– Cred că vom divorța, mi-a răspuns.
– Îmi pare rău.
– Spune că s-a săturat să vin târziu acasă. Spune că beau prea mult. Spune că semăn din ce în ce mai mult cu Bătrânu’.
– Tu ce crezi?
– Ce cred eu?
S-a uitat în jos, apoi m-a privit cu seriozitate prin ochelarii în care lumânările se reflectau precum două mici vâlvătăi.
– Adevărul e că nu îmi place deloc de mine, a spus el, aplecându-se peste masă. Iar pentru asta este de vină tot Bătrânul.
Timp de o oră mi-a povestit aceleași lucruri despre care îmi vorbise Auma, despre faptul că fusese smuls de lângă maică-sa și de lângă tot ceea ce era pentru el familiar; despre cum sărăcise Bătrânul peste noapte; despre certurile cu el, despre deteriorarea relațiilor dintre ei și despre plecarea lui. Mi-a povestit cum fusese viața lui după ce plecase din casa tatălui nostru, despre faptul că locuise pe la rude, că fusese admis la Universitatea din Nairobi și, după absolvire, obținuse o slujbă la o firmă de contabilitate; apoi își impusese singur o disciplină a muncii, sosind la timp la serviciu și achitându-se de sarcini oricât de puțin ar fi dormit cu o noapte înainte. Ascultându-l, am simțit aceeași admirație pe care o simțisem față de Auma, pentru că amândoi dovediseră o ambiție, o putere și o încăpățânare care îi ajutaseră să se desprindă dintr-un mediu ostil. Cu mențiunea că la Auma am observat și dorința de a face pace cu trecutul, capacitatea de a ierta, chiar dacă nu putea să uite. Amintirile lui Roy despre Bătrân erau încă proaspete, obsedante; pentru el, trecutul era o rană deschisă.
– Dacă l-ai fi întrebat, nu făceam niciodată nimic bun, mi-a spus în timp ce ospătarul debarasa masa. Era un tip foarte deștept și ne amintea mereu acest lucru. Dacă mă clasam al doilea din clasă, mă întreba de ce nu sunt primul. „Tu ești un Obama“, îmi spunea. „Ar trebui să fii cel mai bun.“ Credea cu tărie în asta. Și pe urmă a început să bea, nu mai avea bani, trăia precum un cerșetor. Și mă întrebam cum e posibil ca un om atât de deștept să decadă în halul ăsta? Pentru mine era de neînțeles. Total de neînțeles.
Chiar și după ce m-am mutat singur, după moartea lui, m-a obsedat această enigmă. Nu puteam să scap de umbra lui. I-am dus trupul la Alego pentru funeralii și, fiind cel mai mare fiu al lui, m-am ocupat de toate aranjamentele. Guvernul a vrut o înmormântare creștină. Familia a vrut o înmormântare musulmană. Oamenii au venit de pretutindeni la Home Square și l-am jelit potrivit tradiției Luo, am ars trei zile un buștean și i-am auzit pe oameni plângând și tânguindu-se. Nu cunoșteam nici jumătate dintre cei veniți acolo. A trebuit să le asigur masa, au vrut bere, pe unii i-am auzit șușotind că Bătrânul fusese otrăvit și că trebuie să mă răzbun. Alții au furat lucruri de prin casă. După care toate rudele noastre au început să se certe pe moștenire. Ultima lui iubită, mama frățiorului nostru George, a cerut tot ce rămăsese după el. Câțiva au fost de partea ei, așa cum a fost mătușa Sarah. Alții au rămas de partea mamei mele și a familiei din partea ei. A fost circ! Totul părea că merge prost.
După funeralii am vrut să rămân neutru. Aveam în-credere numai în David, fratele nostru mai mic. Tipul era OK. Semăna cu tine, avea pe-atunci 15 sau 16 ani. Maică-sa, Ruth, încercase să-l crească în spirit american. Însă David s-a răzvrătit. El iubea pe toată lumea. A fugit de-acasă și a venit să locuiască cu mine. I-am spus să se ducă acasă, dar n-a vrut. Mi-a zis că nu dorea să fie american. El era african. Era un Obama.
Iar când el a murit, pentru mine a fost ultima picătură. Eram convins că familia noastră e blestemată. Am început să beau, eram agresiv, pur și simplu nu-mi mai păsa. Raționamentul meu spunea că, dacă Bătrânul a murit și dacă David a murit, era rândul meu să mor. Uneori mă întreb ce s-ar fi ales de mine dacă aș fi rămas în Kenya. M-am gândit atunci la Nancy, la americanca cu care avusesem o relație la un moment dat. Ea se întorsese deja în State și într-o zi am sunat-o și i-am spus că vreau să vin și eu aici. Imediat ce a spus da mi-am cumpărat bilet și m-am urcat în primul avion. N-am luat bagaje cu mine, n-am anunțat la birou, nu mi-am luat rămas-bun de la nimeni.
Am crezut că o pot lua de la capăt. Dar acum știu că nu există așa ceva. Nu cu adevărat. Ai doar impresia că deții controlul, dar ești o muscă în pânza de păianjen țesută de altcineva. Cred că de-asta îmi place contabilitatea. Toată ziua nu ai de-a face decât cu cifre. Le aduni, le înmulțești și dacă ești atent găsești mereu o soluție. În contabilitate e vorba despre ordine. Când vine vorba despre cifre, poți deține controlul…
Roy a băut puțin din pahar și brusc vorbirea i-a devenit mai lentă, de parcă ar fi trecut într-o altă dimensiune, ca și cum ar fi fost posedat de tatăl nostru.
– Eu sunt cel mai mare dintre frați. Potrivit tradiției Luo, eu sunt acum șeful familiei. Eu răspund de tine, de Auma, de frații noștri mai mici. Cade în sarcina mea să mă ocup de tot. Să plătesc taxele școlare ale băieților. Să mă asigur că Auma se mărită cu un băiat cumsecade. Să construiesc o casă și să aduc toată familia sub același acoperiș.
I-am atins mâna peste masă.
– Nu trebuie să faci toate astea singur, frățioare, i-am spus, putem împărți povara.
Părea că nu mă aude. Se uita pe fereastră, dar la un moment dat, de parcă ar fi ieșit dintr-o transă, i-a făcut semn chelneriței.
– Mai bei ceva?
– Hai mai bine să cerem nota de plată.
Roy s-a uitat la mine și a zâmbit.
– Am impresia că îți faci prea multe griji, Barack. Asta e și problema mea. Cred că amândoi trebuie să învățăm să ne lăsăm purtați de curent. Nu așa se spune în America? Lasă-te purtat de curent…
A început din nou să râdă, destul de tare să atragă atenția celor de la alte mese. Numai că râsul lui nu mai transmitea același farmec; suna gol, ca și cum ar fi venit de undeva de foarte departe.
A doua zi am luat avionul înapoi la Chicago, pentru că Roy trebuia să petreacă ceva timp împreună cu soția lui, iar eu nu mai aveam bani pentru încă o noapte la hotel. Înainte de a pleca, am luat micul dejun împreună și, în lumina dimineții, mi s-a părut că avea o stare de spirit mai bună. La poarta de îmbarcare am dat mâna cu el, ne-am îmbrățișat, iar el mi-a promis că mă va vizita imediat ce lucrurile se vor fi liniștit. Numai că pe tot parcursul zborului, chiar și după, nu am putut scăpa de sentimentul că Roy era cumva în pericol, că vechii lui demoni îl împingeau spre o prăpastie și că, dacă aș fi fost într-adevăr un frate bun, intervenția mea ar fi putut împiedica eventuala lui prăbușire.
Mă gândeam încă la Roy când în biroul meu a intrat Johnnie, în după-amiaza zilei de luni.
– Te-ai întors mai devreme, m-a întâmpinat Johnnie. Cum a fost călătoria?
– A fost OK. M-am bucurat să-l văd pe fratele meu, am spus, bătând ușor cu degetele pe marginea biroului. Ce s-a mai întâmplat pe-aici cât am lipsit?
Johnnie s-a așezat leneș pe un scaun.
– Păi, am avut o întâlnire cu senatorul de stat. S-a angajat să propună un proiect de lege pentru finanțarea unui program-pilot. Nu chiar în valoare de jumătate de milion, dar pe-aproape.
– Păi, ăsta e un lucru nemaipomenit. Care e situația cu directorii de licee?
– Tocmai m-am întors de la o întâlnire cu dr. King, directorul liceului unde activează Asante. Ceilalți nu m-au sunat încă.
– N-are nimic. Ce a spus dr. King?
– A, a fost numai lapte și miere, a zis Johnnie. Mi-a spus că e încântat de proiect. A fost entuziasmat când a aflat că e posibil să primim fonduri și m-a anunțat că îi va încuraja și pe ceilalți directori să colaboreze cu noi și ne va acorda tot sprijinul său. „Nimic nu e mai important decât salvarea tineretului nostru“, a zis el.
– Nu sună deloc rău.
– Bine zis. Nu sună rău. Că în momentul în care am dat să ies din biroul lui, îmi bagă asta sub nas.
Johnnie a scos o hârtie din servietă și mi-a dat-o. Am citit câteva rânduri și apoi i-am dat-o înapoi.
– Un CV?
– Nu orice fel de CV, Barack. CV-ul nevesti-sii. Cică se cam plictisește acasă și domnul King consideră că ea ar putea fi un director „excelent“ pentru programul nostru. Sigur că nu poate fi vorba de nici un fel de presiune, înțelegi…? Dar când obținem finanțarea, să o avem în vedere, adică înțelegi ce vreau să spun…
– Deci ți-a dat CV-ul nevesti-sii…
– Nu numai al nevesti-sii.