– Da, înainte să își ia numele ăsta pretențios îl chema Wally Thompson. Și-o fi schimbat numele, dar nu-și poate ascunde urechile alea mari. A crescut în Altgeld – de fapt, cred că a fost coleg de școală cu Will. Wally era mare golan înainte să se convertească la islamism.
– Un mardeiaș și atunci, și acum, a completat Angela.
Următoarea noastră oprire a fost la Camera de Comerț, cu sediul la etajul doi al unui magazin care semăna cu o casă de amanet. Înăuntru, un negru durduliu care împacheta niște cutii.
– Îl căutăm pe domnul Foster, i-am spus.
– Eu sunt Foster, a răspuns el ridicând privirea.
– Ni s-a spus că dumneavoastră sunteți președintele Camerei…
– Am fost. Am demisionat săptămâna trecută.
Ne-a oferit trei scaune și a continuat să își vadă de treabă în timp ce vorbea cu noi. Ne-a explicat că fusese proprietarul papetăriei din colț timp de 15 ani, din care ultimii cinci avusese și funcția de președinte al Camerei. Făcuse tot posibilul să-i organizeze pe comercianții locali, dar în cele din urmă se simțise profund descurajat de lipsa oricărui sprijin.
– Pe mine n-o să mă auziți plângându-mă de coreeni, a mai spus el, așezând câteva cutii lângă ușă. Ei sunt singurii care își plătesc datoriile față de Cameră. Se pricep la afaceri, știu ce e aceea cooperare. Pun bani deoparte, se împrumută unii pe alții. Noi nu facem asta. Comercianții de culoare din partea locului sunt ca niște crabi într-o găleată.
S-a îndreptat de spate și s-a șters pe frunte cu o batistă.
– Știu și eu… Poate nu suntem de condamnat pentru că ne purtăm așa. Toți anii aceia în care nu am avut nici un fel de șanse au produs în noi o ruptură. Și acum e mai greu pentru noi decât a fost pentru italieni sau pentru evrei acum 30 de ani. Un magazin mic cum e al meu trebuie să concureze cu marile lanțuri de magazine. Lupta e pierdută de la bun început dacă nu faci ce fac coreenii, adică nu-ți pui familia la treabă câte șaișpe ore pe zi, șapte zile pe săptămână. Noi, ca popor, nu mai suntem dispuși să facem asta. Am lucrat atâta vreme pe nimic încât avem impresia că nu mai e cazul să ne rupem cocoașa ca să supraviețuim. Nu asta le spunem copiilor noștri? N-aș putea spune că mă deosebesc cu ceva de alții. Le-am spus băieților mei că nu vreau ca ei să preia afacerea. Aș vrea ca ei să lucreze pentru o companie mare, într-un loc unde să se simtă confortabil.
Înainte să plecăm, Angela l-a întrebat dacă știa vreun loc în care tinerii din Altgeld să poată lucra măcar cu jumătate de normă. Domnul Foster s-a uitat la ea de parcă ar fi fost nebună.
– Toți negustorii de-aici refuză câte 30 de cereri de muncă pe zi, a spus el. Cereri venite din partea adulților, a oamenilor în vârstă, a muncitorilor cu experiență care sunt dispuși să facă orice muncă. Îmi pare rău.
Când ne-am întors la mașină am trecut pe lângă un mic magazin de haine plin cu rochii ieftine și pulovere viu colorate, în vitrina căruia tronau două manechine vechi, vopsite în negru. Magazinul era prost luminat, dar în spatele lui am observat o coreeancă tânără care cosea ceva de mână, iar lângă ea, un copil care dormea. Scena aceea m-a purtat cu gândul în copilărie și în piețele din Indonezia: la vânzătorii ambulanți, la pielari, la bătrânele care mestecau semințe de areca și alungau muștele de pe fructe cu niște pămătufuri speciale.
Genul acela de piețe era ceva normal pentru mine, făcea parte din ordinea firească a lucrurilor. Dar acum, gândindu-mă la Altgeld și Roseland, la Rafiq și la domnul Foster, vedeam piețele din Jakarta așa cum erau în realitate: fragile, prețioase. Poate că vânzătorii de acolo erau oameni săraci, chiar mai săraci decât cei din Altgeld. Cărau lemne de foc care le aduceau 50 de lire pe zi, mâncau puțin și mureau de tineri. Și totuși, în ciuda sărăciei lor, în viața lor exista o ordine perceptibilă, marcată de drumuri comerciale și de intermediari, de mita pe care trebuiau s-o plătească și de cutumele pe care trebuiau să le respecte, de obiceiurile unei generații întregi care se manifestau zilnic dincolo de tocmeala și de zgomotul și de praful din oraș.
Tocmai lipsa coerenței trezea disperarea în oamenii din Altgeld, mi-am spus; lipsa disciplinei îi făcuse pe Rafiq și pe domnul Foster atât de încrâncenați, fiecare în felul său. Cum era să peticim la loc o cultură zdrențuită? Cât de lung ar fi putut fi un asemenea proces în țara dolarului? Mult mai mult decât i-a luat aceleiași culturi să se descopere, m-am gândit. Am încercat să mi-i închipui pe lucrătorii indonezieni croindu-și acum drum către fabricile care mărgineau cândva malurile râului Calumet, alături de salariații care asamblau aparatele de radio și pantofii sport vânduți pe Michigan Avenue. Am încercat să mi-i imaginez pe aceiași lucrători indonezieni zece, 20 de ani de-acum încolo, când fabricile se vor fi închis, drept consecință a noilor tehnologii sau a salariilor foarte mici în unele părți ale globului. Am adăugat la asta crudul adevăr al dispariției piețelor, a meșteșugurilor cum erau confecționarea de coșuri sau de mobilă sau producerea de alimente; ori chiar dacă ei și-ar aminti vechile meșteșuguri, pădurile de unde își luau lemnul erau acum proprietatea unor conglomerate, iar coșurile pe care le împleteau cândva fuseseră înlocuite cu unele din plastic, mai durabile. Însăși existența fabricilor, a producătorilor de cherestea sau de plastic făcea din cultura acestor oameni ceva depășit; valorile sârguinței și ale inițiativei individuale vor fi depins de un sistem alterat de migrație, urbanizare și programe de televiziune difuzate în reluare. Unii dintre ei ar fi prosperat poate în această nouă ordine. Alții poate s-ar fi mutat în America. Iar milioanele de oameni rămase în urmă, în Jakarta, în Lagos sau în Cisiordania ar fi fost nevoiți să se mulțumească cu propriile zone rezidențiale de tipul Altgeld Gardens, într-o stare de disperare profundă.
Ne-am dus în tăcere la ultima întâlnire stabilită cu administratorul unui birou local al Direcției Municipale pentru Ocuparea Locurilor de Muncă și a Pregătirii Profesionale, sau MET, care distribuia șomerii în diverse programe de formare din tot orașul. Am găsit cu greu adresa – la 45 de minute de Altgeld, cu mașina, pe o alee înfundată din fieful lui Vrdolyak –, iar când am ajuns noi acolo, administratorul deja plecase. Secretara ne-a spus că nu știe când se va întoarce șefa ei, dar ne-a înmânat un vraf de broșuri lucioase.
– Ce fel de ajutor e ăsta? a întrebat Shirley în timp ce ne îndreptam spre ușă. Mai bine rămâneam acasă.
Mona a observat că încă nu mă dădeam plecat de-acolo.
– La ce se uită? a întrebat-o ea pe Shirley.
Le-am arătat ultima filă a broșurii. Conținea o listă cu toate programele MET din oraș. Nici unul nu funcționa la sud de strada 95³¹.
– Asta e!
– Adică?
– Tocmai am descoperit un subiect de dezbatere.
Imediat ce ne-am întors în Altgeld am redactat o scrisoare adresată domnișoarei Cynthia Alvarez, director al MET la nivelul întregului oraș. La două săptămâni după aceea s-a arătat dispusă să se întâlnească cu noi în Gardens. Eram hotărât să nu mai fac aceleași greșeli, așa că am muncit și eu, și conducerea organizației până la epuizare, am pregătit un desfășurător pentru întâlnire și am insistat pe lângă toate bisericile să-și trimită reprezentanți, formulând o revendicare clară pe care MET ar fi putut s-o satisfacă, și anume instituirea unui centru de evaluare și de pregătire în Cartierul de Sud Extrem.
Avusesem la dispoziție două săptămâni să mă pregătesc, cu toate acestea, în seara întâlnirii, simțeam un nod în stomac. La ora șapte fără un sfert în sală erau prezente numai trei persoane: o tânără cu un bebeluș care saliva pe jacheta lui minusculă, o femeie mai în vârstă care a pus câteva prăjiturele într-un șervețel, le-a împăturit cu grijă și le-a băgat în geantă, și un bețiv care imediat ce a ajuns a adormit pe un scaun din spatele sălii. Pe măsură ce minutele se scurgeau, mi-am imaginat că scaunele vor rămâne încă o dată goale, că demnitarul invitat se va răzgândi în ultimul moment, ceea ce ar fi dus la dezamăgirea cruntă a conducerii și avea să însemne un eșec lamentabil pentru mine.
La șapte fără două minute a început să apară lumea. Will și Mary au venit însoțiți de un grup din West Pullman. Au intrat apoi copiii și nepoții lui Shirley, care au ocupat un întreg rând de scaune. Au venit și alți locuitori din Altgeld care aveau obligații față de Angela, Shirley sau Mona. Până să apară domnișoara Alvarez – o femeie impozantă, de origine mexicană, urmată de doi bărbați albi, în costume – în sală sosiseră circa 100 de persoane.
– Nici măcar n-am știut de existența acestui loc, l-am auzit pe unul dintre aghiotanți șoptindu-i celuilalt în momentul în care au intrat pe ușă. L-am întrebat dacă dorește să-i iau haina, dar a dat nervos din cap.
– Nu, nu… o să… o țin lângă mine, mulțumesc.
Conducerea s-a achitat onorabil de sarcini în seara aceea. Angela a prezentat publicului tema de dezbatere și i-a explicat domnișoarei Alvarez ce așteptări aveam de la dumneaei. Iar când domnișoara Alvarez a evitat să ne dea un răspuns categoric, Mona a intervenit și i-a cerut să răspundă întrebărilor prin da sau nu. Alvarez a promis până la urmă că ne va oferi un centru de evaluare MET în următoarele șase luni, iar lumea a izbucnit în aplauze. Singura problemă din seara aceea a apărut pe la mijlocul ședinței, când bețivul din spatele sălii s-a ridicat în picioare și a început să strige că avea nevoie de o slujbă. Shirley s-a dus imediat lângă el și i-a șoptit ceva la ureche de l-a făcut să se așeze imediat pe scaun.
– Ce i-ai spus? am întrebat-o mai târziu.
– Ești prea tânăr să-ți spun.
Întâlnirea a luat sfârșit după o oră, domnișoara Alvarez și asistenții ei s-au urcat într-o mașină mare, de culoare albastră, iar cei din sală s-au dus să le strângă mâinile Monei și Angelei. Când a venit momentul evaluării, erau amândouă numai un zâmbet.
– Te-ai descurcat extraordinar, Barack, mi-a spus Angela, strângându-mă cu putere în brațe.
– N-am promis eu că lucrurile vor începe să se miște?
– A făcut treabă bună, a spus Mona, făcându-mi cu ochiul.
Le-am spus că o să le las în pace vreo două zile și m-am dus spre mașină, un pic cam amețit. Pot să fac munca asta, mi-am spus. O să organizez tot orașul ăsta, orice-ar fi. Mi-am aprins o țigară și, teribil de satisfăcut, m-am și văzut preluând controlul și discutând cu Harold despre soarta orașului. Sub un felinar, la câțiva pași de mine, l-am văzut pe bețivul de mai devreme rotindu-se în cercuri mici și privindu-și umbra pe asfalt. Am coborât din mașină și l-am întrebat dacă vrea să-l ajut să se ducă acasă.
– N-am nevoie de nici un ajutor!, a început el să strige, străduindu-se să se țină pe picioare. De la nimeni, ai înțeles? Golan împuțit… ia uite cine mă-nvață pe mine…
Vocea i se auzea din ce în ce mai slab. Înainte să mai apuc să spun ceva, s-a întors pe călcâie și a pornit clătinându-se pe mijlocul șoselei, dispărând în întuneric.
Zonă rezidențială, cu populație majoritar neagră, numită astfel după John Peter Altgeld, guvernator al statului Illinois în anii 1890 (n.tr.)