– Situația e încă foarte gravă. Nu s-a schimbat mai nimic. Ceea ce vreau eu să știu este ce vom face de acum încolo, a mai spus el, întorcându-se spre mine.
– Habar n-am, Will, am recunoscut eu. Spune-mi tu.
Will a zâmbit și mi-am dat seama că depășisem criza imediată. Angela a acceptat să mai aștepte câteva luni. Le-am promis că mă voi concentra mai mult asupra proiectului Altgeld. În următoarea jumătate de oră am discutat strategiile și am împărțit sarcinile. Când să ieșim din sală, Mona m-a prins de braț.
– Ai gestionat foarte bine discuția, Barack. Din câte se pare, știi ce ai de făcut.
– Nu-i așa, Mona. Nu știu absolut deloc.
– Atunci promit să nu spun nimănui, a răspuns ea râzând.
– Apreciez asta, Mona. Apreciez din tot sufletul.
În seara aceea l-am sunat pe Marty și i-am povestit câte ceva din ceea ce se întâmplase. Nu era deloc surprins: o parte din bisericile din suburbii începuseră deja să se retragă. Mi-a dat câteva sugestii în legătură cu chestiunea locurilor de muncă din Altgeld, apoi m-a sfătuit să măresc ritmul interviurilor.
– Va trebui să cauți noi lideri, Obama. Nu mă îndoiesc că Will e un tip grozav, dar chiar crezi că e bine să depinzi de el pentru a menține organizația la suprafață?
Am priceput ce voia să spună. Îmi plăcea Will, apreciam sprijinul lui, dar trebuia să recunosc că avea unele idei cam… excentrice. Îi plăcea să fumeze iarbă la sfârșitul zilei de muncă („Dacă Dumnezeu nu voia să fumăm iarbă, nu ne-ar fi lăsat-o pe pământ“). Pleca fără ezitare în mijlocul oricărei ședințe pe care o considera plictisitoare. Când îl luam cu mine la interviurile cu membrii bisericii lui, începea să le atragă atenția asupra faptului că nu înțelegeau corect Sfânta Scriptură ori asupra îngrășământului pe care îl foloseau pentru peluză și chiar despre constituționalitatea taxei pe venit (după părerea lui, taxa pe venit viola Legea drepturilor omului, drept urmare el refuza s-o plătească).
– Poate ar trebui să fii mai atent la ce au de spus oamenii, i-am spus la un moment dat, și atunci vor fi și ei mai receptivi.
– Sunt atent, a zis el clătinând din cap. Tocmai asta e problema. Tot ce spun ei e greșit.
După întâlnirea din Altgeld, Will a venit cu o idee nouă.
– Negrii ăștia corciți de la St. Catherine nu vor face nimic, a spus el. Dacă vrem să realizăm ceva trebuie să ieșim în stradă!
Mi-a atras atenția că populația din imediata vecinătate a bisericii St. Catherine era formată din șomeri care trăiau de pe-o zi pe alta; iar noi trebuia să ne concentrăm asupra lor. Și pentru că ei nu s-ar fi simțit în largul lor la o ședință găzduită de o altă biserică, era nevoie să organizăm o serie de mitinguri în stradă, în zona West Pullman, unde ei s-ar fi putut strânge pe un teren neutru.
La început am fost sceptic, dar nici nu doream să descurajez eventualele inițiative, așa că i-am ajutat pe Marty și pe Mary să pregătească un pliant care să fie distribuit în cvartalul aflat cel mai aproape de biserică. Peste o săptămână, așteptam toți trei la un colț de stradă, în vântul de toamnă târzie. Inițial, strada a rămas goală, iar ferestrele căsuțelor din cărămidă – acoperite de jaluzele. În cele din urmă, a început să se strângă lume, femei cu capul acoperit de plase pentru păr, bărbați în pulovere sau jachete, călcau toți pe frunzele aurii și se apropiau de cercul care se forma, din ce în ce mai mare. După ce s-au strâns vreo 20 de persoane, Will le-a explicat că biserica St. Catherine era doar o parte a unui efort organizatoric lărgit și că era de datoria lor să vorbească cu vecinii despre lucrurile care îi nemulțumeau.
– Era și timpul, a spus o femeie.
Timp de o oră, oamenii au ridicat tot felul de probleme, de la gropile de pe stradă și sistemul de canalizare până la semafoare și spații abandonate. Începuse să se lase seara, iar Will a anunțat că începând din luna următoare întâlnirile se vor desfășura în subsolul bisericii St. Catherine. Pe drumul înapoi spre biserică i-am auzit pe oameni continuând să vorbească în urma noastră, până când vocile lor au devenit doar un murmur în lumina crepusculară. Will m-a privit și a zâmbit.
– Ce ți-am spus…
Am reluat întâlnirile și pe alte străzi, acoperind trei, patru, cinci cvartale – Will la mijloc, purtând în continuare gulerul alb și jacheta lui cu însemnele clubului Chicago Cubs, iar Mary cu formularele ei pe care le împărțea mulțimii. Când întâlnirile noastre s-au mutat în interior, grupul nostru număra aproape 30 de persoane, gata să lucreze cu noi pe sume de nimic.
Chiar înaintea unei astfel de întâlniri am văzut-o pe Mary singură pe holul bisericii, unde pregătea un ibric de cafea. Agenda serii era tipărită frumos pe o coală de măcelărie care fusese lipită pe perete; scaunele erau deja aranjate. Mary mi-a făcut cu mâna, în timp ce căuta zahărul și laptele pentru cafea, apoi mi-a spus că Will avea să întârzie puțin.
– Ai nevoie de ajutor? am întrebat-o.
– Nu ajung, mi-a spus ea.
Am luat zahărul de pe raftul de sus.
– Altceva?
– Nu. Cred că avem tot ce ne trebuie.
Am luat loc și am privit-o pe Mary, care aranja cănile pentru cafea. Era o persoană greu de citit; nu vorbea prea mult, nici despre ea, nici despre trecut. Știam că era singura persoană albă din partea primăriei care lucra cu noi, una din cinci persoane albe care mai rămăseseră în West Pullman. Mai știam că are două fiice, una de zece ani și una de 12; cea mică suferea de un handicap locomotor și avea nevoie periodic de terapie.
Știam că tatăl nu era prin preajmă, cu toate că Mary nu vorbise niciodată despre el. O informație ici, o informație colo, dezvăluite pe parcursul mai multor luni, numai așa am aflat că își petrecuse copilăria într-un orășel din Indiana, într-o familie numeroasă de irlandezi muncitori. Cunoscuse acolo un bărbat de culoare, cu care se întâlnise în secret și cu care se căsătorise; familia ei refuzase orice contact cu ea, așa că tinerii căsătoriți se mutaseră în West Pullman, unde au cumpărat o căsuță. Apoi bărbatul plecase, iar Mary s-a trezit naufragiată într-o lume pe care nu o cunoștea aproape deloc, fără absolut nimic în afară de casă și două fetițe mulatre, lipsită de posibilitatea de a se întoarce acasă.
Uneori treceam pe la ea doar s-o salut, atras probabil de singurătatea pe care o simțeam în sufletul ei, de similitudinile dintre ea și mama mea, dintre mine și fetițele ei, două copile dulci și frumușele a căror viață fusese mult mai grea decât a mea, dat fiind că bunicii le respinseseră, colegii de culoare le tachinau, iar atmosfera din jurul lor era toxică. Familia beneficia totuși de ajutor; după ce soțul lui Mary plecase, vecinii s-au arătat dispuși să ajute, reparând un acoperiș, invitându-le la câte un grătar în aer liber și la aniversări, arătându-și aprecierea față de munca lui Mary. Existau totuși niște limite în măsura în care vecinii acceptau familia lui Mary, niște granițe invizibile în prieteniile pe care ea le putea lega cu alte femei – în special cu cele măritate. Singurele ei prietene adevărate erau fiicele ei și, acum, Will, cu care putea împărtăși ceva special, date fiind eșecul lui și destinul lui cu totul deosebit.
Totul era pregătit pentru întrunire, așa că Mary s-a așezat pe un scaun și m-a urmărit în timp ce notam câteva ultime observații.
– Te superi dacă te întreb ceva, Barack?
– Deloc, te rog.
– De ce ești aici? De ce faci munca asta, vreau să spun…
– Pentru farmecul ei.
– Vorbesc serios. Chiar tu ai spus că n-ai nevoie de slujba asta. Și nici nu ești foarte credincios, așa e?
– Mmm…
– Deci de ce faci asta? Will și cu mine ne-am implicat și pentru că ține de credința noastră. Dar tu?
Exact atunci s-a deschis ușa și a intrat domnul Green. Era un tip în vârstă, îmbrăcat într-o jachetă de vânătoare și o șapcă cu urechi ce-i atârnau pe lângă bărbie.
– Ce mai faceți, domnule Green?
– Bine, foarte bine. S-a răcit afară…