– Asta-i o gogomănie, m-a repezit el tăios. Oamenii care vorbesc așa habar nu au pe ce lume trăiesc. Au căzut în capcana diferențelor de clasă care ne împiedică să colaborăm. Jumătate dintre ei consideră că un fost delincvent sau un musulman convertit nu au ce căuta în bisericile creștine. Cealaltă jumătate zice că orice negru cu o educație bună și o slujbă, orice biserică ce promovează școlarizarea ar avea intenții ascunse. Noi nu promovăm aici genul acesta de false scindări. Venitul n-are nimic de-a face cu asta, Barack. Polițiștii nu-mi verifică contul bancar când mă trag pe dreapta și mă lipesc de mașină cu picioarele și brațele desfăcute. Apare câte un frate d-ăsta care a trecut degeaba prin școală – uite cum e sociologul ăla de la Universitatea din Chicago, care vorbește despre „declinul semnificației rasei“. Acum te întreb: în ce țară trăiește omul ăsta?
M-am întrebat dacă nu cumva diviziunea de clasă era totuși o realitate. I-am povestit despre conversația pe care o avusesem cu asistenta lui și despre tendința celor care dispuneau de anumite mijloace de a se feri din bătaia glonțului. Și-a scos ochelarii și s-a frecat la ochii. Ochii lui erau obosiți.
– I-am spus lui Tracy părerea mea despre mutarea ei, a spus el liniștit. Băiatul ei va ajunge acolo și n-o să aibă habar unde este sau cine este.
– Dar nu poți să-ți asumi prea multe riscuri când vine vorba de siguranța copilului tău.
– Viața nu e deloc sigură pentru negrii din țara asta, Barack. N-a fost niciodată. Și probabil nici nu va fi vreodată.
Una dintre secretare a sunat la interfon, amintindu-i reverendului Wright că mai avea o întâlnire. Am dat mâna și el mi-a promis că o va ruga pe Tracy să pregătească o listă de persoane cu care să iau legătura. Ajuns în parcare, m-am urcat în mașină și am răsfoit o broșură cu coperte argintii pe care o luasem de la intrare. Conținea un set de principii directoare – „Un sistem al valorilor negrilor“ – adoptate de congregație în 1979. În capul listei se afla un angajament către Dumnezeu, „care ne va da puterea de a renunța la pasivitate și de a deveni activiști creștini de culoare, soldați în slujba libertății negrilor și a demnității umane“. Urma apoi un angajament față de comunitatea neagră și față de familia neagră, față de educația, etica muncii, disciplina și respectul de sine al oamenilor de culoare.
O listă rezonabilă, sensibilă, nu foarte diferită de valorile pe care bătrânul reverend Philips le dobândise în bisericuța de țară pe care o frecventase cu două generații în urmă. Mi-a atras atenția un anumit pasaj din broșură, un fel de poruncă și mai reținută prin tonul ei, care avea nevoie de o explicație mai elaborată. „O respingere a căutării unui loc în clasa de mijloc“, scria acolo. „Chiar dacă este permis să aspirăm la un venit mediu“, continua, cei binecuvântați cu talent sau cu norocul de a dobândi succesul în eșaloanele superioare americane trebuie să evite „capcana psihologică a clasei de mijloc a negrilor, care îi hipnotizează pe frații și surorile noastre de culoare, făcându-i să creadă că sunt mai buni decât noi și îi învață să gândească prin prisma «noi» și «ei», în loc să gândească prin prisma NOASTRĂ!“
În săptămânile care au urmat, în cursul întâlnirilor cu diverși membri ai bisericii Trinity, m-a tot preocupat acea declarație. Am înțeles că reverendul Wright avea dreptate să-i respingă pe criticii bisericii, dat fiind că majoritatea enoriașilor făceau parte din clasa muncitoare și erau practic aceiași profesori, aceleași secretare și aceiași funcționari guvernamentali care frecventau bisericile de culoare din tot orașul. Au fost cooptați și cetățeni din proiectul de locuințe din apropiere și au fost elaborate programe pentru acoperirea nevoilor celor săraci – asistență juridică, tutoriale, programe de combatere a consumului de droguri – pentru care s-au cheltuit sume substanțiale din resursele bisericii.
Cu toate acestea, nimeni nu putea nega faptul că din eșaloanele de sus ale bisericii făceau parte mulți oameni de culoare cu pregătire superioară: ingineri, medici, contabili și directori de corporații. Unii dintre ei veniseră de mici la Trinity; alții se convertiseră între timp. Mulți dintre ei au recunoscut o absență îndelungată din orice practică religioasă; în unele cazuri, fusese vorba despre o alegere personală iscată de o deșteptare de ordin politic sau intelectual ori de faptul că biserica li se păruse irelevantă pentru cariera pe care și-o doreau în instituții cu angajați preponderent albi.
Toți au recunoscut că la un moment dat atinseseră totuși un punct mort în dezvoltarea lor spirituală; au trăit un sentiment, incipient, dar foarte apăsător, că fuseseră practic rupți de ei înșiși. S-au întors cu fața spre biserică, la început mai rar, apoi în mod regulat, și au găsit în Trinity acele lucruri pe care orice biserică dorește să le ofere enoriașilor săi: un sanctuar spiritual și șansa de a fi apreciați și recunoscuți într-un fel pe care un simplu cec de salariu nu-l poate face; o asigurare că aparțineau, până la sfârșitul vieții, unei comunități care le va supraviețui și că, atunci când vor pleca în lumea celor drepți, această comunitate îi va pomeni.
Acești oameni nu căutau totuși doar un sprijin religios; ei nu se întorceau numai la Iisus. Mi-am dat seama că biserica Trinity, cu temele sale africane și accentul pe care îl punea pe istoria negrilor, venea să redistribuie valorile și să propovăduiască ideile descrise mai deunăzi de reverendul Philips. Redistribuirea despre care vorbesc nu avea un sens unic, nu pornea doar de la școală și profesor sau de la medicul care consideră că este datoria lui creștină să-i ajute pe arendași ori pe tânărul abia sosit din Sud să se adapteze vieții la oraș. Curentul cultural curgea și în celălalt sens; fostul delincvent sau mămica minoră beneficiau acum de propria formă de validare, pentru că, prin lipsurile lor, prin autenticitatea lor, veneau să îi „educe“ pe avocații și pe medicii din congregație în privința vieții din stradă. O biserică așa cum era Trinity, care își deschisese larg ușile pentru toți cei care doreau să intre, transmitea enoriașilor mesajul că destinele lor erau indisolubil legate și că încă putea fi vorba despre un „noi“ foarte clar.
Această comunitate culturală reprezenta un program puternic, mult mai flexibil decât simplul naționalism, mult mai sustenabil chiar decât modelul meu de organizare. Și totuși nu puteam să nu mă întreb dacă era de ajuns pentru a-i împiedica pe oameni să plece din oraș sau pentru a-i ține pe tineri departe de închisoare. Era oare posibil ca această camaraderie creștină între administratorul unei școli pentru copii de culoare și părintele unuia dintre acești copii, de exemplu, să influențeze modul în care erau conduse școlile? Ar fi putut interesul pentru menținerea unei astfel de unități să-i permită reverendului Wright să adopte o atitudine categorică față de ultimele propuneri legate de reforma locuințelor sociale? Ce șanse ar mai fi avut comunitatea în totalitatea ei să rămână intactă, în condițiile în care persoane de talia reverendului Wright n-ar fi luat atitudine, sau biserici ca Trinity ar fi refuzat să se implice plenar și să-și asume riscurile aferente?
Uneori le puneam aceste întrebări oamenilor cu care mă întâlneam. Pe fețele lor citeam aceeași uimire pe care o întâlnisem în cazul reverendului Philips și al reverendului Wright. Pentru ei, principiile din broșura bisericii Trinity erau legi ale credinței la fel de semnificative ca și credința în Înviere. Îmi spuneau că ideile mele nu erau de lepădat și mă îndemnau să mă alătur lor pentru a demara un program comunitar. Mi-au propus să vin la biserică într-o duminică.
Dădeam din umeri și ocoleam răspunsul, incapabil să recunosc faptul că nu mai puteam face distincția între credință și pură absurditate, între religie și simpla tenacitate; credeam în sinceritatea lor, dar am rămas în continuare sceptic, refractar, șovăitor în privința propriilor motive, precaut în ceea ce privește o convertire pripită, mult prea supărat pe Dumnezeu pentru a accepta o mântuire dobândită atât de ușor.
Cu o zi înainte de Ziua Recunoștinței, Harold Washington a încetat din viață.
Moartea lui a venit pe neașteptate. Cu doar câteva luni înainte, Harold fusese reales, câștigând în fața lui Vrdolyak și a lui Byrne, depășind blocajul care apăsase orașul în ultimii patru ani. De data aceasta organizase o campanie prudentă, condusă de profesioniști, lipsită de patima celei din 1983; dusese o campanie de consolidare, promițând un buget echilibrat și lucrări publice. Luase legătura cu câțiva politicieni irlandezi și polonezi, cu state vechi, pregătit să ajungă la o înțelegere cu aceștia. Comunitatea afaceriștilor contribuise cu cecuri, resemnându-se cu prezența lui. Era atât de bine înfipt în scaun încât propriii angajați începuseră să dea semne de nemulțumire, naționaliștii negri fiind iritați de faptul că Harold era dispus să coopteze albi și hispa-nici în acțiunile sale, iar activiștii erau dezamăgiți de eșe-cul său în gestionarea sărăciei și, în general, era înconjurat de oameni care preferau să viseze în loc să înfrunte realitatea, oameni care preferau neputința în locul compromisului.
Harold nu dăduse prea multă atenție criticilor. Nu găsea potrivit să își asume riscuri inutile, nici nu considera că trebuie să se grăbească. Spunea tuturor că avea să rămână la primărie cel puțin 20 de ani.
Și brusc a intervenit moartea sa: subită, simplă, un act definitiv, aproape ridicol în banalitatea sa. Inima acestui bărbat supraponderal cedase pur și simplu.
În acel weekend a plouat încontinuu și a fost frig. Pe străzile din cartier se așternuse liniștea. Oamenii plângeau în casele lor sau pe străzi. Posturile de radio destinate oamenilor de culoare redifuzau discursurile lui Harold, oră de oră, încercând parcă să invoce morții. La clădirea primăriei, unde era depus trupul defunctului, cozile se întindeau pe câteva cvartale, pentru că oamenii veniseră să-și aducă un ultim omagiu. Pretutindeni, negrii erau confuzi, înmărmuriți, derutați, înspăimântați de ceea ce avea să le aducă viitorul.
Până în ziua înmormântării, cei devotați lui Washington au reușit să depășească șocul inițial. Au organizat întâlniri, s-au regrupat într-un efort de a decide o strategie de păstrare a controlului și de a-l alege pe urmașul de drept al lui Harold. Dar era deja prea târziu. Nu exista nici o organizație politică, nici un set de principii clar definite pentru a fi urmate. Întreaga lume politică de culoare se concentrase asupra unui singur om care luminase ca un soare. Acum, că el nu mai era, nimeni nu putea spune clar ce însemnase de fapt prezența lui.
Loialiștii au început să se certe între ei. Au apărut diferite facțiuni. S-au lansat zvonuri. Lunea următoarea, adică în ziua în care consiliul trebuia să numească un primar interimar până la organizarea de alegeri excepționale, coaliția care îl ajutase pe Harold să ajungă la primărie era ca și inexistentă. M-am dus în seara aceea la primărie, unde am asistat la o a doua moarte. Cetățenii, în majoritate de culoare, se adunaseră în fața consiliului municipal – vârstnici, oameni în căutarea senzaționalului, bărbați și femei care țineau în mâini bannere și pancarte. Țipau la consilierii negri care semnaseră înțelegeri cu coaliția albilor. Fluturau bancnote de un dolar către consilierul de culoare cu voce blândă – o relicvă rămasă de pe vremea când voturile imigranților atârnau extrem de greu – susținut acum de consilierii albi. L-au numit trădător și i-au spus că este un fel de Uncle Tom*⁴⁶. Vociferau și se plimbau în cerc și jurau să nu mai plece niciodată de-acolo.
Dar puterea avea răbdare și își cunoștea interesele; puterea era capabilă să aștepte până când sloganurile și rugăciunile și priveghiul cu lumânări aprinse aveau să ia sfârșit. Pe la miezul nopții, chiar înainte de exprimarea voturilor de către membrii consiliului, ușa biroului s-a deschis și am văzut doi consilieri șușotind foarte aproape unul de celălalt. Cel negru fusese omul lui Harold; cel alb era omul lui Vrdolyak. Vorbeau în șoaptă, mai și zâmbeau din când în când, apoi se uitau afară la mulțimea care vocifera și-și reprimau zâmbetul; doi bărbați voinici, îmbrăcați în costume la două rânduri, cu aceeași privire lacomă în ochi – oameni care știau care era miza.
După asta am plecat. Mi-am croit drum prin mulțimea care continua să umple străzile și am traversat Daley Plaza ca să mă duc la mașină. Vântul bătea rece și ascuțit ca o lamă, iar pe lângă mine a zburat o pancartă scrisă de mână. SPIRITUL LUI TRĂIEȘTE scria cu litere groase pe ea. Sub cuvintele acelea am văzut portretul pe care îl privisem de atâtea ori în timp ce așteptam să-mi vină rândul la tuns, în frizeria lui Smitty: un chip frumos, încărunțit, marcat de un zâmbet îngăduitor, de doi ochi în care se ghicea un licăr, portret care plutea acum în bătaia vântului, ca o frunză veștedă de toamnă.
Lunile au trecut prea repede și multe lucruri rămăseseră neterminate. Am lucrat în echipă cu o coaliție orășenească pentru a redacta reforma școlară. Am avut o serie de întâlniri cu mexicanii din partea de sud-est a orașului, pentru a pune la cale o strategie comună privind mediul înconjurător din regiune. L-am scos din minți pe Johnnie, obligându-l să învețe în timpul ăsta lucruri pe care eu le asimilasem în trei ani.
– Cu cine te-ai văzut săptămâna asta? îl întrebam.
– M-am întâlnit cu doamna Banks, la biserica True Vine Holiness, pare o femeie cu potențial… numai puțin, gata, am găsit. E profesoară și e implicată în sistemul educațional. Cred că o să vrea să colaboreze cu noi.
– Soțul ei cu ce se ocupă?
– Am uitat s-o întreb…
– Ce părere are despre sindicatul profesorilor?
– La dracu’, Barack, n-am avut decât o jumătate de oră la dispoziție…
În februarie am primit scrisoarea de admitere la Harvard. Plicul conținea și o broșură groasă plină de informații utile. Mi-a amintit de pachetul pe care-l primisem de la Punahou într-o vară, cu 14 ani în urmă. Mi-am amintit că bunicul meu rămăsese treaz toată noaptea, citind acel catalog cu informații despre lecțiile de muzică și cursurile de pregătire pentru admitere, cluburile de muzică și de pregătire pentru bacalaureat; mi-a fluturat atunci catalogul pe sub nas și mi-a spus că aia era șansa mea de a reuși în viață, că mă voi învârti în cercuri înalte și voi avea ocazii la care el nici nu visase. Parcă-l vedeam cum, în seara aceea, mi-a zâmbit și și-a trecut mâna prin părul meu, cu ochi gata să plângă și respirația duhnind a whiskey. I-am zâmbit și eu, prefăcându-mă că înțeleg, dorindu-mi în același timp să mă întorc în Indonezia, unde puteam alerga desculț pe plantațiile de orez, cu picioarele înfipte în noroiul rece și umed, împreună cu alți băieți cu pielea închisă împreună cu care urmăream zborul unui zmeu zdrențuit.
Exact așa mă simțeam și acum.
Pentru acea săptămână programasem un prânz la biroul nostru, împreună cu vreo 20 de preoți ale căror parohii doreau să se alăture organizației noastre. Majoritatea celor invitați au venit, ca și principalii noștri lideri. Am discutat strategiile pentru anul următor și lecțiile învățate ca urmare a dispariției lui Harold. Am stabilit datele pentru taberele de instruire, orarul încasărilor cotizațiilor și am vorbit despre nevoia de a recruta noi parohii. La final, am anunțat că voi pleca în mai și că Johnnie îmi va lua locul în calitate de director.
Nimeni nu s-a arătat surprins. M-au felicitat cu toții, iar reverendul Philips m-a asigurat că făcusem o alegere înțeleaptă. Angela și Mona mi-au spus că au știut dintotdeauna că într-o bună zi îmi voi demonstra adevărata valoare. Shirley m-a întrebat dacă pot să-l ajut pe unul dintre nepoții ei care căzuse într-un canal și dorea să deschidă proces.
Mary a fost singura care mi-a părut supărată. După ce aproape toți pastorii au plecat, ne-a ajutat pe mine, pe Will și pe Johnnie să facem ordine. Când am întrebat-o dacă vrea s-o conduc acasă cu mașina, a făcut semn din cap că nu.
– Ce-o fi în capul bărbaților? a întrebat ea uitându-se la Will și la mine.
În timpul ăsta își punea haina pe ea și îi tremura vocea.
– De ce s-or grăbi în permanență? De ce nu se mulțumesc niciodată cu ce au?
Am vrut să-i răspund, dar mi-am dat seama că are acasă două fiice, care nu aveau să-și cunoască niciodată tatăl. Am condus-o până la ușă și am îmbrățișat-o. După ce a plecat m-am întors în sala de ședințe, unde Will era ocupat cu un platou de aripioare de pui.
– Vrei? m-a întrebat cu gura plină.