– Înțeleg.
S-a lăsat pe vine, lângă mine.
– Veniți din America. Poate îl cunoașteți pe fiul fratelui meu, Samson Otieno. Studiază inginerie în Texas.
I-am răspuns că nu am fost niciodată în Texas și deci nu aveam cum să-l fi cunoscut pe nepotul lui. A părut dezamăgit, apoi a tras câteva fumuri din țigară, unul după altul. Ultimul pasager care călătorise cu același zbor părăsea de-acum terminalul. L-am întrebat pe agent dacă mai erau și alte bagaje care trebuiau să sosească. A dat din cap în semn că era puțin probabil.
– Nu cred, a mai spus el, dar dacă mai puteți aștepta, caut pe cineva care vă poate ajuta.
A dispărut pe un coridor îngust, iar eu m-am ridicat în picioare să-mi dezmorțesc spatele. Îmi dispăruse sentimentul de bucurie și de nerăbdare și am început să zâmbesc gândindu-mă la felul în care-mi imaginasem întoarcerea acasă, un moment în care norii s-ar fi risipit, vechii mei demoni ar fi dispărut, iar pământul s-ar fi cutremurat de bucuria străbunilor mei. Mă simțeam obosit și abandonat. Mă pregăteam să caut un telefon public când agentul de pază a revenit în compania unei femei superbe, o negresă zveltă, de 1,80 metri, îmbrăcată în uniforma British Airways. S-a prezentat ca fiind domnișoara Omoro și mi-a explicat că bagajul meu fusese încărcat din greșeală în cursa de Johannesburg.
– Îmi pare nespus de rău că v-am creat o asemenea neplăcere, a mai spus ea. Vă rog să completați acest formular, vom suna la Johannesburg și vă vom recupera bagajul cu primul zbor.
Am completat formularul și domnișoara Omoro l-a verificat, după care m-a întrebat:
– Sunteți cumva rudă cu dr. Obama?
– Da, a fost tatăl meu.
Domnișoara Omoro mi-a zâmbit amabilă.
– Condoleanțele mele. Tatăl dumneavoastră a fost bun prieten cu familia mea. Venea deseori pe la noi când eram mică.
Am început să vorbim despre motivul vizitei mele, iar ea mi-a mărturisit că studiase la Londra și dorea să călătorească în Statele Unite. Mi-am dat seama că doream cumva să prelungesc conversația, nu atât datorită frumuseții domnișoarei Omoro – care a pomenit la un moment dat că era logodită –, ci pentru că îmi cunoștea familia. Nu mi se mai întâmplase asta, nici în Hawaii, nici în Indonezia, nici în Los Angeles și nici în New York sau la Chicago. Pentru prima oară în viață am simțit confortul și siguranța identității pe care numele tău ți le poate conferi, faptul că acest nume reprezenta ceva în memoria oamenilor, care dădeau aprobator din cap și spuneau „așa deci, sunteți fiul lui cutare sau al lui cutare“. În Kenya, nimeni nu avea să mă întrebe cum se scrie numele meu, nici nu avea să-l stâlcească într-o limbă necunoscută. Numele meu aparținea acestui loc, așadar și eu aparțineam locului, printr-o încrengătură de neamuri, alianțe și resentimente pe care încă nu le puteam înțelege.
– Barack!
M-am întors și am văzut-o pe Auma țopăind în spatele unui alt agent de pază, care nu o lăsa să intre în zona de bagaje. M-am scuzat și m-am dus grăbit la ea, am râs și ne-am îmbrățișat, exact ca prima oară. O femeie înaltă, cu pielea cafenie, ne privea zâmbitoare, iar Auma mi-a prezentat-o:
– Barack, fă cunoștință cu mătușa noastră, Zeituni. Sora tatălui nostru.
– Bine ai venit acasă, mi-a urat Zeituni și m-a sărutat pe amândoi obrajii.
Le-am spus că mi-au rătăcit bagajul și că întâlnisem o persoană care îl cunoscuse pe Batrân. Dar între timp domnișoara Omoro dispăruse. Am întrebat agentul de pază unde era, el a ridicat din umeri și mi-a spus că probabil își terminase programul.
Auma conducea un Volkswagen Beetle vechi, albastru-deschis. Pentru ea, mașina era ca un fel de afacere: dat fiind că cetățenii kenyeni care locuiau în afara granițelor puteau să-și aducă mașinile în Kenya fără a plăti taxa de import, Auma s-a gândit că se poate folosi de ea în anul în care preda la Universitatea din Nairobi, după care intenționa s-o vândă, acoperind astfel costurile de transport și rămânând și cu ceva în plus. Din nefericire, motorul era înecat, iar toba de eșapament căzuse în drumul ei spre aeroport. M-a bufnit râsul văzând cum se poticnea mașina spre autostrada cu patru benzi și cum Auma schimba vitezele folosindu-se de ambele mâini.
– E cazul să cobor și să împing mașina?
Zeituni s-a încruntat.
– Te-aș ruga să nu vorbești așa despre mașina asta, Barry. E o mașină frumoasă. Îi trebuie doar un strat nou de vopsea. De fapt, Auma mi-a promis că mi-o lasă mie când pleacă.
– Mătușa încearcă să mă tragă pe sfoară, a spus Auma dând din cap. I-am promis doar că o să mai vorbim despre asta, atâta tot.
– Păi, ce-ar mai fi de vorbit? a întrebat-o Zeituni, făcându-mi cu ochiul. Serios, Auma, îți dau bani frumoși pe ea.
Au început să vorbească amândouă în același timp, m-au întrebat cum am călătorit, mi-au spus ce planuri făcuseră și mi-au înșirat o listă de persoane cu care trebuia să mă văd. Câmpii nesfârșite se întindeau de o parte și de alta a autostrăzii, în mare parte savane acoperite de iarbă, ici-colo câte un copac cu spini, un peisaj ce părea deopotrivă antic și nou. Încet-încet traficul s-a aglomerat, oamenii din provincie se îndreptau spre serviciu, bărbații mergeau încheindu-se la cămașă, iar femeile, cu spatele drept, aveau capetele acoperite cu eșarfe viu colorate. Mașinile rulau de pe-o bandă pe alta, se întorceau în sensul giratoriu, ferind hârtoapele, era plin de bicicliști și trecători, iar autobuzele rahitice – numite matatus – se opreau fără nici un avertisment pentru a prelua și alți pasageri. Totul îmi părea ciudat de familiar, de parcă aș mai fi trecut cândva pe-acolo. Și deodată mi-am amintit diminețile din Indonezia, când mama și Lolo, aflați pe locurile din față ale mașinii, stăteau de vorbă, și am recunoscut mirosul de lemn ars și de motorină, aceeași lâncezeală a traficului orei de vârf, când oamenii nu doreau decât să ajungă la destinație și sperau poate să le surâdă norocul sau măcar să nu li se schimbe viețile în rău.
Am lăsat-o pe Zeituni la Kenya Breweries⁵¹, un complex imens, cenușiu, unde mătușa noastră lucra ca programator de calculatoare. După ce a coborât din mașină s-a aplecat să mă sărute pe obraz, apoi i-a făcut semn cu degetul Aumei.
– Să ai grijă de Barry, i-a spus. Ai grijă să nu se rătăcească iar.
Am ieșit din nou pe autostradă și am întrebat-o pe Auma ce a vrut Zeituni să spună cu rătăcitul. Auma a ridicat din umeri.
– E o expresie obișnuită pe-aici, mi-a explicat. De obicei se referă la faptul că nu te-ai văzut de multă vreme cu o persoană. „Te-ai rătăcit“, se spune pe la noi. Sau „Vezi să nu te rătăcești“. Alteori are o semnificație mai profundă. Să zicem că un fiu sau un soț se mută la oraș, ori în vest, uite, ca unchiul Omar, care s-a mutat la Boston. Oamenii ăștia promit să se întoarcă după ce termină studiile. Spun că își vor lua familia lângă ei odată ce se stabilesc într-un loc. La început scriu acasă o dată pe săptămână. Pe urmă doar o dată pe lună. După care nu mai scriu deloc. Și nimeni nu-i mai vede. Pentru că s-au rătăcit, înțelegi? Chiar dacă ceilalți știu unde sunt ei.
Volkswagenul se chinuia să urce pe un drum în pantă, umbrit de eucalipți groși și de liane. Case vechi, elegante, erau ascunse după garduri vii și straturi de flori. Auma mi-a spus că ele aparținuseră cândva englezilor, dar acum erau ocupate în special de demnitarii din guvern și de personalul ambasadelor străine. Când am ajuns în vârful colinei, Auma a virat la dreapta și s-a oprit în capătul unei alei pietruite care ducea spre un bloc cu două etaje, închiriat de universitate pentru profesori. Peluza uriașă din fața apartamentelor se oprea la marginea unui rând de bananieri, aproape de lizieră. Ceva mai departe curgea un râu tulbure, îngust, a cărui albie era plină de pietre.
Auma locuia într-un apartament mic, dar confortabil de la etajul unu. Ferestrele mari cât un perete lăsau lumina să pătrundă în toate camerele. Peste tot erau vrafuri de cărți, pe un perete atârna un colaj de fotografii, alcătuit din portrete făcute la studiouri foto și din polaroide, un mozaic de familie creat de Auma pentru sufletul ei. Deasupra patului ei trona un poster uriaș al unei negrese, care ținea capul ridicat spre un boboc înflorit, sub care scria „Am un vis“.
– Care este visul tău, Auma? am întrebat-o, punându-mi gențile jos.
– Păi, cam asta ar fi problema mea cea mai mare, Barack, a răspuns ea râzând. Am prea multe visuri, iar o femeie care visează dă întotdeauna de bucluc.
Probabil că se vedea pe mine că eram epuizat după călătorie, pentru că Auma mi-a propus să mă odihnesc cât timp ea mergea la universitate. M-am lăsat greu pe un pat pliant pe care îl pregătise pentru mine și am adormit în bâzâitul insectelor care zburau la fereastră. M-am trezit la apusul soarelui. Auma încă nu venise acasă. De la geamul bucătăriei am văzut un grup de maimuțe cu botul negru strânse la poalele unui bananier. Cele mai bătrâne stăteau precaute la baza copacului, urmărind încruntate cum puii alergau printre rădăcinile lungi și întortocheate. M-am spălat pe față, am pus apă la fiert pentru ceai, apoi am deschis ușa care dădea spre curte. Maimuțele au înțepenit; toți ochii s-au întors spre mine, la unison. La câțiva metri distanță, aerul s-a umplut de bătaia unor aripi verzi, uriașe: o pasăre cu gâtul lung se ridica la cer, scoțând niște sunete venite parcă din fundul gâtului și zburând în direcția frunzișului din depărtare.
Am decis ca în seara aceea să rămânem acasă, am pregătit împreună o tocăniță și ne-am povestit ultimele întâmplări. A doua zi dimineață ne-am dus pe jos până în oraș și am hoinărit pe străzi fără a avea o anume destinație în minte, admirând, pur și simplu, atracțiile turistice. Centrul orașului era mai mic decât m-am așteptat, iar mare parte din arhitectura colonială se păstrase neatinsă: șiruri întregi de case din stucatură văruită în alb, rămase din zilele în care Nairobi nu fusese decât un avanpost menit să slujească șantierul de construcție al căilor ferate britanice. În paralel cu aceste edificii se născuse un nou oraș, alcătuit din clădiri înalte pentru birouri și magazine elegante, precum și hoteluri cu holuri de recepție aproape identice cu cele din Singapore sau Atlanta. Era un amestec fermecător, iluzoriu aproape, un contrast care părea a se repeta oriunde ne duceam: în fața reprezentanței Mercedez-Benz, pe lângă care trecea un șir de femei Masai în drum spre piață, cu capete rase și trupuri zvelte înfășurate în shukas⁵² de culoare roșie și cu mărgele viu colorate atârnate de loburile alungite ale urechilor; ori la intrarea într-o moschee în aer liber, unde un grup de funcționari de bancă și-au scos cu grijă pantofii eleganți și s-au spălat pe picioare înainte să se alăture fermierilor și muncitorilor de la drumuri la rugăciunea de după-amiază. Mi se părea că istoria orașului Nairobi refuza pur și simplu să se așeze în niveluri ordonate, de parcă trecutul și prezentul se aflau într-o permanentă și zgomotoasă coliziune.
Ne-am dus în vechea piață, o hală întunecată care mirosea a fructe coapte și a măcelărie. Un pasaj aflat în spatele pieței ducea către un labirint de tarabe așezate sub cerul liber, unde negustorii ademeneau clienții cu pânzeturi, coșuri, bijuterii din alamă și alte curiozități. M-am oprit în dreptul unei tarabe unde am văzut un set de figurine sculptate în lemn. Am recunoscut micuțele statuete pe care mi le dăruise tatăl meu cu ani în urmă: elefanți, lei, toboșari cu frizuri tribale. Sunt doar niște nimicuri, îmi spusese Bătrânul…
– Poftiți, domnule, m-a abordat tânărul care ținea taraba. Uitați un colier frumos pentru soția dumneavoastră.
– Este sora mea.
– Aveți o soră tare frumoasă. Poftim, uitați ce frumos i-ar sta.
– Cât?