Au venit apoi și doamna Turner și domnul Albert, urmați de restul grupului, toți înfofoliți din cauza iernii care se venise devreme. Și-au desfăcut jachetele, și-au pregătit singuri câte o cafea, apoi s-au amestecat în conversația de încălzire a atmosferei. A apărut în cele din urmă și Will, în jeanși și un tricou roșu pe care scria „Diaconul Will“. După ce a rugat-o pe doamna Jeffrey să rostească rugăciunea de început, a deschis ședința. Am luat notițe și am intervenit numai când discuția a început să divagheze. Oricum mi se părea că dura cam mult – câteva persoane plecaseră după numai o oră – dar Will a adăugat o nouă temă de dezbatere.
– Înainte de a termina, a spus el, aș vrea să facem un exercițiu. Suntem o organizație condusă dintr-o biserică, ceea ce înseamnă că dedicăm o parte din fiecare întâlnire momentelor de reflecție asupra noastră, asupra relațiilor cu ceilalți și cu Dumnezeu. Vă rog să vă gândiți măcar un minut la idei sau trăiri pe care le-ați simțit în seara asta, dar despre care nu ați vorbit, și pe care să le împărtășiți cu grupul.
Preț de câteva minute, nimeni nu a spus nimic.
– Nu vrea nimeni să ne împărtășească gândurile sale?, a întrebat Will din nou.
Oamenii au lăsat privirile în jos, stânjeniți.
– Bine, a mai spus el. Atunci o să vă mărturisesc eu ceva ce mă preocupă de la o vreme. Nimic serios, doar amintiri. Părinții mei nu au fost bogați. Am locuit în Altgeld. Dar, când mă gândesc la copilărie, îmi vin în minte amintiri extrem de plăcute. Îmi amintesc că mergeam cu ai mei în pădurea Blackburn să culegem mure. Îmi amintesc că, împreună cu prietenii mei, construiam skateboarduri din lădițe de fructe și rulmenți de la patine vechi și ne luam la întrecere în parcare. Îmi amintesc că mergeam în excursii cu școala, iar de sărbători ne adunam toți în parc, nimănui nu-i era teamă, vara dormeam în curte dacă în casă era prea cald. Am o grămadă de amintiri… și eram mereu cu zâmbetul pe buze, râdeam.
Will s-a oprit brusc și a lăsat capul în jos. Am crezut că îi vine să strănute, dar când a ridicat capul am văzut că îi curgeau lacrimi pe obraji. A continuat cu vocea sugrumată de emoție.
– Știți ceva? Nu mai văd copii zâmbind în jurul nostru. Îi vezi, îi asculți și parcă sunt mereu preocupați de ceva, furioși. Nu au încredere în nimeni, nici în părinții lor, nici în Dumnezeu, nici în ei înșiși. Și asta nu e bine. Nu e normal să nu mai vezi copii zâmbind.
S-a oprit din nou și a scos o batistă din buzunar ca să-și sufle nasul. După el au început și alții să vorbească despre amintirile lor, cu voci grave, precipitate, de parcă lacrimile acestui colos de bărbat le-ar fi înmuiat inimile. Au vorbit despre viața din orășelele din Sud, despre prăvăliile de la colț de stradă, unde oamenii se strângeau să afle veștile zilei sau să ajute femeile să care cumpărăturile, despre felul în care adulții își creșteau copiii („N-aveai cum să te ascunzi, că mama avea ochi și urechi pe toată strada“), despre un anume bun-simț susținut de genul acesta de familiarism. Nu am simțit nostalgie în vocile lor, care povesteau amintiri selective, dar toate poveștile lor laolaltă aveau o rezonanță autentică și aminteau de o pierdere comună. Cei prezenți erau de-acum uniți printr-un sentiment de mărturie comună, de frustrare și de speranță, care plutea în încăpere, greu și palpabil, chiar și după ce ultima persoană a vorbit. Ne-am luat de mână, palma groasă, plină de bătături a domnului Green în palma mea stângă, iar în dreapta mâna doamnei Turner, mică și puțin cam aspră. Împreună ne-am rugat pentru curajul de a schimba lucrurile.
I-am ajutat pe Will și pe Mary să strângă scaunele, să spele cafetierele, am încuiat ușa și am stins luminile. Am ieșit în noaptea rece și limpede. Mi-am ridicat gulerul hainei și am evaluat repede în gând cum decursese întâlnirea: Will trebuia să reducă puțin discursul și era nevoie să ne documentăm referitor la serviciile municipale înainte de următoarea ședință și să îi intervievăm pe toți cei care veniseră în seara aceea. După ce am trecut în revistă lista, l-am luat pe Will pe după umeri.
– Ceea ce ai spus spre final a avut un impact uriaș, Will.
S-a uitat la Mary și au zâmbit amândoi.
– Am observat că tu nu ai împărtășit nimic grupului, a spus Mary.
– Organizatorul trebuie să fie mai discret.
– Cine spune asta?
– Am citit în manualul organizatorilor. Hai, Mary, te conduc până acasă.
Will s-a urcat pe motocicletă și ne-a făcut semn cu mâna, iar eu am traversat cu mașina cele patru cvartale până la casa lui Mary. Am lăsat-o în fața ușii și după ce a urcat câteva trepte am lăsat în jos geamul de pe cealaltă parte a mașinii.
– Auzi, Mary.
S-a întors la mașină și s-a aplecat peste geam.
– Referitor la ce m-ai întrebat mai devreme, de ce fac asta. Poate are legătură cu ceea ce s-a întâmplat în această seară. Adică… nu cred că motivațiile noastre sunt chiar atât de diferite.
A dat din cap, apoi s-a dus în casă, la fetele ei.
Peste o săptămână eram înapoi în Altgeld și așteptam ca Angela, Mona și Shirley să se înghesuie în berlina mea cam prea mică. Mona, care se așezase în spate, s-a plâns că nu are loc suficient.
– Ce mașină e asta?
Shirley și-a tras scaunul mai în față.
– E una d-aia construită special pentru slăbănoagele cu care iese Barack.
– Cu cine trebuie să ne întâlnim?
Planificasem trei întâlniri în speranța că voi descoperi o strategie care ar fi putut veni în întâmpinarea nevoilor locuitorilor din Altgeld, din punctul de vedere al locurilor de muncă. Pentru moment, cel puțin, noua industrie manufacturieră părea inaccesibilă. Marii producători preferau lucrători din coridoarele suburbane mai spălate, ori nici măcar Gandhi nu i-ar fi putut convinge să mute producția pe lângă Altgeld. Pe de cealaltă parte, mai exista o parte a economiei care putea fi numită locală, o economie de nivel secundar care includea magazinele, restaurantele, teatrele și serviciile și care în alte zone ale orașului continuau să funcționeze drept incubator al vieții sociale. Locuri unde familiile își puteau investi economiile, unde existau șanse de afaceri și unde existau încă slujbe pentru începători. Locuri în care economia se păstrase la un nivel ușor de gestionat și destul de transparente pentru a fi înțelese.
Cel mai apropiat centru comercial din zonă era în Roseland, așa că am luat-o pe linia de autobuz ce traversa Bulevardul Michigan, ticsit cu magazine de peruci și de băuturi alcoolice, magazine de haine la mâna a doua și pizzerii, până am ajuns în fața unui fost depozit cu două etaje. La intrarea în clădire era o ușă grea, metalică. Urma o scară îngustă care ducea spre un subsol plin cu mobilă veche. Un bărbat scund și slăbuț, cu cioc și cu un chipiu ce-i accentua urechile mari, se afla în biroul extrem de mic.
– Vă pot ajuta cu ceva?
I-am explicat cine suntem și i-am amintit că vorbisem la telefon.
– Așa e, așa e.
A gesticulat spre doi bărbați masivi ce stăteau în picioare de-o parte și de alta a biroului, iar ei au trecut pe lângă noi înclinând din cap.
– Va trebui să ne grăbim, pentru că a intervenit ceva. Rafiq al Shabazz.
– Știu cine ești, i-a spus Shirley în timp ce dădea mâna cu el. Ești băiatul doamnei Thompson, Wally. Ce mai face mama ta?
Rafiq a schițat un zâmbet forțat și ne-a invitat să luăm loc. Ne-a explicat că era președintele Coaliției Roseland pentru Unitate, o organizație implicată într-o serie de activități politice menite să promoveze cauza cetățenilor de culoare și care contribuise în mare măsură la alegerea primarului Washington. Când l-am întrebat ce puteau face bisericile noastre să încurajeze dezvoltarea economică locală, mi-a înmânat un pliant în care magazinele ținute de arabi erau acuzate că vând carne de proastă calitate.
– Uite aici o problemă adevărată, a spus Rafiq. Oameni care nu sunt din comunitatea noastră fac bani frumoși pe spatele nostru și îi sfidează pe frații și surorile noastre. Coreenii și arabii sunt cei care conduc prăvăliile, iar evreii dețin majoritatea clădirilor. Pe termen scurt, dorim să ne asigurăm că interesele negrilor sunt apărate, înțelegeți? Dacă aflăm că un coreean se poartă urât cu clienții, o să ne ocupăm de caz. O să insistăm asupra faptului că pretindem respect și că și ei, la rândul lor, trebuie să contribuie la dezvoltarea comunității – adică să ne finanțeze programele, lucruri de genul ăsta. Asta pe termen scurt. Iar pe termen lung – a mai spus Rafiq, indicând o hartă a Roselandului atârnată pe perete, cu câteva locuri marcate în roșu – e vorba despre asta. Totul se reduce la dreptul de proprietate. Vrem un plan comprehensiv pentru toată zona. Afaceri deținute de negri, centre comunitare, tot tacâmul. Pentru unele proprietăți am început deja să negociem cu proprietarii albi să ni le vândă la un preț corect. Dacă vă interesează un loc de muncă, puteți să ne ajutați răspândind mesajul despre acest plan. Problema actuală e că nu avem suficient sprijin din partea oamenilor din Roseland. În loc să ia atitudine, se duc după albi, în suburbii. Numai că albii nu-s proști. Ei așteaptă să ne vadă mutați din oraș ca să se poată întoarce, că doar cunosc prea bine valoarea terenurilor pe care stăm noi acum.
Unul dintre cei doi bărbați masivi s-a întors în biroul lui Rafiq, iar acesta s-a ridicat de la masă.
– Chiar trebuie să plec, a spus el brusc. Dar mai vorbim.
A dat mâna cu toți, apoi asistentul lui ne-a condus până la ușă.
– Și zici că îl cunoști, Shirley?, am întrebat imediat după ce am ieșit din clădire.