printre studente, care zâmbeau strâmb dacă un militant negru ieșea numai cu fete cu pielea deschisă la culoare și admonestau orice bărbat negru care îndrăznea să comenteze coafurile negreselor.
De cele mai multe ori îmi țineam gura când se vorbea despre asta și îmi evaluam, în sinea mea, propriul nivel de contaminare. Am observat totuși că asemenea conversații nu se desfășurau în prezența multor oameni și niciodată în prezența albilor. Ulterior am înțeles că poziția studenților negri într-o facultate preponderent albă era deja destul de fragilă, identitatea noastră, prea alterată, pentru a recunoaște măcar față de noi înșine că sentimentul de mândrie al negrilor nu era unul deplin. Ar fi fost de-a dreptul ridicol, o expresie a urii față de noi înșine, dacă ne-am fi recunoscut îndoiala și deruta față de colegii albi, dacă ne-am fi expus unui studiu din partea celor care provocaseră de fapt dezastrul. Nu le puteam pretinde albilor să privească lupta noastră ca pe o oglindă a sufletelor lor și am fi riscat să le oferim astfel încă o dovadă a unei patologii specifice oamenilor de culoare.
Abia după ce am studiat cu atenție diferența dintre ceea ce vorbeam între noi, în particular, și ceea ce comunicam public am înțeles că nu trebuie să acord prea multă încredere celor care trâmbițau stima de sine ca panaceu universal pentru toate suferințele comunității negre, fie ele legate de consumul de droguri, de adolescente care aveau deja copii sau de crime. Până să ajung la Chicago, sintagma stimă de sine fusese pe buzele tuturor activiștilor, realizatorilor de talk-show-uri, educatorilor și sociologilor. Era un termen general, la îndemâna oricui, care descria durerea noastră, o modalitate igienică de a vorbi despre lucruri pe care le ținusem până atunci ascunse. Însă ori de câte ori încercam să definesc ideea de stimă de sine, calitățile specifice pe care doream să le inculcăm, mijloacele specifice prin care ne puteam autoimpulsiona, conversația cădea pe o pantă regresivă. Ce anume îți displace la tine, culoarea pielii tale sau faptul că nu știi să citești și nu găsești de lucru? Sau poate că nu ai simțit dragostea părinților, să fi fost din cauză că ai pielea prea închisă? Sau prea deschisă? Sau poate pentru că mama ta obișnuia să se drogheze cu heroină și nu înțelegi de ce făcea asta? Să fie oare de vină vidul pe care l-ai simțit din cauza părului tău dezordonat sau faptul că nu ai căldură și mobilă în apartament? Poate pur și simplu în adâncul sufletului ai crezut că trăiești într-un univers lipsit de Dumnezeu.
E posibil ca astfel de întrebări să fie inevitabile pentru cineva care dorește mântuirea personală. Și totuși aveam îndoieli asupra faptului că toată această dezbatere pe tema stimei de sine ar fi putut funcționa ca piesă de rezistență în politica negrilor și în succesul acesteia. Era nevoie de o autoanaliză sinceră din partea oamenilor; fără onestitate, s-ar fi alunecat în predici deșarte. Poate că dacă ar fi avut stimă de sine, negrii nu ar mai fi fost atât de săraci, m-am gândit, dar nu puteam nega faptul că sărăcia nu putea ridica nimănui stima de sine. Bine ar fi fost să ne concentrăm pe lucruri asupra căror toți putem fi de acord. Bine ar fi să putem da negrilor meserii și slujbe tangibile. Copiii negri meritau să învețe să citească și să socotească într-o școală bine finanțată. Odată ce necesitățile de prim ordin erau satisfăcute, fiecare dintre noi putea să-și descopere propria valoare.
Ruby a fost cea care a zdruncinat această tendință a mea de a ridica un zid între psihologie și politică, între situația noastră materială și dispoziția noastră sufletească. În realitate, acel episod a fost doar un exemplu dramatic a ceea ce vedeam și auzeam zi de zi. Ca el au mai fost și altele: un lider de culoare care mi-a explicat nonșalant că nu angajează niciodată contractori de culoare („Negrii nu fac decât să te încurce și mă văd obligat să angajez albi care să refacă lucrarea“); o femeie aflată în poziție de lider mi-a demonstrat de ce nu putea mobiliza și alți oamenii din biserica de care ținea („Negrii sunt leneși – nu vor să facă nimic“). Se întâmpla deseori să aud, în decursul acestor remarci, cuvântul „cioară“ în loc de „negru“, un cuvânt spus înainte în glumă, cu o oarecare ironie, o glumă prin care comunitatea de culoare exprima capacitatea noastră de a rezista, ca neam. Numai că la un moment dat am auzit-o pe o tânără adresându-se astfel copilului ei, căruia i-a spus că e un nimic, și am auzit cum adolescenții se jigneau în felul acesta. Transformarea înțelesului original al cuvântului nu era completă; la fel ca și celelalte ziduri de apărare pe care le-am ridicat, și asta însemna că lovitura ne era adresată în primul rând nouă.
Limbajul, umorul, poveștile oamenilor obișnuiți sunt uneltele cu ajutorul cărora se construiesc familii, comunități și economii. Dar nu puteam separa puterea lor de durerea și de confuzia existente încă în noi. Implicațiile acestei realități m-au tulburat cel mai mult când m-am uitat în ochii lui Ruby. Poveștile pe care le auzisem de la conducere, toate dovezile de curaj, sacrificiu și depășire a obstacolelor nu se născuseră doar din lupta cu mizeria și cu seceta, sau cu sărăcia lucie. Ele izvorâseră și dintr-o experiență foarte personală care a avut de-a face cu ura. Or, ura aceea nu dispăruse; ea dăduse naștere unui contradiscurs îngropat adânc în fiecare individ, un contradiscurs în mijlocul căruia se afla omul alb – nemilos, ignorant, reprezentat uneori printr-un singur chip, alteori printr-o imagine fără chip a sistemului care deținea puterea asupra vieților noastre. M-am întrebat dacă legăturile din comunitate ar fi putut fi restabilite fără a fi nevoie de o exorcizare colectivă a fantomei care ne bântuia visele. Oare putea Ruby să se iubească pe ea însăși fără să urască, în același timp, ochii albaștri?
Rafiq al-Shabazz găsise răspunsuri satisfăcătoare la aceste întrebări. Începusem să mă întâlnesc periodic cu el. În dimineața următoare întâlnirii DCP³²-ului cu Agenția Municipală a Locurilor de Muncă, m-a sunat și s-a lansat într-un monolog precipitat despre centrul de angajare pe care îl cerusem de la primărie.
– Trebuie să stăm de vorbă, Barack, mi-a spus el. Ce vreți voi să faceți legat de reconversia profesională trebuie inclus într-un program de dezvoltare mai vast pe care l-am conceput. Nu putem aborda problemele astea separat… trebuie să privim în perspectivă. Tu nu înțelegi ce forțe sunt implicate aici. O grămadă de indivizi gata să te înjunghie pe la spate.