În după-amiaza aceea i-am arătat zona de sud a orașului, parcurgând același traseu din primele mele zile la Chicago, doar că de data aceasta îmi construisem propriile amintiri. Când am oprit la birou, s-a întâmplat să fie acolo și Angela, Mona și Shirley. Au întrebat-o pe Auma despre Kenya, despre felul în care își împletea părul și despre accentul ei, pentru că lor li se părea că vorbește precum regina Angliei. Toate patru s-au distrat copios pe seama mea și a obiceiurilor mele ciudate.
– Se vede că țin la tine, mi-a spus Auma mai târziu. Îmi amintesc de mătușile noastre de-acasă.
A lăsat jos geamul mașinii și a lăsat vântul să-i mângâie fața, privind bulevardul Michigan pe care se aflau ruinele vechiului teatru Roseland, care se transformaseră într-un cimitir de mașini ruginite.
– Faci asta pentru ele, Barack? m-a întrebat ea. Mă refer la activitatea organizatorică.
– Pentru ele, pentru mine, am răspuns ridicând din umeri.
Pe chipul Aumei a apărut din nou acea expresie de uimire și de teamă.
– Nu prea-mi place politica, mi-a mărturisit.
– De ce?
– N-aș putea să-ți spun. Mi se pare că oamenii sfârșesc mereu prin a fi dezamăgiți.
În cutia mea de scrisori o aștepta un plic; o scrisoare de la un student german de la Drept cu care ea ieșise o vreme.
Era o scrisoare voluminoasă, de cel puțin șapte pagini. În timp ce pregăteam cina, ea stătea la masa din bucătărie și acum râdea, acum ofta, acum mai plescăia din limbă, înduioșată sau melancolică.
– Parcă spuneai că nu-ți plac nemții, am zis.
S-a frecat la ochi și a început să râdă.
– Mda… Otto e altfel. E un tip tare dulce! Iar eu mă port așa urât cu el uneori! Nu știu ce să zic, Barack. Uneori mi se pare imposibil să am încredere deplină într-o persoană. Mă gândesc la cum și-a trăit Bătrânul viața, și numai gândul la căsătorie îmi dă… cum se spune?… fiori. Pe de altă parte, dată fiind cariera lui Otto, ar însemna să trăim în Germania. Mă gândesc uneori ce-ar însemna asta pentru mine, să trăiesc toată viața ca alohton, și nu cred că aș suporta.
A împăturit scrisoarea și a pus-o înapoi în plic.
– Spune-mi despre tine, Barack. Și tu ai genul ăsta de probleme sau numai sora ta trăiește în derută?
– Cred că înțeleg cum te simți.
– Spune-mi.
Am luat doi ardei din frigider și i-am pus pe tocător.
– Am iubit o femeie la New York. Era albă. Avea părul negru și ochii verzi. Glasul ei semăna cu clopoțeii de vânt. Am fost împreună aproape un an. Ne vedeam mai ales la sfârșit de săptămână. Uneori la ea, alteori la mine. Știi cum e când te lași atras în propria lume… doi oameni, ascunși și calzi. Dezvoltați un limbaj numai al vostru, propriile ritualuri. Așa a fost și cu noi. În fine, într-un weekend m-a invitat la casa de la țară a părinților ei. Părinții erau și ei acolo, niște oameni foarte drăguți, foarte politicoși. Era toamnă, frumos afară, în jurul nostru pădure, iar noi am traversat cu o canoe un lac mărginit de frunze aurii. Familia cunoștea fiecare centimetru pătrat din zonă. Știau cum se formaseră dealurile, cum apăruse lacul, în urma topirii ghețarilor, cunoșteau numele primilor locuitori – strămoșii lor – și numele triburilor de indieni care vânaseră cândva pe acele pământuri. Casa era foarte veche, aparținea bunicului ei, care o moștenise de la bunicul lui. Biblioteca gemea de cărți vechi și de fotografii înrămate ale bunicului ei în compania unor oameni faimoși – președinți de stat, diplomați, industriași. În cameră plutea un aer apăsător. Și cum stăteam așa, în picioare, în camera aceea, mi-am dat seama că între lumea mea și cea a prieteni mele era o distanță la fel de mare ca între Kenya și Germania. Și am înțeles că, dacă rămâneam împreună, aș fi sfârșit prin a trăi în lumea ei. La urma urmelor, am făcut asta mai toată viața. Dintre noi doi, eu eram acela care știa ce înseamnă să trăiești ca un intrus.
– Și ce s-a întâmplat?
– Am îndepărtat-o, am răspuns, ridicând din umeri. Am început să ne certăm. Gândindu-ne la viitor ne-am dat seama că mica noastră lume și căldura ei vor fi afectate. Într-o seară am dus-o la un spectacol semnat de un dramaturg de culoare. O piesă plină de furie, dar amuzantă. Umor tipic afro-american. Majoritatea spectatorilor erau negri și toți râdeau și aplaudau și strigau de parcă erau la biserică. După terminarea piesei prietena mea m-a întrebat de ce sunt negrii în permanență atât de furioși. I-am explicat că era o chestiune de memorie – cred că i-am spus că nimeni nu se întreabă de ce își amintesc evreii Holocaustul – și ea mi-a răspuns că erau două chestiuni total diferite, eu am contrazis-o, iar ea a ajuns la concluzia că ne aflam într-un punct mort. Ne-am certat rău, chiar în fața teatrului. Când am ajuns la mașină a început să plângă. Mi-a spus că nu se putea transforma într-o negresă, că ar face asta dacă ar putea, dar era imposibil. Nu putea decât să fie ea însăși și era clar că asta nu era de ajuns.
– Tristă poveste, Barack.
– Probabil. Poate lucrurile n-ar fi mers oricum, chiar dacă ea ar fi fost de culoare. Au fost și negrese care mi-au frânt inima.
Am zâmbit, apoi am răsturnat ardeiul tocat în oală, după care m-am întors către Auma.
– Ce vreau să spun e că de câte ori îmi amintesc ce mi-a spus prietena mea atunci, după spectacol, mi se face rușine, am spus, serios.
– Mai știi ceva de ea?
– Mi-a trimis o felicitare de Crăciun. Acum e fericită. A întâlnit pe altcineva. Eu am munca mea.
– E de ajuns?
– Câteodată.
A doua zi mi-am luat liber și ne-am petrecut ziua împreună. Am vizitat Institutul de Artă (am vrut să văd capetele mumificate de la Muzeul de Istorie Naturală, dar Auma a refuzat să meargă), ne-am uitat pe fotografii vechi și am colindat supermarketurile, unde Auma a tras concluzia că americanii erau foarte prietenoși, dar surpraponderali. Putea fi foarte încăpățânată, uneori agitată, alteori apăsată parcă de toată greutatea lumii, mereu independentă, o trăsătură pe care am recunoscut-o ca pe o reacție dobândită – în cazul meu, ca răspuns la nesiguranță.
N-am vorbit prea mult despre tatăl nostru, aveam senzația că discuția se împotmolește ori de câte ori venea vorba despre el. Abia în seara aceea, după cină și o plimbare lungă pe marginea lacului, am simțit amândoi că nu puteam merge mai departe dacă nu vorbim deschis despre acel subiect. Am pregătit un ceai și Auma a început să-mi povestească ce-și amintea despre Bătrân.
– Nu pot spune că l-am cunoscut cu adevărat, Barack, a început ea povestirea. Poate că nimeni nu l-a cunoscut cu adevărat. Viața lui a fost atât de împrăștiată. Nu cunoaște nimeni, nici măcar copiii lui, decât frânturi din ea. Mi-era frică de el. Când m-am născut eu, el deja plecase. Era în Hawaii, cu mama ta, apoi s-a dus la Harvard. Când s-a întors în Kenya, fratele nostru mai mare, Roy, și eu eram încă destul de mici. Până atunci locuisem cu mama, în Alego. Eram prea mică să-mi amintesc împrejurările întoarcerii lui. Eu aveam patru ani, Roy avea șase, poate el ar putea să-ți spună mai mult despre ce a fost atunci. Îmi amintesc doar că era însoțit de o americancă pe nume Ruth și că ne-a luat de la mama, ca să locuim cu el la Nairobi. Știu că femeia asta, Ruth, a fost prima persoană albă pe care o văzusem vreodată, iar acum, peste noapte, trebuia să-i spun „mamă“.
– De ce n-ați rămas cu mama voastră?
Auma a scuturat din cap.
– Nu știu exact. În Kenya, bărbații pot păstra copiii la ei după un divorț, asta dacă chiar își doresc. Am întrebat-o pe mama ce s-a întâmplat, dar îi este foarte greu să vorbească despre asta. Îmi spune doar că noua nevastă a Bătrânului a refuzat să trăiască în aceeași casă cu vechea nevastă și ea – mama adică – a crezut că noi vom avea o viață mai bună cu Bătrânul, pentru că era bogat. În primii ani s-a purtat frumos. Lucra pentru o companie petrolieră americană – Shell, parcă. Trecuseră doar câțiva ani de la declararea independenței și Bătrânul avea legături cu toți oamenii importanți din guvern. Fusese coleg de școală cu mulți dintre ei. Vicepreședintele, miniștrii, toți veneau la noi acasă, beau cu el și discutau politică. Avea o casă mare, o mașină mare, toată lumea era căzută în fund pentru că era atât de tânăr și deja școlit prin străinătate. Și mai avea și o nevastă americancă, lucru rar pe-atunci. Ceva mai târziu, când încă era căsătorit cu Ruth, a început să se întâlnească din nou cu mama mea adevărată. Parcă voia să demonstreze ceva. Parcă voia să arate că putea să iasă și cu africanca asta frumoasă ori de câte ori poftea. Între timp s-au născut ceilalți patru frați ai noștri. Mark și David, făcuți cu Ruth, s-au născut în casa noastră din Westlands. Abo și Bernard, pe care i-a făcut cu mama, au locuit cu ea și cu neamurile ei din provincie. Nici eu, nici Roy nu am știut atunci de venirea pe lume a lui Abo și a lui Bernard. Nu veneau niciodată la noi, iar când Bătrânul îi vizita se ducea mereu singur, fără să-i spună lui Ruth. Nu m-am gândit la asta decât mult mai târziu, pe-atunci eram prea mică. Dar viețile noastre au fost împărțite în două. Cred că lui Roy i-a fost mai greu, pentru că era destul de mare să-și amintească viața din Alego, cum trăiserăm în satul acela cu mama și cu rudele noastre. Pentru mine nu a fost greu. Ruth, noua noastră mamă, se purta frumos pe vremea aceea. Ne trata aproape la fel ca pe propriii copii. Cred că părinții ei erau bogați, ne trimiteau cadouri frumoase din State. De câte ori primeam un pachet de la ei eram foarte fericită. Dar îmi amintesc și că Roy refuza câteodată cadourile, chiar și dulciurile. Nu s-a atins de ciocolata pe care au trimis-o la un moment dat, dar seara, când a crezut că eu dorm, a luat o bucată de ciocolată de pe comodă. N-am spus nimic, pentru că eram sigură că e tare nefericit.
Pe urmă lucrurile au început să se schimbe. După ce s-au născut Mark și David, Ruth le acorda numai lor atenție. Bătrânul a plecat de la compania americană și a început să lucreze pentru guvern, la Ministerul Turismului. E posibil să fi avut ambiții politice, la început i-a mers destul de bine la guvern. Dar prin 1966–1967, scindările din Kenya au devenit mai grave. Președintele Kenyatta provenea din cel mai mare trib, Kikuyu. Tribul Luo, al doilea ca mărime, s-a plâns că oamenii din Kikuyu beneficiau de cele mai bune locuri de muncă. Guvernul era plin de intrigi. Vicepreședintele Odinga era din tribul Luo și a reclamat faptul că guvernul era corupt. În loc să îi slujească pe cei care luptaseră pentru independență, politicienii din Kenya luaseră locul colonialiștilor albi, cumpărând afacerile și terenurile care ar fi trebuit redistribuite cetățenilor. Odinga a încercat să-și formeze propriul partid, dar a fost plasat în arest la domiciliu de către comuniști. Un alt ministru Luo foarte popular, Tom M’boya, a fost asasinat de un lunetist Kikuyu. Cei din tribul Luo au protestat în stradă, iar poliția a declanșat represaliile. Au murit mulți oameni. Toate astea au creat o atmosferă de și mai mare suspiciune între cele două triburi. Majoritatea prietenilor Bătrânului și-au ținut gura și au învățat să se adapteze situației. Dar Bătrânul a început să vorbească. Le-a spus că societatea tribală avea să distrugă țara și că cele mai bune slujbe le reveneau oamenilor deloc calificați. Prietenii au încercat să-l prevină că nu era bine să facă asemenea afirmații în public, dar lui nu i-a păsat. Vezi tu, el a crezut întotdeauna că știe mai bine. Când a fost omis de la o promovare, a protestat cu voce tare. „Cum e posibil să-mi fii șef“, i-a spus unui ministru, „când eu de fapt te învăț cum să-ți faci treaba?“ I s-a dus buhul că e un tip dificil și președintele Kenyatta l-a chemat la el. Din ce am aflat, Kenyatta i-ar fi spus că dacă nu-și ține gura n-o să mai găsească nicăieri de lucru.
Nu știu cât din toate acestea este adevărat, dar știu că, după ce și l-a făcut dușman pe președinte, Bătrânul a avut o viață grea. A fost dat afară de la guvern și pus pe lista neagră. Nici un ministru n-a mai vrut să-l angajeze. Când a căutat de lucru în companiile străine, a aflat că acestea fuseseră avertizate să nu-l angajeze. A început să caute de lucru în afară și a găsit un post la Banca de Dezvoltare Africană din Addis Abeba, dar până să plece acolo guvernul i-a anulat pașaportul și n-a mai putut să iasă din Kenya.
Până la urmă a fost nevoit să accepte o slujbă modestă la Direcția Apelor. Și asta pentru că unui prieten i s-a făcut milă de el. Putea trăi din salariu, dar pentru el a fost o cădere spectaculoasă. A început să bea și mulți dintre cunoscuți n-au mai trecut pe la noi, pentru că era periculos să fii văzut în compania lui. I-au spus că dacă își cere scuze, dacă își schimbă atitudinea, situația lui se va îmbunătăți. Dar a refuzat și a continuat să spună tot ce-i trecea prin minte.
Am înțeles toate astea mult mai târziu, când am crescut. Atunci nu știam decât că acasă lucrurile se înrăutățiseră. Bătrânul nu ne adresa nici un cuvânt, cu excepția cazurilor în care voia să ne certe. Venea acasă târziu, beat, îl auzeam țipând la Ruth și spunându-i să-i facă de mâncare. Ruth era foarte supărată din cauza schimbării lui. Uneori, când el nu era acasă, ne spunea – mie și lui Roy – că tatăl nostru este smintit și că ne compătimea că aveam un asemenea părinte. Nu puteam s-o condamn pentru asta – probabil în sinea mea îi dădeam dreptate. Dar acum, mai mult ca oricând, am văzut cât de diferit ne trata pe noi în comparație cu băieții ei. Spunea că nu suntem copiii ei și că nu mai avea ce să facă pentru noi. Și eu, și Roy ne simțeam absolut singuri. Iar când Ruth l-a părăsit pe Bătrân, am ajuns chiar singuri pe lume.