Johnnie a mai scos o foaie de hârtie din servietă, pe care a fluturat-o în aer.
– Am și CV-ul fiică-sii! Care ar putea fi un consilier „excelent“…
– Naaa…
– Serios, Barack, omul și-a făcut socoteala. Și în tot timpul conversației n-a schițat nici un gest, de parcă ceea ce-mi cerea ar fi fost cel mai firesc lucru. Absolut incredibil! a adăugat el clătinând din cap, după care a început să ridice vocea, ca un predicator. O, da! Doctor Lonnie King! Un frate cu tupeu! Un frate întreprinzător! Programul nici n-a demarat măcar și el deja acționează ca un vizionar.
M-a bufnit râsul.
– Nu se mulțumește cu o slujbă! Are nevoie de două! Ia să vezi că, dacă te duci să vorbești despre niște elevi, o să-ți pună la dispoziție CV-urile întregii sale familii…
– Doctor Lonnie King! am strigat și eu în același spirit.
– Oooh! Doctor Lonnie King! a început Johnnie să chicotească, ceea ce m-a făcut să râd și mai tare, până când am izbucnit amândoi în hohote, repetându-i numele de parcă ar fi reprezentat de-acum un adevăr evident, elementul de bază într-o lume elementară.
Am râs până când ne-am congestionat la față și au început să ne doară fălcile, râdeam cu lacrimi, iar după ce ne-am potolit ne-am hotărât să ne luăm liber pentru restul zilei și să ieșim la o bere.
În noaptea aceea, după miezul nopții, în fața blocului meu a oprit o mașină în care erau câțiva adolescenți și din care muzica se auzea atât de tare încât podeaua apartamentului meu a început să tremure. Învățasem să ignor genul acesta de tulburări – unde se puteau duce copiii ăștia în altă parte?, m-am întrebat. Numai că de data aceasta înnopta cineva la mine și mai știam că vecinii de alături tocmai veniseră acasă cu un nou-născut. Mi-am tras niște pantaloni pe mine și am coborât să vorbesc cu musafirii din creierii nopții. În timp ce mă apropiam de mașină, tinerii au tăcut și s-au întors spre mine.
– Sunt oameni care încearcă să doarmă. De ce nu vă mutați în altă parte?
Cei patru băieți din mașină nu au spus nimic și nici nu s-au mișcat. Vântul m-a trezit complet din năuceală și m-am simțit dintr-odată expus, așa cum stăteam pe trotuar, în mijlocul nopții, doar într-o pereche de pantaloni scurți. Nu puteam vedea fețele celor din mașină, era prea întuneric și nu mi-am dat seama ce vârste aveau, nici dacă erau treji sau băuți ori dacă aveau intenții bune sau rele. Unul dintre ei ar fi putut fi Kyle. Altul, Roy. Sau Johnnie.
Aș fi putut fi chiar eu printre ei. Și cum stăteam așa lângă mașină, mi-am amintit de zilele în care pierdeam și eu vremea în felul acela, nutrind sentimente confuze și hotărât să-mi aflu locul în lume. Mi-am amintit de furia cu care strigam la bunicul meu, pentru motive pe care le-am uitat deja. Adrenalina provocată de o încăierare în liceu. Bravada cu care mă duceam băut sau drogat la școală, știind prea bine că profesorii vor simți alcoolul sau iarba din respirația mea, sfidându-i și provocându-i să-mi facă observație. M-am privit prin ochii acelor băieți, eram doar un necunoscut cu aere autoritare și poate i-aș fi făcut față unuia dintre ei, dar nu tuturor.
Nodul din gât stătea parcă în calea afirmării propriului sine și în vremea asta încercam să ghicesc cum arătau chipurile ascunse de întuneric, mă întrebam dacă băieții ăia erau mai slabi sau mai puternici decât fusesem eu la vârsta lor, cu o singură diferență esențială: lumea în care eu îmi petrecusem adolescența fusese mult mai îngăduitoare. Or, acești băieți nu aveau nici o marjă de eroare; dacă aveau asupra lor arme, acele arme nu îi puteau proteja în fața adevărului. Un adevăr pe care îl percep, dar nu-l recunosc, un adevăr pe care îl resping pentru că vor să mai trăiască încă o zi, un adevăr care îi obligă pe ei, și pe alții ca ei, să-și reprime orice fel de empatie. Bărbăția lor rebelă nu poate fi ținută sub control de un simplu sentiment de tristețe resimțit față de mândria rănită a unui bătrân, așa cum fusese până la urmă, cazul meu. Furia lor nu putea fi oprită de pericolul care plana asupra mea când mă luam la bătaie cu câte un băiat sau conduceam cu viteză pe autostradă, cu mintea aburită de alcool. Stau acolo, în stradă, și mă gândesc la faptul că vina și empatia deopotrivă vin să facă apel la afectele noastre, spunându-ne că e nevoie totuși de ordine, nu neapărat de ordinea socială existentă, ci de ceva elementar și mult mai exigent; de sentimentul că fiecare avem ceva de câștigat din această ordine, de dorința de a vedea această ordine menținută în univers, indiferent cât de efemeră pare ea. Mâ gândesc că acei băieți vor trebui să caute mult și bine acea ordine, orice fel de ordine care îi include și pe ei, considerându-i mai mult decât motivul temerilor și al batjocurii. Mă simt îngrozit gândindu-mă la asta, pentru că acum am și eu un loc în lume, o slujbă, un program pe care trebuie să-l respect. Oricât m-aș minți pe mine însumi, e clar că ceva ne desparte, pe mine și pe acești băieți, în triburi diferite, care vorbesc limbi diferite și care trăiesc conform unor coduri diferite.
Se aude motorul mașinii pornind și roțile scrâșnind pe asfalt. Mă întorc în apartamentul meu, dându-mi seama că am fost deopotrivă de tâmpit și de norocos și că îmi este, la urma urmei, teamă.
Material textil din Ghana, din mătase și bumbac, cu imprimeuri geometrice viu colorate (n.tr.)
Teste standard de evaluare pentru admiterea la facultate (n.tr.)
Capitolul paisprezece
Era o clădire veche, într-un cartier mai vechi din zona de sud, destul de solidă, dar care avea mare nevoie de renovare și poate chiar de un acoperiș nou. Altarul era întunecat și câteva strane erau crăpate, chiar despicate. Mocheta roșie emana un miros jilav de mucegai, iar ici-colo parchetul de sub ea vălurea precum niște dune pe o pajiște. Biroul reverendului Philips era la fel de degradat și era luminat de o singură veioză, și aia antică, ce împrăștia o lumină slabă, de culoarea chihlimbarului. Jaluzelele de la ferestre erau închise, iar reverendul era înconjurat de vrafuri de cărți vechi, astfel încât părea înghițit cu totul de perete, nemișcat precum un tablou; i se vedea numai barba albă ca zăpada, iar vocea răsuna puternic, aproape venită din alt trup, ca prin vis.
Am stat de vorbă aproape o oră, în special despre biserică. Nu neapărat despre biserica lui, ci despre instituția bisericii, despre biserica enoriașilor negri și despre noțiunea de biserică. Era un bărbat erudit și a început conversația prin a-mi povesti despre istoria religiei sclavilor, mi-a vorbit despre africanii care, abia ajunși pe un tărâm ostil, s-au așezat în cerc în jurul focului, unde au contopit miturile nou descoperite cu ritmurile din vechime, dând naștere unor cântece care au devenit un instrument pentru cele mai radicale dintre idei – supraviețuire, libertate și speranță. Reverendul a continuat prin a-mi povesti despre cum era biserica în Sudul tinereții lui, un lăcaș mic din lemn, văruit în alb, ridicat cu sudoarea și bănuții economisiți de oameni din arendășie, unde, în zilele fierbinți de duminică, suferința tăcută și rănile deschise se ostoiau prin lacrimi și strigăte de recunoștință. Oamenii băteau din palme, își legănau brațele și fluturau palmele înroșite de tăciunii acelorași idei statornice – supraviețuirea, libertatea și speranța. Mi-a povestit despre vizita lui Martin Luther King la Chicago și despre invidia pe care o observase între unii dintre pastorii lui King, cărora le era teamă că-și vor pierde poziția; mi-a vorbit și despre apariția musulmanilor, a căror furie reverendul Philips o înțelegea, pentru că era aceeași furie resimțită și de el, de care nu credea că va scăpa vreodată, dar pe care o controla prin rugăciune și pe care se abținuse s-o transmită copiilor lui.
Acum îmi explica istoria bisericilor din Chicago. Erau cu miile și el vorbea de parcă le-ar fi cunoscut pe toate: unele, mici cât niște prăvălii, altele, edificii mari din piatră; adăposteau congregații de metiși înfumurați care stăteau țepeni precum cadeții în timp ce intonau rugăciunile sobre, dar și de enoriași charismatici care se scuturau din toate încheieturile pe măsură ce trupurile lor vorbeau parcă o limbă numai de Dumnezeu știută. Majoritatea bisericilor mari din Chicago aduceau laolaltă aceste două tipuri de enoriași, mi-a explicat reverendul Philips, un exemplu al binecuvântărilor ascunse ale segregării, dat fiind faptul că îi obliga pe avocați și pe medici să participe la slujbă alături de menajere și muncitori. Întocmai ca o inimă uriașă, biserica pompa bunuri, informații, valori, idei, într-un du-te-vino între bogați și săraci, între oameni școliți și analfabeți, între păcătoși și izbăviți.
Nu știa cât va mai continua biserica să servească acestui scop. Majoritatea enoriașilor mai pricopsiți se mutaseră între timp în cartiere mai curate, preferând viața din suburbii. Continuau să vină în fiecare zi la biserică, fie dintr-un sentiment de loialitate, fie prin natura obișnuinței. Dar caracterul implicării lor se transformase. Ezitau mult până să se ofere voluntari în genul de programe care i-ar fi putut obliga să iasă din case după lăsarea întunericului, programe cum erau meditațiile sau vizitele la domiciliu. Doreau ca biserica să fie mai bine păzită și au cerut o parcare îngrădită, pentru o mai bună protejare a mașinilor. Reverendul Philips mi-a spus că era sigur că după moartea lui mulți dintre enoriașii de-acum vor înceta să mai vină la această biserică, preferând una mai nouă, mai curată, așa cum erau străzile unde locuiau acum. Se temea că legătura cu trecutul va fi iremediabil ruptă, iar copiii nu vor mai avea de la cine să învețe despre acel prim cerc format în jurul unui foc.
Vocea începuse să îi tremure; obosise. L-am rugat să mă prezinte altor pastori interesați în activitatea de organizare, iar el mi-a dat câteva nume și a adăugat că pastorul bisericii Trinity United Church of Christ era un preot tânăr și energic, Jeremiah Wright Jr., cu care merita să iau legătura, dat fiind că mesajul lui era bine primit de tinerii de vârsta mea. Reverendul Philips mi-a dat numărul lui de telefon.
– Dacă am putea aduce împreună măcar 50 de parohii, am spus, poate vom reuși să revenim la unele dintre tradițiile despre care ați pomenit.
Reverendul Philips a încuviințat din cap și a spus:
– S-ar putea să ai dreptate, domnule Obama. Ai niște idei interesante. Dar, vezi dumneata, bisericile de prin partea locului sunt obișnuite să urmeze propria cale. Uneori, în unele congregații slujesc mai mulți preoți.
A deschis ușa pentru mine, apoi a făcut o pauză:
– Apropo, de ce biserică ții dumneata?
– Obișnuiesc să particip la diferite slujbe.
– Dar nu ții de o parohie anume?
– Sunt încă în căutare.
– Mă rog, e de înțeles. Dar ai putea contribui și mai mult la misiunea dumitale dacă ai fi membru al unei parohii anume. Nu contează care. Ceea ce dumneata ceri pastorilor presupune din partea noastră să lăsăm puțin deoparte preocupările noastre preoțești în favoarea profeției. Pentru asta e nevoie de multă credință. E firesc ca noi să vrem să știm de unde îți iei dumneata credința.
Odată ajuns afară, mi-am pus ochelarii de soare și am trecut pe lângă un grup de bătrânei care ședeau pe trotuar, pe câte un scaun pliant și jucau whist. Era o zi superbă, afară erau 23 de grade la sfârșitul lui septembrie. În loc să mă urc în mașină și să mă duc la următoarea întâlnire, am decis să mai rămân puțin pe loc și am stat așa, cu picioarele afară din mașină, urmărindu-i pe bătrânii care jucau cărți. Nu prea vorbeau. Mi-au amintit de bărbații cu care bunicul obișnuia să joace bridge: aveau aceleași mâini groase, rigide, aceiași ciorapi subțiri, eleganți, și aceiași pantofi supli; pe gât li se prelingeau bobițe de sudoare, de sub șepcile care le acopereau capetele. Am încercat să-mi amintesc numele acelor bărbați din Hawaii, cum își câștigau existența, întrebându-mă, în același timp, cum anume mă influențaseră. Pentru mine acei negri în vârstă fuseseră un mister; iar acel mister reprezenta o parte din motivul pentru care venisem la Chicago. Acum, când hotărâsem să plec din oraș, m-am întrebat dacă îi înțelegeam mai bine decât înainte.
Nu îi spusesem nimănui decât lui Johnnie despre decizia luată. Aveam destul timp la dispoziție să fac anunțul, dat fiind că facultățile de drept urmau să-mi trimită un răspuns abia în ianuarie. Noul nostru program pentru tineret avea să fie deja demarat la momentul acela, voi fi strâns și bugetul necesar anului viitor și, cu puțin noroc, aveam să mai cooptez câteva biserici. Singurul motiv pentru care l-am anunțat totuși pe Johnnie a fost acela că doream să mă asigur că va rămâne în locul meu. Mai mult decât atât, am simțit nevoia să mă explic în fața unui om pe care îl consideram prieten. Numai că Johnnie nu avea nevoie de explicații. În clipa în care i-am spus la ce universități mi-am depus cererile de înscriere – Harvard, Yale, Stanford – a zâmbit larg și m-a lovit ușor peste spate.
– Știam eu! a strigat el.
– Ce știai?
– Că era doar o chestiune de timp, Barack. Adică până să te decizi să pleci de-aici.
– Ce te face să spui asta?
Johnnie a dat din cap și a început să râdă.
– Ce dracu’, Barack… ai și alte opțiuni, d-aia spun asta. Tu chiar poți pleca. Știu că ești un om conștiincios, dar când cineva poate să aleagă între Harvard și Roseland, cam cât timp să prefere el Roseland?