– Marty.
– Ce e?
– Nu merg nicăieri.
Până la urmă am ajuns la o înțelegere: el va continua să-mi asigure consultanța de care aveam încă mare nevoie, iar onorariul primit ar fi trebuit să-l ajute să-și subvenționeze cealaltă activitate. La fiecare întâlnire săptămânală ținea să-mi amintească faptul că alegerea fusese a mea, că modestele mele realizări nu presupuneau nici un fel de risc asumat și că mahării în costume din centrul orașului erau în continuare factorii de decizie.
– Viața e scurtă, Barack, îmi spunea el. Dacă nu poți schimba cu adevărat lucrurile, mai bine renunță.
Așa deci. Cu adevărat. În facultate, aceste schimbări mi se păruseră ușor de obținut, erau o extensie a propriei voințe și a credinței mamei mele, la fel ca obținerea unor note mai mari sau renunțarea la alcool: doar o chestiune de asumare și de distribuire a responsabilității. Doar că acum, după un an de activitate organizatorică, nimic nu mai părea simplu. Cine își asuma responsabilitatea pentru un loc ca Altgeld, m-am întrebat. Acolo nu existau oameni ca Bull Connor³⁵ sau huidumele de la Pinkerton³⁶. Nu exista decât un grup restrâns de bărbați și femei de culoare, motivați mai degrabă de frică și de lăcomie decât de răutate sau de calcule. Oameni ca domnul Anderson, managerul de proiect din Altgeld, un tip în vârstă, cu chelie, care mai avea un an până la pensie. Sau ca doamna Reece, o femeie durdulie cu fața ciupită de vărsat, președinta consiliul chiriașilor, care-și petrecea majoritatea timpului protejând cele câteva prerogative care îi reveneau odată cu funcția: un mic salariu și un loc asigurat la banchetul anual, posibilitatea de a-și ajuta fiica să obțină apartamentul dorit și de a-l vedea pe nepotul ei angajat în aparatul Chicago Housing Agency (CHA)³⁷. Oameni ca reverendul Johnson, duhovnicul doamnei Reece și șeful singurei biserici importante din Altgeld, care – când ne-am întâlnit, prima și singura dată – m-a întrerupt în clipa în care am menționat cuvântul organizare.
– Nu CHA-ul e problema, a spus amabila față bisericească. Problema o reprezintă toate tinerele alea care se dedau la acte de preacurvie.
Câțiva chiriași din Altgeld mi-au spus că domnul Anderson nu aprobase reparațiile în apartamentelor celor care se opuseseră doamnei Reece și listei ei de candidați în timpul alegerilor din Legislative Assembly Constituencies³⁸, că doamna Reece era, la rândul ei, controlată de reverendul Johnson care deținea, la rându-i, un serviciu de securitate contractat de CHA. Dar nu puteam fi sigur de adevărul acestor zvonuri și nu știu dacă asta ar fi contat prea mult. Aceste trei personaje oglindeau atitudinea majorității locuitorilor din Altgeld: educatori, consilieri antidrog, polițiști. Unii nu făceau decât să muncească pentru un salariu; alții doreau cu adevărat să pună umărul. Oricare ar fi fost motivele lor, toți manifestau o letargie comună, o oboseală adânc înrădăcinată. Își pierduseră orice încredere în capacitatea lor de a pune capăt degradării din jur. Și, odată cu încrederea, își pierduseră și capacitatea de a se revolta. Ideea de responsabilitate – a lor, a altora – s-a erodat în timp, înlocuită fiind cu un umor macabru și de așteptări modeste.
Will avusese, într-un fel, dreptate. Eu mă simțeam, într-adevăr, dator să demonstrez ceva oamenilor din Altgeld, lui Mary, tatălui meu, mie însumi. Voiam să-mi demonstrez că munca mea însemna ceva, că nu alergam după cai verzi pe pereți. Mai târziu, când am încercat să-i explic asta lui Will, a râs și mi-a spus că atitudinea mea negativă din ziua inaugurării nu fusese decât un acces de invidie infantilă.
– Tu ești un cocoșel tânăr, Barack, a zis el, iar Harold e un cocoș bătrân. Cum a apărut el, găinile s-au strâns în jurul lui. Iar cocoșelul tânăr și-a dat seama că mai are câte ceva de învățat.
Will savura de-a dreptul comparația și m-a făcut să râd. Dar mi-am dat seama că nu înțelesese corect ambiția mea. Eu doream din tot sufletul ca Harold să reușească; ca și în cazul tatălui meu biologic, primarul și realizările lui îmi arătau ceea ce era posibil; raportam propriile speranțe la calitățile și puterile lui. Ascultându-l în ziua aceea vorbind cu eleganță și umor nu m-am putut gândi decât la limitările acelei forme de putere. Harold ar fi putut să ofere servicii orășenești echitabile și în zona de periferie. Profesioniștii de culoare aveau acum un cuvânt mai greu în companiile din oraș. Aveam un inspector școlar de culoare, un comandant al poliției de culoare, un director CHA de culoare. Prezența lui Harold era o consolare, la fel ca și credința în Iisus demonstrată de Will, la fel ca naționalismul lui Rafiq. Însă, dincolo de strălucirea victoriei lui Harold, nimic nu părea să se fi schimbat, nici în Altgeld, nici în alte părți.
M-am întrebat dacă, atunci când nu era în atenția publicului, Harold se gândea la aceste limitări. M-am întrebat dacă și el, la fel ca domnul Anderson sau ca doamna Reece sau ca orice alt oficial de culoare care administra acum centrul orașului, se simțea la fel de încorsetat ca și cei pe care îi slujea, moștenitor și el al unei istorii triste, membru al unui sistem închis, cu puține elemente mobile, un sistem care pierdea energie zi de zi, îndreptându-se către stagnare.
M-am întrebat dacă și el se simte prizonier al sorții.
Cea care m-a scos până la urmă din starea de panică a fost dr. Martha Collier, directoare a Școlii Elementare Carver, una dintre cele două școli primare din Altgeld. Prima oară când am sunat-o pentru o programare, nu mi-a pus prea multe întrebări.
– Orice ajutor este bine-venit, a zis ea. Ne vedem la opt și jumătate.
Școala, un complex alcătuit din trei structuri din cărămidă așezate sub formă de potcoavă în jurul unui careu extins, plin de gropi și de gunoaie, se afla la limita de sud a cartierului Altgeld. Un paznic m-a îndrumat spre biroul principal, unde o femeie de culoare, destul de solidă, de vârstă mijlocie, îmbrăcată într-un taior albastru, stătea de vorbă cu o tânără deprimată și neîngrijită.
– Acum du-te acasă și odihnește-te, i-a spus dr. Collier, luând-o pe fată pe după umeri. Voi da niște telefoane și vom vedea cum putem rezolva problema.
A condus-o la ușă, apoi s-a întors spre mine.
– Dumneata trebuie să fii Obama. Intră. Îți pot oferi o cafea?
Până să apuc să răspund, s-a adresat secretarei.
– Adu-i, te rog, domnului Obama o cafea. Au ajuns zugravii?
Secretara a negat din cap și dr. Collier s-a încruntat.
– Nu mă dai la telefon, a mai spus ea pășind în birou, doar în caz că sună neisprăvitul ăla de constructor. Chiar vreau să-i spun ce cred despre el.
Biroul ei era modest mobilat, iar pe pereți nu se aflau decât câteva diplome pentru munca în folosul comunității și un poster cu un băiat de culoare, pe care scria „Dumnezeu nu face mizerie“. Dr. Collier și-a tras un scaun și mi-a spus:
– Fata asta care tocmai a plecat e mama unui elev de-al nostru. E toxicomană. Iubitul ei a fost arestat azi-noapte și n-are cu ce plăti cauțiunea. Spune-mi, te rog, ce poate face organizația dumitale pentru o fată ca ea?
Secretara mi-a adus cafeaua.
– Speram ca dumneavoastră să-mi puteți da unele sugestii, am răspuns.
– În afară de a demola locul ăsta și de a le da oamenilor șansa de a o lua de la capăt, nu văd altă soluție.
Era la catedră de 20 de ani și în funcția de director de școală, de zece ani. Era obișnuită cu ciocnirile cu superiorii – cândva, numai albi, acum majoritatea de culoare – în privința materialelor, a programei școlare și a politicilor de angajare. Când venise la Carver înființase un centru pentru părinți minori unde adolescenții își puteau aduce copiii la cursuri.
– Majoritatea părinților vor ce e mai bun pentru copiii lor, mi-a explicat dr. Collier. Însă nu știu cum să le asigure ce e mai bun. Avem consilieri pe probleme de nutriție și de sănătate și îi ajutăm să facă față stresului. Sunt și dintre cei care acum învață să citească, astfel încât să le poată citi copiilor acasă. Acolo unde se poate, îi ajutăm să-și echivaleze studiile liceale sau chiar îi angajăm ca pedagogi. Ceea ce nu putem face însă, a mai spus ea după ce a luat o gură de cafea, este să schimbăm mediul în care se întorc fetele astea cu copilașii lor zi de zi. Mai devreme sau mai târziu, copiii pleacă de la noi, părinții lor nu mai vin…
A sunat telefonul; venise zugravul.
– Uite ce îți propun, Obama, a spus dr. Collier ridicându-se de pe scaun. Vino săptămâna viitoare să stai de vorbă cu grupul nostru de părinți. Află ce îi preocupă. Să fie clar, eu nu te oblig. Dar, dacă părinții îți vor da de furcă, n-o să-i pot împiedica.
A râs din toată inima și m-a condus până pe hol, unde copii de cinci și șase ani se pregăteau, încolonați, să intre la clasă. Câțiva ne-au făcut cu mâna și ne-au zâmbit; doi băieței din coada coloanei se învârteau pe loc, cu brațele strânse pe lângă corp; o fetiță mititică se lupta să-și scoată puloverul și rămăsese încurcată în mâneci. În vreme ce învățătoarea îi îndruma pe scări, m-am gândit cât de încrezători și de veseli păreau – copii născuți probabil prematur sau veniți pe lume în familii de dependenți de droguri, majoritatea deja marcați de flagelul sărăciei; bucuria lor era stârnită de o simplă mișcare, ochii lor priveau curioși fiecare față nouă, la fel ca orice copil din lume. Mi-am amintit cuvintele Reginei, rostite cu ani în urmă, în alt loc și în alte vremuri: Nu totul se învârte în jurul tău.
– Frumoși copii, așa-i? a spus dr. Collier.
– Într-adevăr.
– Se vor schimba cu timpul. Peste vreo cinci ani – dar să știi că schimbarea pare a interveni din ce în ce mai devreme.
– Ce schimbare?
– Încetează să mai râdă. Adică par a râde, dar în ochii lor citești izolarea.
Am început să petrec multe ore, săptămânal, cu acei copii și cu părinții lor. Mămicile se aflau deja la vârsta adolescenței târzii, iar unele dintre ele aveau puțin peste 20 de ani; majoritatea își petrecuseră toată viața în Altgeld și fuseseră crescute, la rândul lor, de mame minore. La 14–15 ani vorbeau cu lejeritate despre sarcină, despre abandonul școlar, despre legăturile aproape inexistente cu tații copiilor care apăreau și dispăreau când li se năzărea. Mi-au povestit despre cum funcționa sistemul, care presupunea o lungă așteptare: așteptau să fie primite de asistentul social, așteptau să-și încaseze ajutorul social, așteptau autobuzul pentru a se duce la cel mai apropiat supermarket aflat la opt kilometri distanță, unde găseau scutece la preț redus.
Stăpâneau deja foarte bine instrumentele supraviețuirii în lumea lor strâns sudată și nu vedeau nimic rău în asta. Cu toate acestea, nu erau cinice, lucru care m-a surprins. Nutreau încă ambiții. Printre ele se numărau fete ca Linda și Bernadette Lowry, două surori pe care dr. Collier le ajutase să-și echivaleze studiile liceale. Bernadette era acum elevă a colegiului comunitar; Linda, însărcinată din nou, era casnică și avea grijă de fetița ei, Jewel, dar și de fiul lui Bernadette, Tyrone, și dorea să meargă și ea la facultate după nașterea celui de-al doilea copil. Intenționau să-și găsească de lucru, fie în industria alimentară, fie ca secretare. După care aveau de gând să plece din Altgeld. Eram într-o zi în apartamentul Lindei și mi-au arătat un album plin de tăieturi din revista Better Homes and Gardens. Mi-au arătat bucătăriile albe, strălucitoare și podelele cu parchet și mi-au spus că, într-o bună zi, vor avea și ele o casă asemănătoare. Tyrone va lua lecții de înot, iar Jewel va merge la balet.