– Cu cine vorbesc?
– Rafiq sunt. Care-i treaba, e prea devreme pentru tine?
Chiar așa era. L-am rugat să rămână la telefon până îmi pun o cafea, apoi i-am zis să repete ce spusese mai devreme, dar mai încet. Până la urmă am priceput că Rafiq avea de fapt un interes, și anume să organizeze centrul de evaluare al MET într-o anumită clădire care se afla lângă biroul lui, pe bulevardul Michigan. Nu l-am întrebat care era de fapt interesul lui, pentru că nu aș fi primit un răspuns clar și, pe de altă parte, mi-am dat seama că vom putea folosi o portiță în ceea ce s-a dovedit a fi o serie de negocieri delicate cu domnișoara Alvarez. Dacă locația pe care o avea în vedere întrunea condițiile necesare, eram dispus să o propun ca posibilă alternativă.
Între mine și Rafiq s-a format o alianță incomodă, care n-a fost privită cu ochi buni de către liderii DCP. Am înțeles îngrijorarea lor, de câte ori ne întâlneam cu Rafiq pentru a discuta strategiile comune, întrerupea ședința cu predici kilometrice despre intrigile în desfășurare și despre faptul că negrii aveau de gând să-și trădeze concetățenii de culoare. Folosea o tactică de negociere destul de eficientă, vocea i se ridica pe măsură ce vorbea, venele de pe gât i se dilatau de-a dreptul, iar Angela și Will, ca și ceilalți prezenți, amuțeau cuprinși de curiozitate și se uitau la Rafiq de parcă ar fi fost un epileptic în plină criză. Nu o dată am fost nevoit să intervin și să strig ca să-l acopăr, nu eram neapărat iritat, cât dornic să-l mai temperez. Până la urmă, un zâmbet i se profila pe sub mustață și ne puteam întoarce la discuția propriu-zisă.
Când eram doar noi doi, Rafiq putea susține o conversație normală. Ajunsesem să-l admir și să-l invidiez în același timp, pentru tenacitatea și curajul lui și pentru o oarecare sinceritate pe care o demonstra în felul său propriu. Mi-a confirmat faptul că fusese șeful unei bande din Altgeld, în tinerețe; descoperise credința sub îndrumarea unui lider local musulman care nu era însă afiliat organizației Națiunea Islamului, păstorită de Louis Farrakhan.
– Dacă n-aș fi descoperit Islamul, cred că acum aș fi fost mort, mi-a spus într-o zi. Aveam o atitudine negativă, înțelegi? Am crescut în Altgeld și m-am intoxicat cu toată otrava pe care ne-au băgat-o pe gât albii. Oamenii cu care lucrezi au aceeași problemă, cu toate că nu-și dau seama. Își pierd jumătate din viață preocupați de ce cred albii. Și încep să se învinovățească pentru tot rahatul pe care-l văd zilnic, crezând că nu sunt în stare de mai mult, până când albii le dau OK-ul. Dar în adâncul sufletului ei știu că nu e corect. Știu cum i-a tratat țara asta pe părinții lor, pe frații și pe surorile lor. Adevărul e că îi urăsc pe albi, dar nu recunosc asta nici măcar față de ei înșiși. Țin totul în ei și se războiesc tot între ei. Și asta e o mare pierdere de energie. O să-ți spun totuși ce admir la albi, a continuat el. Ei sunt siguri pe ei. Uită-te la italieni. Pe ei i-a durut în cur de steagul american când au ajuns aici. Primul lucru pe care l-au făcut a fost să organizeze Mafia, ca să fie siguri că cineva la apără interesele. Uită-te la irlandezi. Au pus mâna pe oraș și le-au găsit locuri de muncă oamenilor lor. La fel, evreii… crezi că le pasă mai mult de un copil de culoare din sudul orașului decât le pasă de neamurile lor din Israel? Aiurea! Totul se reduce la sângele care îți curge prin vene, Barack, la a avea grijă de ai tăi. Punct. Numai negrii sunt atât de tâmpiți încât să-și facă griji în legătură cu dușmanii lor.
Ăsta era, după părerea lui Rafiq, adevărul. Nu-și alegea deloc cuvintele când venea vorba despre asta. El trăia într-o lume hobbesiană³³, unde domnea neîncrederea, iar loialitățile porneau din familie către moschee și apoi către rasa neagră – acolo unde noțiunea de devotament nu se mai aplica. Această viziune îngustă despre legăturile de sânge și trib i-a asigurat lui o claritate și o modalitate de a-și concentra atenția. Respectul de sine al negrilor contribuise la alegerea primarului, spunea el, și tot acesta schimbase viața toxicomanilor sub îndrumarea musulmanilor. Progresul ne era la îndemână atâta vreme cât nu ne trădam pe noi înșine.
Dar ce anume însemna de fapt trădare? Încă de când am citit prima oară autobiografia lui Malcolm X, am încercat să descurc ițele naționalismului de culoare folosindu-mă de argumentul potrivit căruia mesajul naționalismului – acela de solidaritate și de autonomie, disciplină și responsabilitate comună – nu trebuia să depindă de ura față de albi, după cum nu trebuia să depindă nici de generozitatea albilor. Le puteam arăta oamenilor din această țară unde anume greșeau, fără a înceta să credem în capacitatea lor de schimbare, asta îmi spuneam mereu și le spuneam prietenilor negri dispuși să mă asculte.
Dar, când stăteam de vorbă cu naționaliști autoproclamați așa cum era Rafiq, am observat că rechizitoriul mascat a tot ceea ce ținea de cultura albă servea drept principal pion în mesajul lor menit să însuflețească lumea; din punct de vedere psihologic, cel puțin, unul depindea de celălalt. Când un naționalist vorbea despre reaprinderea valorilor ca unică soluție a problemei sărăciei printre negri, își exprima, implicit, dacă nu explicit, atitudinea critică față de publicul de culoare, transmițându-i acestuia că nu trebuia să trăiască așa cum trăia. Sigur că unii primeau ca atare mesajul și se străduiau să-și construiască o nouă viață și mă refer la acei oameni care demonstrau hotărârea pe care Booker T. Washington o ceruse cândva adepților săi. Erau însă și negri pentru care acest discurs era similar explicațiilor oferite de albi despre sărăcia din rândurile celor de culoare, explicații potrivit cărora continuam să suferim de slăbiciune culturală, dacă nu chiar de o inferioritate genetică. Era un mesaj care ignora cauzalitatea și vina, un mesaj în afara istoriei, din care lipsea elementul progresist. Or, pentru un popor deja văduvit de propria istorie, slab echipat pentru a recupera acea istorie în altă formă decât cea prezentată la televizor, realitatea cotidiană nu venea decât să confirme cele mai sumbre bănuieli legate de noi înșine.
Naționalismul ne punea la îndemână acea istorie, o poveste cu tâlc, limpede, ușor de comunicat și de înțeles. Un atac consecvent la rasa albă, o litanie continuă despre experiențele brutale ale negrilor din această țară, care servea drept balast și putea împiedica transformarea responsabilității individuale și comune într-un ocean de disperare. Da, ar spune un naționalist, albii sunt vinovați de situația voastră dificilă, și nu defectele voastre inerente. În realitate, albii sunt atât de lipsiți de suflet și de diabolici încât nu ne mai putem aștepta la nimic bun din partea lor. Ura pe care o simțiți față de voi înșivă, pornirile voastre spre alcoolism și hoție au fost sădite de ei. Eliberați-vă gândurile și vă veți descătușa propria putere. Ridică-te, rasă puternică!
Acest proces de dislocare, această autocritică practicată în timp ce ne delimităm de obiectul criticii au stat la baza succesului de invidiat al Națiunii Islamului în schimbarea vieții toxicomanilor și a criminalilor. Dar această organizație nu a venit doar în întâmpinarea straturilor inferioare ale societății americane, ci se adresa și avocaților care munciseră din greu să-și obțină poziția și totuși se loveau încă de tăcerea penibilă a colegilor când pășeau într-un club; se adresa și studenților care priveau cu precauție distanța dintre ei și viața din cartierele rău famate ale orașului, precum și pericolele presupuse de această distanță; se adresa tuturor oamenilor de culoare care, ca și mine, auzeau înlăuntrul lor o voce care le spunea „nu e locul tău aici“.
Rafiq avea oarecum dreptate când susținea că toți negrii erau niște potențiali naționaliști. Nutreau o furie pe care, neputând să și-o manifeste, o acumulau în ei. Mă gândeam la Ruby și la ochii ei albaștri, la adolescenții care își spuneau unii altora „cioară“ și mă întrebam dacă nu cumva, măcar pentru o vreme, Rafiq n-avea dreptate și când afirma că era nevoie să redirecționăm acea furie. Mă întrebam și dacă o politică a negrilor menită să suprime furia împotriva albilor, sau chiar una care nu reușea să stimuleze loialitatea față de rasă în primul rând nu erau cumva nepotrivite pentru scopul pe care noi îl urmăream.
Era dureros să mă gândesc la asta și este și acum la fel de dureros ca atunci. Pentru că venea în contradicție cu morala pe care mama mi-o insuflase și care presupunea o distincție subtilă între indivizii cu intenții bune și cei care-mi doreau răul, între răutatea manifestă și ignoranță sau indiferență. În acel cadru moral aveam un interes personal; descoperisem faptul că nu puteam scăpa de el nici dacă voiam. Poate era un cadru pe care negrii din această țară nu și-l mai pot permite; poate că nu venea decât să slăbească hotărârea negrilor și să creeze confuzie. Vremurile grele cer măsuri dure – or, vremurile deveniseră de o greutate cronică pentru mare parte din populația de culoare. Dacă naționalismul putea crea o insularitate puternică și eficientă, dacă putea să-și îndeplinească promisiunea de atingere a respectului de sine, atunci durerea pe care ar fi putut s-o provoace albilor cumsecade sau frământările pe care ar fi putut să le provoace oamenilor ca mine contau prea puțin.
Măcar dacă naționalismul ar fi putut aduce izbăvirea. Cele mai multe conflicte pe care le aveam cu Rafiq erau generate de chestiunea eficienței, și nu de ceea ce simțeam unul sau celălalt. Într-o zi, după o întâlnire tensionată cu MET, l-am întrebat dacă susținătorii lui aveau să fie prezenți în cazul în care o confruntare publică cu primăria ar fi fost necesară.
– N-am timp să distribui pliante și să explic oamenilor absolut tot, mi-a răspuns. Celor mai mulți oameni de-aici nu le pasă. Iar cei câțiva cărora le pasă o să-i trădeze pe negrii care încearcă să tulbure apele. Important e să avem un plan solid și să cooptăm primăria. Așa se fac lucrurile, nu cu mulțimi adunate și vociferări. Odată ce batem palma, poți să anunți asta în orice manieră dorești.
Nu eram de acord cu abordarea lui Rafiq. Pentru un om care își declara atât de vocal dragostea pentru negri, avea foarte puțină încredere în ei. Știam totodată că abordarea lui era dictată de motive logistice: nici organizația lui, nici moscheea unde se ruga nu aveau mai mult de 50 de membri. Influența lui nu se născuse din vreun sprijin organizațional solid, ci din dorința lui de a se prezenta la orice ședință care avea o legătură cât de mică cu Roseland și de a-și intimida opozanții urlând la ei.
Ceea ce era adevărat pentru Rafiq era adevărat pentru tot orașul; fără efectul concentrat al campaniei lui Harold, naționalismul s-a transformat într-o atitudine, nu într-un program concret, într-o listă de nemulțumiri, și nu o forță organizată, în imagini și sunete care invadau spațiul media și conversațiile, imagini și sunete care nu se concretizau efectiv. Dintre cele câteva grupări care propovăduiau naționalismul, numai Națiunea Islamului avea cu adevărat un număr impresionant de adepți. Predicile puternic cadențate ale liderului Farrakhan atrăgeau, de obicei, un public numeros, iar pe lângă acesta mai erau mulți care ascultau emisiunile lui la radio. Oficial, numărul membrilor grupării din Chicago era destul de redus – câteva mii de membri, cam cât avea cea mai mare congregație de culoare din Chicago. Baza aceasta era rareori mobilizată în cursele electorale sau în sprijinul programelor lărgite. De fapt, Națiunea era fizic reprezentată de câțiva oameni în cartier, câțiva bărbați îmbrăcați la costum și papion, care stăteau la intersecțiile principalelor străzi și vindeau publicația organizației, The Final Call (Ultimul apel).
Din când în când cumpăram și eu ziarul de la acești bărbați extrem de politicoși, în parte pentru că îi compătimeam fiindcă trebuiau să poarte acele costume vara și niște paltoane subțiri iarna; alteori, îmi atrăgeau atenția titlurile senzaționaliste, de tipul celor apărute în tabloide (O FEME-IE ALBĂ RECUNOAȘTE: ALBII SUNT DIAVOLUL ÎN PERSOANĂ). Pe prima pagină erau publicate fragmente preluate din cuvântările predicatorului, dar și articole care putea fi la fel de bine preluate de la agenția de presă AP, dacă n-ar fi fost vorba și despre unele artificii editoriale („Senatorul evreu Metzenbaum a anunțat astăzi…“). Ziarul conținea și o rubrică de sănătate, în care erau publicate și rețetele fără carne de porc ale preotului Farrakhan, casete de publicitate pentru discursurile lui înregistrate pe casete video (pentru care se putea face plata prin VISA sau MasterCard), dar și reclame la diverse produse de igienă personală – pastă de dinți și alte asemenea – pe care Națiunea le lansase sub eticheta POWER, ca parte a strategiei prin care negrii erau încurajați să cumpere produse din propria comunitate.
După o vreme, reclamele la produsele POWER nu mai erau la fel de prezente în The Final Call; se pare că mulți dintre cei care ascultau predicile lui Farrakhan continuau să se spele pe dinți cu pastă Crest. Nereușita campaniei POWER era grăitoare pentru greutățile cu care se confruntau afacerile negrilor – barierele de care se loveau la început, lipsa de finanțare, avantajul concurenței care îi ținuse pe bară mai mult de 300 de ani.
După părerea mea, toate acestea reflectau și tensiunile inevitabile apărute când mesajul lui Farrakhan a fost redus la o banală pastă de dinți. Am încercat să mi-l imaginez pe directorul de producție al companiei POWER analizând estimările de vânzări. Poate că s-a întrebat și el dacă merită să distribuie produsele în lanțurile naționale de supermarketuri, unde negrii preferau să-și facă cumpărăturile. S-o fi gândit și dacă magazinele deținute de negri, care concurau cu coloși naționali, își puteau permite să vândă un produs care i-ar fi îndepărtat pe potențialii clienți albi. Oare consumatorii de culoare și-ar fi comandat pasta de dinți prin poștă? Și dacă furnizorul cel mai ieftin de ingrediente care intrau în compoziția pastei de dinți era alb?
Chestiuni legate de concurență, decizii impuse de economia de piață și de regulile majoritare. Chestiuni care țineau de putere. Tocmai această realitate imuabilă – adică faptul că albii nu erau niște simple fantome care puteau fi eliminate din visele noastre, ci erau o realitate activă și variată a vieții de zi cu zi – explica de ce naționalismul era înfloritor ca emoție, dar, ca program, un eșec. Atâta vreme cât naționalismul rămânea doar în stadiul de blestem eliberator la adresa albilor, putea să câștige adepți printre adolescenții fără slujbe, care ascultau emisiunile radio, sau printre întreprinzătorii care se uitau la emisiunile TV difuzate noaptea târziu. Dar drumul de la fervoarea unificatoare la alegerile practice cu care se confruntau zilnic negrii era unul foarte abrupt. Compromisul era prezent peste tot. Contabilul negru întreabă: cum să-mi deschid un cont la o bancă deținută de un negru dacă mă taxează în plus pentru depuneri și nu-mi acordă un împrumut de afaceri sub pretextul că nu-și poate asuma acest risc? Asistenta medicală de culoare spune: albii cu care lucrez nu-s chiar așa de răi și, chiar de-ar fi, nu pot să renunț la slujbă, cine o să-mi plătească mâine chiria, cine o să pună azi mâncare pe masa copiilor mei?
Rafiq nu avea răspunsuri pregătite pentru aceste întrebări; îl interesa mai puțin să schimbe regulile puterii și mai mult culoarea celor care dețineau puterea și se bucurau de avantajele ei. În vârful piramidei, locurile erau puține; într-o competiție care se desfășura în anume condiții, negrii aveau să aștepte mult și bine pentru a afla izbăvirea. Iar în vreme ce ei așteptau eliberarea, se întâmplau lucruri bizare. Ceea ce, din partea lui Malcolm, păruse cândva o chemare la arme, o declarație că nu vom mai tolera ceea nu era de tolerat, s-a transformat în chiar fenomenul pe care Malcolm a încercat să-l elimine: cineva continua să alimenteze fanteziile oamenilor, cineva purta din nou o mască pentru a-și ascunde ipocrizia, cineva mai găsea un pretext să nu acționeze. Politicienii de culoare mai puțin înzestrați decât Harold au descoperit ceea ce politicienii albi știau de multă vreme: că apelarea la sensibilitățile de rasă putea compensa o grămadă de limitări. Liderii tineri, dornici să-și facă un nume, au ridicat ștacheta și au început să vehiculeze teorii ale conspirației pe care le-au răspândit în tot orașul: coreenii finanțau Ku Klux Klanul, medicii evrei injectau bebelușii de culoare cu HIV. Era drumul cel mai scurt spre faimă și, de ce nu, spre îmbogățire; ca și sexul și violența difuzate la televizor, furia negrilor găsea mereu o piață dispusă să o exploateze.
Nici unul dintre oamenii cu care am vorbit în toată comunitatea nu lua asemenea lucruri în serios. Mulți dintre ei își pierduseră orice speranță că politicienii le-ar fi putut îmbunătăți viața și nu mai îndrăzneau să-și spună păsul. Pentru ei, votul – când și-l exprimau – era doar un bilet la un spectacol bun. Negrii nu aveau puterea necesară pentru a sancționa ieșirile ocazionale în decor, adică discursurile antisemite și atacurile asupra asiaticilor, așa îmi spuneau oamenii. Și oricum, negrii aveau nevoie de șansa de a defula din când în când, cam ce credeam că spun oamenii ăia despre noi, pe la spate?
Multă vorbărie. Ceea ce mă îngrijora era, pe de o parte, prejudiciul pe care niște vorbe aruncate în vânt îl putea provoca eforturilor noastre de a construi o coaliție, dar și suferința emoțională. Iar pe de altă parte un motiv de îngrijorare era diferența dintre vorbe și acțiune și efectul pe care această distanță îl avea asupra noastră ca indivizi și ca popor. Acea prăpastie altera atât limbajul, cât și gândirea; ne făcea să uităm și încuraja născocirile; iar în ultimă instanță eroda capacitatea de a ne asuma responsabilitatea, individuală sau colectivă. Nimic din toate acestea nu era specific exclusiv politicienilor negri sau naționaliștilor negri – Ronald Reagan era maestru în prestidigitația verbală, iar America albă părea mereu dispusă să aloce sume uriașe parcelelor suburbane și forțelor private de securitate pentru a nega legătura indisolubilă dintre albi și negri – iar negrii nu-și puteau permite asemenea scamatorii. Supraviețuirea negrilor din această țară s-a bazat dintotdeauna pe un minimum de amăgiri; iar absența amăgirilor a continuat să influențeze viața de zi cu zi a celor mai mulți dintre oamenii pe care îi întâlneam. În loc să manifestăm o sinceritate fără rezerve în afacerile publice, noi slăbeam șurubul și permiteam mentalului colectiv să o ia razna, chiar dacă asta însemna că ne afundam într-o disperare și mai profundă.
Lupta noastră continuă pentru a ne sincroniza vorbele și acțiunile, pentru a alinia cele mai adânci dorințe cu un plan eficient, nu pe asta se baza în ultimă instanță stima de sine? Tocmai această credință m-a determinat să mă angajez în activitatea de organizare și apoi să ajung la concluzia că noțiunea de puritate – rasială sau culturală – nu încuraja în nici un fel stima de sine a americanului de culoare, după cum nu-mi folosea nici mie. Sentimentul de plenitudine ar fi trebuit să se nască din ceva mai frumos decât sângele pe care l-am moștenit. Ar fi trebuit să prindă rădăcini în povestea doamnei Crenshaw, a domnului Marshall, în poveștile lui Ruby și Rafiq; în toate amănuntele încurcate și contradictorii ale experiențelor noastre.
Am plecat pentru două săptămâni să-mi vizitez familia. Când m-am întors, am sunat-o pe Ruby și i-am spus că doream să mă însoțească la o întâlnire în sâmbăta următoare.
– Despre ce e vorba? m-a întrebat după o pauză.
– Vei vedea. Să fii gata la ora șase, mai întâi mergem să mâncăm ceva.
Destinația noastră era la distanță de o oră cu mașina de apartamentul lui Ruby, într-unul dintre cartierele din nord-vest, unde migraseră cântăreții de jazz și blues în căutarea unui public plătitor. Am găsit un restaurant cu specific vietnamez, am comandat tăiței cu creveți, iar ea mi-a povestit câte ceva despre șeful ei și despre problemele pe care le avea cu spatele. Conversația părea forțată, nu existau pauze sau momente de reflecție, iar în tot acest timp ne-am evitat privirile.
Am achitat nota de plată și ne-am mutat alături, într-o sală de teatru. O plasatoare ne-a condus la locurile noastre, chiar în fața unui grup de adolescente de culoare. Unele dintre ele au răsfoit caietul de sală, urmărind-o pe o doamnă mai în vârstă – profesoara lor, bănuiesc – care ședea lângă ele. Aproape toate erau prea entuziasmate și nu puteau sta locului, vorbeau în șoaptă și chicoteau, comentau titlul prea lung al piesei și puneau întrebări însoțitoarei, care dădea dovadă de o răbdare de invidiat.
În sală s-au stins luminile, iar fetele au tăcut. Apoi s-a reaprins lumina, de un albastru difuz, iar pe scenă au apărut șapte femei de culoare, în rochii și eșarfe vaporoase, cu corpurile înțepenite în poziții bizare. Una dintre el, o tipă solidă într-o rochie maronie, a început să strige:
… jumătăți de note împrăștiate
fără ritm fără armonie,
un râs tulburat cade
pe umerii unei fete negre
e nostim / e o isterie
dansul ei lipsit de melodie
nu spune nimănui
că ea dansează pe doze de bere și țigle…
În timp ce ea vorbea, celelalte femei s-au trezit încet la viață, într-un cor de forme și umbre, maronii și bej, rotunde și zvelte, tinere și mai puțin tinere, își întindeau brațele și picioarele pe toată scena.