Sala de sport nu era aglomerată, am așteptat să se termine un meci ca să intrăm și noi pe teren. Trecuseră cel puțin șase luni de când pusesem ultima oară mâna pe o minge de baschet, iar țigările își spuneau cuvântul. Imediat ce am început jocul, adversarul care m-a contracarat mi-a luat mingea și am strigat fault, ceea ce i-a făcut pe jucătorii de pe margine să mă fluiere batjocoritor. În a doua repriză am simțit cum mă ia amețeala în timp ce traversam linia de centru a terenului.
Ca să nu mă fac de râs chiar de tot, în a treia repriză am ieșit de pe teren și l-am urmărit pe Kyle. Nu juca rău, dar încerca să-l șicaneze pe un tip cu câțiva ani mai mare decât mine, infirmier la un spital, un bărbat scund, dar agresiv și foarte agil. După câteva mingi, tipul a înțeles care era tactica lui Kyle. A marcat trei coșuri la rând, apoi a început să-l provoace pe Kyle.
– Nu-i așa că sunt mai bun, băiete? Cum de lași un boșorog ca mine să te umilească în halul ăsta?
Kyle n-a spus nimic, dar a devenit și el agresiv. Când tipul a traversat terenul driblând cu mingea și s-a pregătit să arunce la coș, Kyle l-a împins cu putere. Tipul a aruncat mingea în pieptul lui Kyle, după care s-a întors spre un coechipier.
– Ai văzut? Mucosul ăsta nu e în stare să mă blocheze…
Deodată, fără nici un avertisment, Kyle s-a repezit la el. I-a tras un pumn în față și l-a pus la podea. Am alergat pe teren în timp ce ceilalți jucători l-au tras pe Kyle deoparte. Avea ochii mari, îi tremura vocea și se uita la infirmierul care încerca să se ridice de jos și scuipa sânge.
– Nu sunt un mucos, a spus Kyle printre dinți. Nu sunt un mucos, a repetat.
Am avut noroc; cineva chemase paza, dar infirmierul s-a simțit prea rușinat ca să recunoască ce i se întâmplase. În drum spre casă i-am ținut lui Kyle o întreagă prelegere despre faptul că trebuie să-și păstreze cumpătul, i-am vorbit despre consecințele violenței și despre asumarea responsabilității. Mi se părea că spun numai banalități, iar Kyle mă asculta în tăcere, cu ochii fixați asupra drumului. Când am terminat, s-a întors către mine și mi-a spus:
– Te rog măcar să nu-i spui maică-mii, bine?
Am luat rugămintea lui ca pe un semn de bun augur. I-am promis că nu-i voi spune nimic lui Ruby, dar că el va trebui să-i spună și a acceptat, cu jumătate de gură.
Kyle era un copil bun; încă îi păsa. Dar era suficient pentru a se salva?
*
La o săptămână după pățania mea și a lui Johnnie din Hyde Park am hotărât să-mi îndrept atenția asupra școlilor publice.
Pentru noi era o problemă firească. Segregarea nu mai constituia o piedică, întrucât albii aproape că abandonaseră total sistemul. Nici aglomerarea nu mai era o problemă, cel puțin în liceele din cartierele de negri; numai jumătate dintre elevii înscriși inițial continuau să meargă la școală și reușeau să termine liceul. Școlile din Chicago rămăseseră într-o stare de criză perpetuă. Din bugetul anual se tăiau mereu sute de milioane; nu erau destule manuale, nici măcar hârtie igienică. Sindicatul profesorilor intra în grevă cel puțin o dată la doi ani. Sistemul birocratic era din ce în ce mai stufos, iar legislativul de stat din ce în ce mai indiferent. Cu cât aflam mai multe despre sistem, cu atât eram mai convins că o reformă școlară era singura soluție pentru calvarul trăit de tinerii de pe străzi. Fără o familie stabilă, fără șansa unei slujbe decente cu ajutorul căreia să-și întrețină propria familie, școala era ultima lor speranță. În aprilie am alcătuit un plan de acțiune pentru organizație și am început să-l prezint conducerii.
Răspunsul a fost dezamăgitor.
Pe de-o parte, era vorba de propriul interes și de circumscripții electorale care nu înțelegeau să se alinieze. Enoriașii mai vârstnici mi-au spus că ei se ocupaseră dintotdeauna de educația copiilor lor; părinții mai tineri, cum erau Angela și Mary, și-au trimis copiii la școli catolice. Se vorbea prea puțin despre cea mai serioasă sursă de împotrivire și anume realitatea incomodă că toate bisericile noastre erau pline de profesori, directori și inspectori districtuali. Numărul educatorilor care-și trimiteau copiii la școli publice era foarte scăzut, asta pentru că ei cunoșteau prea multe din interior. Și totuși promovau această stare de fapt cu aceeași pricepere și cu aceeași energie dovedite de omologii lor albi cu două decenii în urmă. Îmi spuneau că nu existau destui bani pentru a trata situația cum se cuvine (ceea ce nu prea era adevărat). Iar elevii erau imposibili. Leneși. Recalcitranți. Înceți. Poate că nu era vina copiilor, dar cu siguranță nu era nici vina școlilor. Poate n-or exista copii răi, Barack, mi se spunea, dar există cu siguranță părinți răi.
Pentru mine, aceste conversații erau doar un simbol al unui acord nerostit pe care îl făcusem începând cu anii 1960, un acord care îi ajuta pe unii copii să evolueze, în timp ce alții rămâneau din ce în ce mai mult în urmă. Mai mult decât atât, aceste conversații îmi ridicau tensiunea; în pofida sprijinului deficitar al comitetului de conducere, am decis împreună cu Johnnie să vizităm totuși câteva școli din zonă, în speranța că vom atrage și alți părinți în afară de tinerii din Altgeld.
Am început cu o vizită la școala unde învăța Kyle, o școală cu cea mai bună reputație în district. Era o clădire relativ nouă, dar cu un aspect rece, impersonal: coloane simple de beton, coridoare lungi și goale, ferestre ce nu puteau fi deschise și erau deja murdare, precum geamurile unei sere. Directorul, un bărbat prezentabil și manierat – dr. Lonnie King – ne-a informat că era nerăbdător să colaboreze cu grupuri comunitare cum era al nostru. Apoi ne-a spus că domnul Asante Moran, consilier școlar, lansase un program de îndrumare a tinerilor liceeni și ne-a sugerat să facem cunoștință cu el.
Dr. King ne-a condus spre biroul lui, care se afla în spatele clădirii. Era decorat cu motive africane: pe perete se aflau harta Africii, postere cu regi și regine africane din Antichitate, am văzut acolo o mică colecție de tobe și tărtăcuțe, precum și o stampă din pânză kente⁴⁰. La birou ședea un bărbat înalt și impunător, cu maxilar proeminent și mustață. Purta un imprimeu african, iar la mână, o brățară din păr de elefant. La început a părut cumva deranjat, avea un teanc de teste de corectat, o simulare în vederea SAT-urilor⁴¹. Am avut senzația că telefonul primit de la dr. King fusese inoportun. Cu toate acestea, ne-a invitat să luăm loc, ne-a rugat să-i spunem pe nume, Asante, iar, pe măsură ce a înțeles care era de fapt interesul nostru, a început să ne prezinte și el unele idei.
– În primul rând, trebuie să înțelegeți faptul că sistemul școlilor publice nu presupune educarea copiilor de culoare, a spus el uitându-se când la mine, când la Johnnie. Nu a fost cazul niciodată. Școlile din interiorul orașului sunt destinate controlului social. Punct. Sunt conduse ca niște țarcuri, dacă vreți, ca niște închisori la scară mică. Abia când copiii de culoare ies din țarc și încep să deranjeze populația albă, societatea începe să acorde atenție subiectului și își pune problema dacă acești copii sunt cu adevărat educați.
Gândiți-vă numai ce ar presupune o educare autentică a acestor copii. Ar trebui să îl ajuți pe copil să se înțeleagă pe sine, să-și înțeleagă lumea, cultura, comunitatea. Așa începe orice proces educațional. Așa i se trezește unui copil pofta de a învăța, arătându-i-se că face parte dintr-un anume mediu pe care trebuie să-l stăpânească. Or, în cazul copiilor de culoare, totul e cu susul în jos. Ce învață ei, încă din prima zi? Învață istoria altui popor. Cultura altui popor. Mai mult decât atât, cultura pe care trebuie s-o asimileze este cea care i-a respins în mod sistematic și le-a negat calitatea de oameni.
Asante s-a lăsat pe spate în fotoliu și și-a împreunat palmele peste abdomen.
– Chiar ne mirăm că un copil de culoare își pierde orice interes în a învăța? Nu cred. Pentru băieți este mult mai greu. Fetele, cel puțin, mai vorbesc cu femeile mai în vârstă, au exemplul unei mame. Dar băieții nu au nimic. Jumătate dintre ei nici măcar nu-și cunosc tații. Nu au pe nimeni care să-i îndrume în procesul de maturizare, care să le explice ce înseamnă cu adevărat a fi bărbat. Este calea cea mai sigură spre dezastru. Pentru că în orice societate bărbații tineri au tendințe violente. Aceste tendințe fie sunt canalizate într-o direcție constructivă, fie ajung să îi distrugă pe tineri, fie să afecteze societate – sau și una, și alta.
Cu asta ne luptăm. Acolo unde e posibil, încerc să acopăr acest gol. Le vorbesc elevilor despre istoria Africii, despre geografia și tradițiile artistice africane. Încerc să le ofer un alt set de valori, o modalitate de a combate materialismul și individualismul și recompensa imediată care li se bagă pe gât timp de 15 ore pe zi, când nu sunt la școală. Îi învăț că africanii sunt oameni obișnuiți să trăiască în comunități. Africanii își respectă bătrânii. Unii dintre colegii mei europeni se simt amenințați de asta, dar le explic că eu nu urmăresc să denigrez alte culturi, ci să le dau acestor tineri o bază proprie. Dacă nu sunt ancorați în propriile tradiții, nu vor fi niciodată în stare să aprecieze ceea ce au alte culturi de oferit.
S-a auzit un ciocănit la ușă și un băiat cu aspect golănesc a băgat capul pe ușă. Asante și-a cerut scuze, avea o altă întâlnire, dar ne-a promis că vom mai vorbi despre eventualele programe pentru tineretul din zonă. Ne-a condus la ușă și m-a întrebat cum mă cheamă, iar eu i-am spus pe scurt originea mea.
– M-am gândit eu! a spus Asante zâmbind. Acolo am fost în prima mea călătorie pe continent, în Kenya. A fost acum 15 ani, dar îmi amintesc totul de parcă ar fi fost ieri. Mi-a schimbat complet viața. Oamenii au fost atât de primitori. Iar peisajele… nu am văzut niciodată ceva mai frumos. M-am simțit atunci de parcă sosisem acasă.
Fața i se luminase.
– Când ai fost ultima oară acolo?
– De fapt, n-am fost niciodată în Kenya, am răspuns după o mică ezitare.
Asante a părut o clipă derutat. După o pauză mi-a spus:
– Sunt convins că vei merge acolo și vei simți și tu că ți se schimbă viața.
A dat mâna cu noi, i-a făcut semn tânărului de pe hol să intre și a închis ușa.
Pe drumul înapoi spre birou nici eu, nici Johnnie aproape că n-am vorbit deloc. La un moment dat, când traficul a încetinit din cauza aglomerației, Johnnie a rupt tăcerea.
– Pot să te întreb ceva, Barack?
– Sigur.
– De ce n-ai fost niciodată în Kenya?
– Nu știu. Poate mi-e teamă de ce voi găsi acolo.
– Ha?
Johnnie și-a aprins o țigară și a lăsat geamul jos, ca să iasă fumul.
– Ciudat e că Asante mi-a amintit de tatăl meu. Adică să nu înțelegi că era un om educat. Nu știe nimic despre Africa. După ce a murit mama, el ne-a crescut singur pe mine și pe frații mei. A fost 20 de ani curier pentru compania Spiegel. L-au dat afară înainte să facă anii de pensie, așa că acum lucrează pentru altă firmă, dar face același lucru zi de zi. Cară mobilă pentru alții.