A plecat când eu aveam 12 sau 13 ani, după ce Bătrânul a avut un accident grav. Cred că băuse, iar șoferul celeilalte mașini, un fermier alb, a murit în accident. Bătrânul a stat mult timp în spital, aproape un an, iar eu și Roy am locuit practic singuri. Când a ieșit din spital, a plecat la voi, în Hawaii. Ne-a spus că o să se întoarcă cu voi și că vom fi toți o familie adevărată. Dar s-a întors singur, iar eu și Roy a trebuit să ne descurcăm singuri cu el.
Din cauza accidentului, Bătrânul și-a pierdut slujba de la Direcția Apelor și nu mai aveam un acoperiș deasupra capului. O vreme am stat pe la câte o rudă, dar de fiecare dată eram rugați să plecăm, pentru că aveau și ei problemele lor. La un moment dat am găsit o casă dărăpănată într-un cartier sărac din oraș și am stat acolo câțiva ani. Ce vremuri groaznice. Câștiga atât de puțin încât eram nevoiți să ne împrumutăm de bani pentru mâncare. Îi era din ce în ce mai rușine și a devenit din ce în ce mai agresiv. În ciuda necazurilor, refuza să recunoască de față cu mine și cu Roy că o duceam rău. Cred că asta m-a durut cel mai mult – aerele pe care și le dădea în continuare, spunându-ne că suntem copiii doctorului Obama. În dulapul nostru bătea vântul și el făcea donații organizațiilor de caritate numai ca să păstreze aparențele! Mă mai certam cu el, dar îmi spunea că sunt doar o fetiță proastă care nu înțelege nimic.
Cu Roy se avea și mai rău. Se certau îngrozitor. Până la urmă Roy a plecat. N-a mai venit acasă, dormea pe la prieteni. Așa că am rămas doar eu cu Bătrânul. Uneori îl așteptam până târziu în noapte, îngrozită că i s-a întâmplat ceva. Intra pe ușă clătinându-se și intra în camera mea, mă trezea pentru că avea nevoie de companie sau îi era foame. Vorbea despre cât e de nefericit și despre faptul că fusese trădat. Muream de somn și nu înțelegeam nimic din ce îmi spunea. În adâncul sufletului, îmi doream să nu se mai întoarcă acasă.
Singura mea salvare a fost Liceul Kenya. Era o școală de fete care acceptase cândva numai eleve de naționalitate britanică. O școală foarte strictă și încă rasistă. Abia după ce majoritatea elevelor albe au plecat, în perioada în care eu am învățat acolo, au acceptat profesoare africane. Cu toate astea, am fost destul de activă. Era o școală cu internat, așa că în timpul trimestrelor școlare locuiam acolo, nu mă mai duceam acasă. Școala mi-a oferit un sentiment de ordine, de stabilitate.
Într-un an, Bătrânul n-a mai avut de unde să-mi plătească taxele școlare, așa că am fost trimisă acasă. Mi-era atât de rușine, că am plâns toată noaptea. Nu știam ce se va alege de mine. Dar am avut noroc. Una dintre directoare a aflat situația mea și a aranjat să primesc o bursă ca să pot continua școala. E trist, dar oricât de mult aș fi ținut la Bătrân, oricâte griji mi-aș fi făcut pentru el, eram bucuroasă că nu mai trebuia să locuiesc cu el. L-am lăsat în plata Domnului și nu m-am uitat înapoi.
În ultimii doi ani de liceu situația lui s-a mai ameliorat. Kenyatta murise între timp și Bătrânul a reușit să-și găsească din nou o slujbă la guvern. A găsit ceva la Ministerul de Finanțe și a început să câștige bine, ba chiar să-și recapete influența. Dar nu cred că a scăpat vreodată de amărăciunea experienței prin care trecuse, nu s-a împăcat cu faptul că amicii lui de-o seamă cu el care fuseseră mult mai diplomați aveau o carieră de succes. Era prea târziu să își mai refacă familia. Multă vreme a locuit singur într-o cameră de hotel, chiar și după ce a câștigat suficient să-și permită o casă. A avut mai multe aventuri cu femei din Europa, din Africa, nimic stabil. Îl vedeam rar și tot nu știa cum să se poarte cu mine. Eram ca doi străini, cu toate acestea se încăpățâna să pretindă că era un tată-model și îmi spunea cum să mă port. Îmi amintesc, când am obținut bursa de studiu în Germania, că mi-a fost teamă să-i spun. Mi-era frică să nu spună că-s prea tânără să plec, mi-era să nu îmi pună bețe-n roate cu viza de student, care trebuia aprobată de către guvern. Așa că am plecat fără să-mi iau rămas-bun.
Abia după ce m-am mutat în Germania furia mea față de el s-a mai îmblânzit. De la distanță eram în stare să înțeleg prin ce trecuse și mai ales că nici el nu se cunoștea prea bine pe sine. Cred că începuse să se schimbe totuși, spre final, după ce și-a bătut joc de viața lui. Ultima oară când l-am văzut era într-o călătorie de afaceri, reprezenta Kenya la o conferință internațională care s-a ținut în Europa. Am avut mari emoții, pentru că nu mai vorbisem de mult cu el. Dar când a sosit în Germania mi s-a părut mai relaxat, aproape senin. Chiar ne-am simțit bine împreună. Știi, chiar și când era total deplasat putea fi absolut fermecător! M-a luat la Londra cu el, am stat la un hotel elegant, m-a prezentat tuturor prietenilor lui de la Clubul Britanic. Mi-a oferit un scaun și s-a agitat peste măsură, spunându-le prietenilor lui cât era de mândru de mine. Când ne-am întors de la Londra, în avion, am observat paharul de sticlă în care i se servise whisky-ul și i-am spus că vreau să-l șterpelesc, iar el mi-a spus „nu e nevoie să faci asta“. A chemat-o pe stewardesă și a rugat-o să-mi aducă un set complet de pahare, de parcă avionul ar fi fost proprietatea lui. Când stewardesa s-a întors cu paharele, m-am simțit din nou ca o fetiță, eram din nou prințesa lui.
În ultima zi a vizitei m-a scos la restaurant și am vorbit despre viitor. M-a întrebat dacă am nevoie de bani și a insistat să accept un ajutor de la el. Mi-a mai spus că, atunci când mă voi întoarce în Kenya, o să-mi găsească un soț bun. Era impresionant… știi? Ceea ce încerca el să facă… parcă încerca să compenseze timpul pierdut. La vremea aceea îi mai venise pe lume un copil, un băiat, George, făcut cu o tânără cu care trăia. I-am spus atunci: „Roy și cu mine suntem adulți. Avem viețile noastre, amintirile noastre și e greu să ștergem cu buretele tot ce s-a petrecut între noi. Dar bebelușul e șansa ta de a începe o nouă viață. Prin el îți poți lua revanșa.“ Iar el a dat doar din cap, ca și cum… ca și cum…
Auma s-a uitat o vreme la fotografia tatălui ei, în lumina slabă. Apoi s-a ridicat și s-a dus la fereastră. Stătea cu spatele la mine, cu brațele încrucișate și mâinile așezate pe umeri. A început să tremure violent, iar eu m-am apropiat de ea și am luat-o în brațe în timp ce plângea, lăsând durerea să iasă din ea în valuri lente, adânci.
– Vezi, Barack? a spus ea printre suspine. Abia începusem să-l cunosc. Ajunsesem în punctul în care poate aș fi obținut o explicație din partea lui. Uneori chiar cred că ar fi fost capabil să o ia de la capăt și să-și găsească liniștea. Când a murit, m-am simțit așa de… așa de trădată. La fel cum te-ai simțit și tu probabil.
S-a auzit scrâșnetul roților unei mașini; un bărbat traversa strada sub lumina galbenă a unui felinar. Ca printr-un efort de voință, Auma și-a îndreptat brusc corpul, respirația i s-a reglat și și-a șters lacrimile cu mâneca tricoului.
– Ia uite ce-a făcut sora ta din cauza ta, a zis ea râzând timid.
S-a întors spre mine.
– Știi, Bătrânul vorbea mult despre tine! Arăta tuturor fotografia ta și ne spunea ce bine înveți. Cred că ținea o corespondență cu mama ta. Și mai cred că scrisorile ei erau o alinare pentru el. În perioada aceea grea, când toată lumea i-a întors spatele, venea la mine în cameră și citea scrisorile ei cu voce tare. Mă trezea din somn și mă obliga să-l ascult, iar după ce termina scutura hârtia și îmi spunea ce femeie cumsecade este mama ta. „Vezi tu“, spunea el, „mai există și oameni cărora le pasă de mine.“ Își repeta asta întruna…
În timp ce Auma s-a spălat pe dinți i-am pregătit canapeaua extensibilă. N-a trecut mult și era ghemuită sub pătură, într-un somn adânc. Am rămas treaz, sprijinit pe un scaun, cu veioza aprinsă și am privit-o cum doarme, am ascultat ritmul respirației ei, încercând să asimilez ceea ce îmi povestise. Mă simțeam ca și cum lumea mea fusese complet dată peste cap, ca și cum m-aș fi trezit sub un cer galben, luminat de un soare albastru, sau aș fi auzit animale vorbind. Toată viața avusesem o anume imagine despre tatăl meu, una împotriva căreia mă răzvrăteam uneori, dar pe care n-am pus-o niciodată la îndoială, o imagine pe care ulterior am dorit să mi-o însușesc. Pentru mine, tata fusese un erudit de excepție, un prieten generos, un lider remarcabil. Și chiar mai mult decât atât, pentru că, exceptând scurta sa vizită în Hawaii, nu fusese lângă mine să contrazică imaginea, eu nu am văzut ceea ce majoritatea bărbaților văd la un moment dat în decursul vieții: cum se împuținează trupul părintelui, cum sunt spulberate speranțele tatălui, al cărui chip devine marcat de amărăciune și de regret.
Sigur că văzusem slăbiciunea în alți bărbați – în bunicul meu, din cauza dezamăgirilor, în Lolo, din cauza compromisurilor. Numai că bărbații aceștia deveniseră pentru mine niște subiecte de studiu, erau oameni pe care îi iubeam, dar care nu erau niște exemple pentru mine, un bărbat alb și unul cu pielea ciocolatie, ale căror destine nu-mi transmiteau nimic. Toate acele atribute pe care le căutam în mine însumi – atribute întâlnite la Martin și Malcolm, la DuBois și Mandela – erau împachetate de mine în imaginea tatălui meu, un negru, un fiu al Africii. Mai târziu, chiar dacă negrii pe care i-am cunoscut – Frank, Ray, Will, Rafiq – nu s-au ridicat la înălțimea standardelor mele, am învățat să-i respect pentru eforturile lor, pe care le-am asimilat eforturilor mele. Iar vocea tatălui meu a rămas la fel de puternică, m-a inspirat, m-a mustrat, m-a lăudat sau m-a temperat. Nu muncești îndeajuns, Barry! Trebuie să contribui la lupta poporului tău. Trezește-te, negrule!
Acum, în lumina chioară a veiozei, legănându-mă în scaunul cu spătar tare, imaginea aceea a dispărut complet, înlocuită de… de ce? De un bețiv înverșunat? De un soț agresiv? De un birocrat ratat și însingurat? Și când te gândești că toată viața mă luptasem cu o stafie! M-a luat amețeala; dacă Auma n-ar fi fost acolo, probabil aș fi pufnit în râs. Regele a fost dat jos de pe tron, mi-am spus. Cortina de smarald a fost dată la o parte. O mie de gânduri se amestecau în mintea mea; pot să fac tot ce-mi trece prin cap. Cine altcineva, în afară de tatăl meu, ar fi putut să-mi spună că nu pot? În orice caz, orice aș fi făcut, n-aș fi dat-o în bară așa cum o dăduse el.
Am încercat să-mi recapăt echilibrul și mi-am dat seama că nu simțeam deloc o satisfacție prea mare în urma acestor revelații. De unde știam că nu voi avea parte de aceleași eșecuri care îl doborâseră pe Bătrân? Cine mă putea apăra de îndoială, cine mă putea avertiza asupra capcanelor existente în sufletul unui bărbat de culoare? Imaginea pe care mi-o creasem despre tata mă ferise măcar de disperare. Dar acum era cu adevărat mort. Nu-mi mai putea spune cum să trăiesc.
Nu-mi putea spune decât ceea ce se întâmplase cu el. M-a lovit o altă revelație – aceea că, în ciuda informațiilor noi pe care le primisem, tot nu îl cunoșteam pe bărbatul care fusese tatăl meu. Ce se întâmplase, oare, cu toată vigoarea lui, cu tot potențialul lui? Ce anume îi conturase ambițiile? Încă o dată, mi-a revenit în gând prima și ultima noastră întâlnire, poate că și el fusese la fel de emoționat, acel bărbat care s-a întors în Hawaii să răscolească trecutul și să îl revendice ca pe cel mai frumos capitol din viața lui, un capitol rătăcit. Atunci nu fusese capabil să-mi dezvăluie adevăratele lui sentimente și nici eu nu știusem să pun în cuvinte dorințele mele, dorințele unui copil de zece ani. Înghețaserăm amândoi, incapabili să ignorăm bănuiala că, la o analiză mai amănunțită, nici unul dintre noi nu se va ridica la înălțimea așteptărilor celuilalt. Acum, 15 ani mai târziu, priveam chipul adormit al Aumei și înțelegeam ce preț plătisem pentru tăcerea de-atunci.
Peste zece zile stăteam cu Auma pe scaunele din plastic din aeroport, privind avioanele prin pereții mari, de sticlă. Am întrebat-o la ce se gândește și mi-a zâmbit.
– Mă gândeam la Alego, mi-a spus. La pământurile bunicului nostru, unde trăiește și acum bunica. Este cel mai frumos loc din lume, Barack. Când sunt în Germania și afară e frig și mă simt singură, închid ochii și-mi închipui că sunt acolo. În complexul Home Square, înconjurată de copacii uriași plantați de bunicul nostru. Bunicuța vorbește, îmi spune ceva amuzant, iar eu aud cum în spatele nostru o vacă dă din coadă și văd găinile ciugulind pe marginea pajiștii și simt mirosul de fum care vine dinspre coliba cu bucătăria. Și sub copacul de mango, lângă câmpurile de porumb, se află mormântul Bătrânului…
Începuse îmbarcarea pentru zborul ei. Am rămas pe scaune. Auma a închis ochii și mi-a strâns mâna.
– Trebuie să mergem acasă, mi-a spus. Trebuie să mergem acasă, Barack, și să ne ducem la el.
Capitolul doisprezece
Rafiq se străduise să împrumute locului un aspect cât mai primitor. Deasupra ușii de la intrare montase o firmă nouă, iar ușa fusese lăsată deschisă, ca să poată pătrunde lumina primăverii. Podelele străluceau de curățenie, mo-bila fusese rearanjată. Rafiq purta un costum negru și o cravată neagră din piele; purta și un kufi³⁴ din piele, bine lustruit. Timp de câteva minute s-a tot agitat pe lângă o masă pliantă așezată pe o latură a sălii, a dat instrucțiuni oamenilor săi privind aranjarea platourilor cu prăjituri și a bolului de punci, după care și-a făcut de lucru îndreptând un portret de-al lui Harold.
– Ți se pare că e drept?, m-a întrebat.
– E drept, Rafiq.
Primarul fusese invitat să taie panglica la inaugurarea noului centru de evaluare deschis de MET în Roseland. Era o mare reușită, după săptămâni întregi în care Rafiq tot insistase pentru începerea activităților în clădirea lui. Nu era singurul – consilierul municipal declarase că ar fi fost încântat să găzduiască o ședință cu primarul în biroul său. Senatorul de stat, fost agent electoral care făcuse greșeala de a sprijini un candidat alb la ultimele alegeri pentru primărie, ne-a promis ajutor pentru strângerea de fonduri pentru orice program, cu condiția să-l cooptăm în echipă. Până și reverendul Smalls ne-a contactat telefonic, sugerând că ne-am face singuri un mare serviciu dacă i-am îngădui lui să-l prezinte pe „bunul lui prieten Harold“. De fiecare dată când intram în biroul DCP, secretara îmi înmâna câte un snop de mesaje proaspete.
– Ai devenit popular, Barack, îmi spunea ea, între două telefoane.
Mă uitam acum la oamenii care se adunaseră în depozitul lui Rafiq, majoritatea dintre ei politicieni sau băgători de seamă. Din când în când, se uitau spre ușă, unde câțiva polițiști în civil comunicau prin walkie-talkie și supravegheau scena. Mi-am făcut loc printre oameni și i-am luat pe Will și pe Angela deoparte.
– Sunteți pregătiți?
Au încuviințat din cap.
– Țineți minte, trebuie să-l convingeți pe Harold să își ia angajamentul că va veni la mitingul de la toamnă, le-am mai spus. Aduceți vorba despre asta când e de față și cel care îi face planificările. Vorbiți-i despre activitatea noastră, despre…
În momentul acela s-a auzit un murmur general, după care s-a lăsat brusc tăcerea. Coloana oficială sosise, s-a deschis portiera unei limuzine și în spatele unui rând de polițiști l-am văzut pe marele om. Purta un costum albastru și un trenci șifonat; părul lui alb era cam ciufulit; era mai scund decât mi-l închipuisem. Avea însă o prezență impunătoare, iar zâmbetul lui trăda încrederea unui om ajuns la apogeul puterii. Mulțimea a început imediat să-i scandeze numele – „Ha-rold! Ha-rold!“ –, iar primarul s-a învârtit încet pe loc, cu mâna ridicată în sus, în semn de salut. Domnișoara Alvarez și polițiștii în civil au luat-o înainte, iar el a început să-și croiască drum printre oameni. A trecut pe lângă senator și pe lângă consilierul municipal. Apoi pe lângă mine și Rafiq. Pe lângă mâna pe care reverendul Smalls i-o întinsese. S-a oprit exact în fața Angelei.
– Domnișoară Rider.
I-a strâns mâna și s-a înclinat elegant.
– Ce plăcere. Am auzit lucruri extraordinare despre activitatea dumneavoastră.
Angela arăta de parcă era gata să leșine. Primarul a rugat-o să-l prezinte asociaților ei, iar ea a început să râdă și să se agite înainte de a se calma și de a-l conduce spre șirul de lideri. Toți luaseră poziția de drepți, ca niște cercetași, și toți afișau un zâmbet neputincios. Când s-au terminat prezentările, primarul i-a oferit Angelei un braț și împreună au pornit către ușă, cu mulțimea de oameni înghesuindu-se în spatele lor.
– Fetiță, îți vine să crezi? i-a șoptit Shirley Monei.
Ceremonia a durat circa 15 minute. Poliția oprise circulația în două cvartale de-a lungul bulevardului Michigan, iar în fața magazinului unde urma să se deschidă centrul MET fusese instalat un mic podium. Angela i-a prezentat pe toți membrii bisericii care participaseră la proiect, dar și pe politicienii prezenți; Will a rostit câteva cuvinte despre DCP. Primarul ne-a felicitat pentru implicare civică, în timp ce senatorul, reverendul Smalls și consilierul municipal își făceau loc pe lângă el, zâmbind cu toți dinții spre fotografii pe care îi angajaseră. S-a tăiat panglica și asta a fost tot. Limuzina a pornit spre următorul angajament, mulțimea s-a împrăștiat aproape instantaneu, iar pe șoseaua acoperită de gunoaie n-am rămas decât câteva persoane.