Uneori, ascultând planurile lor inocente, îmi venea să le iau în brațe pe aceste fete și pe bebelușii lor și să nu le mai dau drumul niciodată. Cred că fetele simțeau cumva asta, pentru că Linda, o negresă de o frumusețe izbitoare, îi zâmbea cu înțeles lui Bernadette și apoi mă întreba de ce nu eram căsătorit încă.
– N-am întâlnit femeia potrivită, spuneam.
Bernadette o plesnea ușor peste mână pe Linda și-i spunea:
– Încetează! Domnul Obama s-a îmbujorat tot.
Și începeau să râdă, iar eu înțelegeam că, în felul meu, păream la fel de inocent cum îmi păreau ele mie.
Planul meu în privința părinților era simplu. Nu aveam încă puterea de a schimba politica de asistență socială, nici nu puteam crea slujbe la nivel local sau finanța școlile cum se cuvine. Ceea ce puteam face totuși era să îmbunătățim serviciile de bază din Altgeld – să reparăm instalațiile sanitare, caloriferele, ferestrele. Astfel impulsionați, tinerii părinți puteau constitui nucleul unei veritabile organizații independente a chiriașilor. Având deja o strategie stabilită în minte, la următoarea întâlnire cu părinții am împărțit un set de formulare de plângeri, rugându-i pe toți să studieze fiecare cu atenție cvartalul unde locuiau. Au fost de acord, dar când ședința s-a terminat una dintre mămici, o femeie pe nume Sadie Evans, s-a apropiat de mine ținând în mână o tăietură dintr-un ziar.
– Am văzut asta în ziarul de ieri, domnule Obama, a spus Sadie. Nu știu dacă are vreo importanță, dar am vrut să văd ce părere aveți.
Era vorba de un aviz juridic, tipărit în litere mici pe pagina de anunțuri. CHA-ul solicita oferte din partea contractorilor autorizați pentru a îndepărta azbestul din clădirea conducerii din Altgeld. I-am întrebat pe părinți dacă fuseseră înștiințați de o potențială expunere la azbest. Au negat din cap.
– Credeți că există și în apartamentele noastre? a întrebat Linda.
– Nu știu. Dar putem afla. Cine vrea să-l sune pe domnul Anderson la birou?
M-am uitat în jur, dar nimeni n-a ridicat mâna.
– Haideți, măcar unul dintre voi. Eu nu pot suna, nu locuiesc aici.
În cele din urmă, Sadie a ridicat mâna.
– O să sun eu, a spus.
Nu m-aș fi gândit la Sadie sincer să fiu. Era o femeie minionă cu o voce subțire, ceea ce o făcea să pară extrem de timidă. Purta rochițe până la genunchi și căra după ea, pretutindeni, o Biblie legată în piele. Spre deosebire de celelalte mămici, era căsătorită cu un băiat care lucra ca vânzător și se pregătea să devină pastor; cei doi nu se asociau cu persoane din afara bisericii pe care o frecventau. Motiv pentru care ea era un fel de intrus în acest grup și nici nu eram convins că era destul de bătăioasă pentru a face față CHA-ului. Dar când m-am întors la birou în acea zi, secretara m-a anunțat că Sadie stabilise deja o întâlnire cu domnul Anderson și îi anunțase și pe ceilalți părinți. A doua zi dimineață am găsit-o pe Sadie în fața biroului conducerii din Altgeld; arăta ca un copil al nimănui, singură în ceața jilavă.
– Se pare că suntem singurii care ne-am prezentat, domnule Obama, a spus ea uitându-se la ceas.
– Spune-mi Barack, am rugat-o. Ascultă, ești sigură că vrei să faci asta? Pentru că, dacă nu te simți în largul tău, putem reprograma întâlnirea astfel încât să fie și alți părinți prezenți.
– Nu știu. Dacă am probleme?
– Eu cred că ai dreptul să primești informații despre lucruri care îți pun sănătatea în pericol. Asta nu înseamnă că și domnul Anderson gândește ca mine. O să fiu lângă tine, așa cum vor fi și ceilalți părinții, dar tu trebuie să acționezi așa cum îți dictează inima.
Sadie și-a strâns mai bine paltonul și s-a uitat din nou la ceas.
– N-ar trebui să-l lăsăm pe domnul Anderson să aștepte, a spus ea, repezindu-se pe ușă.
Judecând după expresia de pe chipul domnului Anderson, era limpede că nu se aștepta să mă vadă și pe mine acolo. Ne-a invitat să luăm loc și ne-a întrebat dacă dorim cafea.
– Nu, mulțumesc, a răspuns Sadie. Apreciez faptul că ne-ați primit așa de repede.
Fără să-și fi dat jos paltonul, a scos avizul juridic și l-a pus cu grijă pe biroul domnului Anderson.
– Câțiva dintre părinți au văzut asta în ziar și suntem îngrijorați… adică ne întrebăm dacă nu cumva există azbest și în apartamentele noastre.
Domnul Anderson a aruncat o privire anunțului, apoi l-a dat deoparte.
– N-aveți motiv de îngrijorare, domnișoară Evans, i-a spus el. E vorba doar despre niște renovări în această clădire, iar când constructorii au dărâmat un perete au găsit azbest pe țevi. Trebuie îndepărtat ca măsură de precauție.
– N-ar trebui să faceți la fel, adică să luați aceleași măsuri de precauție și în blocurile noastre? Adică mă gândesc că și acolo există azbest.
Domnului Anderson i se întinsese deja o cursă și se uita fix la mine. O mușamalizare ar fi generat la fel de multă publicitate precum problema azbestului în sine, mi-am spus. Iar puțină publicitate mi-ar fi făcut munca mai ușoară. Cu toate acestea, văzându-l pe Anderson cum se foiește în scaun, încercând să evalueze gravitatea situației, o parte din mine chiar ar fi vrut să-l avertizeze. Aveam sentimentul tulburător că sufletul lui nu mi-era străin – era doar un om în vârstă care se simțea trădat de propria viață. Avea acea privire pe care o văzusem deseori în ochii bunicului meu. Aș fi vrut ca domnul Anderson să înțeleagă că eu, la rândul meu, îi înțelegeam dilema, aș fi vrut să-i spun că dacă ne-ar fi răspuns că problemele din Altgeld erau mult mai vechi și că până și el avea nevoie de ajutor, atunci poate ar fi existat o rază de speranță.
N-am spus nimic, iar domnul Anderson și-a mutat privirea.
– Nu, domnișoară Evans, i-a spus el lui Sadie. Nu există azbest în clădirile rezidențiale. Le-am verificat în amănunțime.
– Mi s-a luat o piatră de pe inimă, a zis Sadie. Vă mulțumesc. Vă mulțumesc din suflet.
S-a ridicat de pe scaun, a dat mâna cu Anderson și s-a dus spre ușă. Tocmai mă pregăteam să spun ceva, când Sadie s-a întors.
– Îmi cer scuze, a spus ea. Am uitat să vă întreb ceva. Ceilalți părinți… ar vrea să vadă o copie a acestor teste. Adică a rezultatelor. Asta ca toată lumea să fie liniștită în privința sănătății copiilor lor.
– Eu… dosarele sunt la biroul din centrul orașului, s-a bâlbâit domnul Anderson. Sunt clasate, vă dați seama.
– Dar ne puteți pune la dispoziție o copie până săptămâna viitoare?
– Da, desigur… Să văd ce pot face. Săptămâna viitoare.
Când am ieșit din clădire, i-am spus lui Sadie că s-a descurcat minunat.
– Crezi că ne-a spus adevărul?
– Nu știu. Dar vom afla curând.