– Numai 500 de șilingi. Frumos.
Auma s-a încruntat și i-a spus ceva bărbatului în swahili.
– Zice că ți-a făcut un preț wazungu, mi-a explicat ea. Adică un preț ca pentru albi.
Tânărul zâmbi.
– Regret, surioară, a mai spus el. Pentru un kenyan, prețul e doar 300.
Înăuntrul gheretei, o bătrână care înșira pe ață niște mărgele de sticlă a făcut semn spre mine și i-a spus Aumei ceva care a făcut-o să zâmbească.
– Ce-a spus?
– A zis că i se pare că arăți ca un american.
– Spune-i că sunt din tribul Luo, am rugat-o, dându-mi cu pumnii în piept.
Bătrâna a început să râdă și a întrebat-o pe Auma cum mă cheamă. Răspunsul a făcut-o pe femeie să râdă și mai tare, și m-a chemat lângă ea, apoi m-a luat de mână.
– Spune că nu prea arăți ca un Luo, mi-a explicat Auma, dar că ai față de om bun. Spune că are o fiică și vrea să-ți facă cunoștință cu ea și, dacă îi cumperi un suc, îți dă două statuete și colierul pe care îl face acum pentru 500 de șilingi.
Tânărul vânzător a plecat să cumpere sucuri pentru toți și ne-am așezat pe taburete din lână pe care femeia le-a scos din spatele unui cufăr imens. Ne-a vorbit despre afacerea ei, despre chiria pe care o plătea către guvern pentru tarabă, despre celălalt fiu al ei care se înrolase în armată, pentru că în satul lor nu mai era nimic de lucru. Vizavi de noi, o altă femeie împletea coșuri din paie colorate; lângă ea, un bărbat tăia o piele tăbăcită de animal în fâșii lungi, pentru a face din ele curele pentru genți.
Le-am privit mâinile pricepute care coseau, tăiau și împleteau, am ascultat vocea femeii amestecându-se cu zarva din bazar și, preț de-o clipă, lumea mi s-a părut complet transparentă. Am început să mă gândesc la ritmul monoton al zilelor trăite undeva unde te trezeai dimineața și știai că ziua de azi va fi la fel ca cea de ieri, unde vedeai născându-se obiectele de care te foloseai zilnic și știai pe dinafară viețile celor care le confecționaseră, unde puteai fi sigur că totul funcționa fără greș fără ajutorul computerelor sau al faxurilor. Și toate acestea într-o procesiune constantă de chipuri negre care treceau prin fața noastră, chipuri rotunde de copii, chipuri zbârcite de bătrâni; chipuri frumoase care m-au ajutat să înțeleg transformarea prin care Asante și alți americani de culoare o trăiseră după prima lor vizită în Africa. Câteva săptămâni, sau poate luni, puteai trăi experiența libertății resimțite pur și simplu din faptul că nu te știi urmărit, puteai crede că părul îți crește așa cum este firesc să se întâmple și că târtița ți se leagănă așa cum ar trebui să se legene. Se întâmpla să vezi câte un om vorbind singur, categoric ca un nebun, sau să citești despre un criminal pe prima pagina a unui cotidian fără să te gândești că ar exista o legătură între nebun sau criminal și propriul tău destin. Aici, lumea era neagră, iar fiecare era privit ca un individ; puteai descoperi toate aceste aspecte unice din viața toată fără a trăi în minciună sau a trăda.
Era tentant pentru mine să păstrez acest moment intact. Să păstrez acest sentiment de libertate ambalat la fel de frumos cum ambala tânărul negustor colierul pentru Auma, să-l iau cu mine înapoi în America și să-l port ca pe un talisman ori de câte ori mă simțeam descurajat.
Normal că așa ceva nu era posibil. Ne-am băut sucurile. Am plătit marfa. Am părăsit bazarul și farmecul momentului a dispărut.
Am luat-o pe strada Kimathi, numită așa după unul dintre liderii rebeliunii Mau Mau⁵³. Înainte de a pleca de la Chicago citisem o carte despre Kimathi, în care văzusem și o fotografie cu el: prototipul de luptător de gherilă, un bărbat cu dreadlocks, încadrat de alți bărbați ce-și purtau părul la fel ca el, care trăiau în junglă și răspândeau jurăminte sacre în rândurile populației băștinașe. Purta uniformă militară (atât Kimathi, cât și ceilalți lideri Mau Mau serviseră în armata britanică, într-o altă viață), o imagine care specula toate temerile Vestului colonialist, aceleași temeri pe care Nat Turner le evocase în Sudul american înaintea Războiului Civil și pe care pungașii cu mințile încețoșate de cocaină le evocau în mințile albilor din Chicago.
De bună seamă, mișcarea Mau Mau era de domeniul trecutului în Kenya. Kimathi fusese prins și executat. Kenyatta fusese eliberat din închisoare și desemnat primul președinte al Kenyei. Imediat ce a venit la putere a ținut să îi asigure pe albii care își făcuseră deja bagajele că afacerile private nu vor fi naționalizate, că nu se va atinge nimeni de terenurile aflate în proprietatea lor, atâta vreme cât negrii controlau aparatul guvernamental. Kenya a devenit cel mai remarcabil elev al Occidentului în Africa, un model de stabilitate, într-un contrast exemplar cu Uganda, unde stăpânea haosul, și cu socialismul ratat din Tanzania. Foștii luptători pentru libertate s-au întors în satele lor ori au ales să lucreze în administrația civilă sau chiar au candidat pentru un fotoliu de parlamentar. Kimathi a ajuns un simplu nume pe o tăbliță de stradă, o figură atent „îmblânzită“, spre beneficiul turiștilor.
Am profitat de ocazie și i-am studiat pe acești turiști în timp ce ședeam cu Auma la o masă a terasei hotelului New Stanley, unde ne opriserăm să luăm prânzul. Nemți, japonezi, englezi, americani – erau peste tot, făceau poze, opreau taxiuri, se fereau de negustorii ambulanți, iar majoritatea erau îmbrăcați în costume safari, ca figuranții dintr-o scenă de film. În Hawaii râdeam cu prietenii mei de turiștii arși de soare, cu picioare albe, slăbănoage, lăsându-ne pradă strălucirii evidentei noastre superiorități. Dar aici, în Africa, turiștii nu mi s-au mai părut la fel de amuzanți. Îi vedeam ca pe niște invadatori, nu știu de ce, și mi se părea că naivitatea lor era cumva insultătoare. La un moment dat m-am gândit că, așa cum erau, aparent pierduți în lumea lor, respirau totuși un aer de libertate pe care nici eu, nici Auma nu l-am fi putut trăi vreodată, o încredere nestrămutată în propria apartenență, o încredere rezervată doar celor născuți în culturile imperialiste.
Am observat o familie de americani care se pregătea să se așeze la o masă puțin mai departe de noi. Doi ospătari africani s-au grăbit să le vină în întâmpinare, zâmbind cu gurile până la urechi. Nouă nu ne luase nimeni comanda, așa că le-am făcut semn altor ospătari care stăteau în picioare lângă bucătărie, crezând că probabil nu ne observaseră. O vreme s-au făcut că nu mă văd, dar într-un târziu unul dintre ei, un tip mai în vârstă cu ochi somnoroși, s-a îndurat și ne-a adus două meniuri. Era limpede că se simțea deranjat și l-am așteptat minute bune să se întoarcă, în zadar. Auma s-a înroșit la față de furie, i-a făcut din nou semn chelnerului nostru, care ne-a luat comanda în tăcere. Americanii deja își primiseră de-acum comanda, iar nouă nu ni se aduseseră nici măcar farfurii și tacâmuri. Am auzit-o pe o fetiță cu părul blond strâns într-o coadă plângându-se că lipsea ketchupul de pe masă. Auma s-a ridicat de la masă.
– Hai să mergem.
A luat-o în direcția ușii, după care s-a întors brusc și s-a dus glonț către chelner, care ne privea cu o expresie impasibilă.
– Ar trebui să-ți fie rușine, i-a spus Auma cu vocea tremurândă. Să-ți fie rușine.
Chelnerul a repezit-o în swahili.
– Nu mă interesează câte guri ai de hrănit acasă, este inadmisibil să-ți tratezi propriii compatrioți ca pe niște câini. Uite-aici… – a strigat ea, desfăcându-și geanta și scoțând o bancnotă mototolită de 100 de șilingi. Vezi?! a continuat să țipe. Am bani să-mi plătesc consumația.
A aruncat bancnota pe jos, după care a ieșit în stradă. Preț de câteva minute am colindat fără direcție, până când, în cele din urmă, i-am propus să ne așezăm pe o bancă lângă oficiul poștal central.
– Te simți bine? am întrebat-o.
A făcut semn din cap că da.
– A fost o prostie din partea mea să dau așa cu banii de-azvârlita.
Și-a pus geanta lângă ea și s-a uitat la trecători.
– Poți să crezi că n-am voie să mă duc la nici un club în nici unul dintre aceste hoteluri dacă sunt însoțită de o altă femeie africană? s-a hotărât ea să vorbească. Soldații askari⁵⁴ nu ne permit intrarea, pe motiv că am fi prostituate. Același tratament îl primim și dacă vrem să intrăm în clădirile de birouri. Dacă nu lucrezi acolo și ești africană, te opresc și te sâcâie până le spui care e scopul vizitei. Dar, dacă ești o tânără nemțoaică, sunt numai lapte și miere. „Bună seara, domnișoară“, îi auzi spunând. „Cum vă simțiți astăzi?“
Auma dădea supărată din cap.
– Uite d-asta Kenya, indiferent de PIB, indiferent cât de bogată e țara asta, a ajuns de râsul celorlalte țări africane. E târfa Africii, Barack. Își desface picioarele pentru oricine e dispus să plătească.
I-am spus Aumei că poate era prea aspră cu propriul popor, că același lucru se întâmpla și în Jakarta, și în Mexico City – era doar o chestiune regretabilă de economie. Mergând spre casă, mi-am dat seama ca vorbele mele nu reușiseră să o calmeze. Poate că avea dreptate: nu toți turiștii din Nairobi erau acolo să admire flora și fauna. Unii veneau deoarece Kenya se oferea, fără pic de rușine, să recreeze o epocă în care albii din colonii trăiseră împărătește pe spinarea raselor cu pielea mai închisă la culoare; o epocă a inocenței, anterioară anilor în care Kimathi și alți bărbați furioși din Soweto, din Detroit sau din delta fluviului Mekong se dezlănțuiseră prin revoluții și crime de stradă. În Kenya, albii puteau încă vizita casa scriitoarei Isak Dinesen, unde își imaginau o aventură cu o tânără și misterioasă baroană, sau puteau bea un pahar de gin sub ventilatorul din tavanul Hotelului Lord Delamare, admirând portretele lui Hemingway, surprins după câte o vânătoare reușită și înconjurat de salahori cu fețe mohorâte. Albii mai puteau fi serviți de negri fără a simți teama sau vina, se puteau minuna de rata de schimb valutar și își permiteau să lase bacșișuri generoase; iar dacă li se făcea rău la vederea cerșetorilor leproși din fața hotelului, aveau mereu la îndemână câte un tonic. Până la urmă s-a instaurat puterea neagră. Asta este țara lor. Noi suntem niște simpli vizitatori.
Oare chelnerul acela era conștient de faptul că puterea neagră se instaurase deja? Oare asta însemna ceva pentru el? O fi însemnat ceva, cândva. Era prea tănăr să-și mai amintească de cucerirea independenței, de oamenii care strigau „Uhuru!“ și de ridicarea noului drapel. Astfel de amintiri îi păreau aproape de domeniul fantasticului, îndepărtate în timp și naive. Între timp a învățat că aceiași oameni care controlau țara înainte de obținerea independenței dețineau în continuare controlul, că pentru el era încă imposibil să mănânce la aceleași restaurante sau să tragă la aceleași hoteluri construite de omul alb. Vede banii orașului mișcându-se ca într-un vârtej deasupra capului său și e martor al dezvoltării tehnologice care scuipă bunuri din gurile sale de robot. Dacă este ambițios, va face tot posibilul să învețe limba omului alb și să folosească echipamentele omului alb, încercând s-o scoată la capăt la fel cum face depanatorul de calculatoare din Newark sau șoferul de autobuz din Chicago, alternând entuziasmul cu frustrarea, dar mai ales cu resemnarea. Iar dacă îi atragi atenția că servește interesele neocolonialismului sau al altui asemenea sistem, va răspunde că, da, va continua să facă asta dacă asta i se cere. Cei care se află în slujba cuiva sau a ceva sunt norocoși; doar ghinioniștii plutesc în derivă, în apele tulburi ale șmecheriilor și ale slujbelor sezoniere, iar mulți dintre ei se vor îneca.
Sau poate chelnerul nu simțea nicidecum asta. E posibil ca o parte din el să se fi agățat de poveștile despre mișcarea Mau Mau, aceeași parte care își amintește foșnetul nopților de demult sau sunetul produs de porumbul măcinat sub un disc de piatră. Ceva îi spune totuși că obiceiurile omului alb nu sunt și obiceiurile lui, iar obiectele pe care le folosește zi de zi nu sunt produse de el. Își amintește o perioadă, un mod de a se imagina pe sine, pe care nu-l poate abandona decât cu un anume risc. Nu poate scăpa de încătușarea propriilor amintiri. Așa că trăiește între două lumi, fără a fi bine înfipt în nici una, de unde și dezechilibrul permanent, și joacă orice joc îl salvează de la sărăcia lucie, atent să-și verse furia numai asupra celor care se află în aceeași situație cu el.
O voce îi spune: da, a venit vremea schimbărilor, vechile metehne sunt moarte, iar el trebuie să găsească grabnic o modalitate de a-și umple burdihanul și de a nu mai fi bătaia de joc a omului alb.
O altă voce îi spune: nu, mai bine să se aleagă praful de tot.
În acea seară ne-am dus cu mașina la Kariako, un complex imens de apartamente mărginit de gropi de gunoi. Luna era acoperită de nori groși și începuse să burnițeze. În timp ce urcam scările întunecate, pe lângă noi a trecut un tânăr care a ieșit pe trotuarul crăpat și a dispărut în noapte. Când am ajuns la etajul trei, Auma a împins o ușă care era deja întredeschisă.
– Barry! Ai venit, în sfârșit!
O femeie scundă, îndesată, cu chipul numai zâmbet, m-a strâns puternic pe după mijloc. În spatele ei erau vreo 15 persoane care zâmbeau și făceau cu mâna de parcă ar fi trecut o paradă. Femeia cea scundă s-a uitat la mine și s-a încruntat.