📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

tehnică a reducerii timpumi necesar îngropării cadavrelor. Condamnaţii erau

duşi la locul execuţiei în loturi de câteva sute şi puşi să­şi sape ei înşişi şanţul în care urmau să fie îngropaţi.

Când SS­iştii apreciau că şanţul era suficient de adânc şi de lat, oamenii, dezbrăcaţi îh pielea goală, erau înşiruiţi pe buza lui şi mitraliaţi. Puţinele cadavre care nu cădeau de ia sine în şanţ erau rostogolite cu lovituri de bocanc.

Când şanţul se umplea pe jumătate, noile loturi, dezbrăcate în pielea goală, erau obligate să intre direct în şanţ, peste trupurile care se mai zvârcoteau.

Apoi mitralierele intrau din nou în acţiune. După acoperirea superficială cu un strat cie var şi cu pământ a unui şanţ se trecea la săparea altuia. Apoi.

După 2­3 sau 4­5 asemenea şanţuri. Einsatzgruppe îşi mina locul execuţiei într­o altă pădure.

Abia se puse la punct îngroparea rapidă a cadavrelor în şanţuri lungi dca curmezişul pădurilor, când la unii se născu îndoiala clacă totuşi acestea vor putea rămâne pentru totdeauna geham, secrete.

La o şedinţă care a avut loc la Lublin, la sediul SS Grupncntuhrer Globocnik Oclilo, şeful SS­ului şi poliţiei Jiu oraş. la care*.'aparticipat însuşi Hitler, problema a fost ridica l. i deschis.

Însoţitorul Fw/trer­ului, consilierul ministerial dr. Herbert Linden, de la Ministerul de Interne, a pus întrebarea: „Domnii ie Globocnik, oare consideraţi că este într­adevăr bine Sc> îngropăm toate cadavrele? Generaţia care vine după noi s­ar putea să nu înţeleagă aceste lucruri”.

La care Globocnik a răspuns: „Domnii mei, dacă după noi va veni vreodată o generaţie atât de lipsită de vlagă şi de principii ferme, încât să nu fie în stare să înţeleagă misiunea noastră, atunci întreg naţional­socialismul nostru se va dovedi a fi fost ne viabil. Eu, dimpotrivă, aş fi de părere să

expunem plăci de bronz, pe care să se consemneze că noi am avut curajul să

înfăptuim această operă măreaţă şi necesară”.

Şi atunci, Fiihrer­ul a concluzionat: „Bine Globocnik, asta este de altfel şi opinia mea i”

Cu toate acestea, pe măsură ce războiul fulger începea să­şi încetinească

ritmul, s­a impus părerea că trebuie să dispară orice urmă a crimelor, inclusiv cadavrele.

Rudolf Höss a primit prin SS­Standartenführer­ul Paul, Blombel ordin de la Himmler „să se elibereze toate gropile comune, iar pe viitor cadavrele să fie arse. Trebuia sa înlăturăm în aşa fel cenuşa, încât mai târziu să nu se poată

niciodată deduce cât de mare a fost numărul celor incineraţi”.

„Conform ordinului lui Himmler – a arătat Höss – după fiecare acţiune mai mare de la Auschwitz, trebuia să ardem toate documentele din care ar fi putut reieşi date despre numărul celor exterminaţi”. '

S­a interzis, aşadar, îngroparea cadavrelor şi s­a dispus arderea lor, inclusiv a documentelor. Metoda promitea un caracter mai geheim, mai secret al crimelor, deşi depart<> de dorinţe. În privinţa aceasta Rudolf Höss a mărturisit: „Execuţiile trebuiau să fie, de fapt, strict secrete, ne trăda însă

mirosul greu, pestilenţial, îngreţoşător, provenind de ia neîntrerupta ardere a cadavrelor, care inunda întreaga zonă”.

Totuşi s­a ajuns la concluzia că trebuie arse, fără excepţie, nu numai noile cadavre, ci şi cele vechi. S­a ordonat o amplă acţiune de înlăturare a vechilor urme. Ca urmare s­au străbătut din nou pădurile Poloniei şi s­au identificat şanţurile. Cadavrele au fost dezgropate şi arse, stropindu­le cu benzină şi uleiuri Diesel, pe uriaşe ruguri improvizate din şine de tren. S­a constituit un detaşament special în acest scop care purta denumirea conspirativă „Kommando 1005”.

Şei al întregii acţiunii a fost numit SS­Staridartenfuhrer­ul Blombel.

Munca în sine era îndeplinită de echipe formate din evrei, care erau împuşcaţi după terminarea lucrărilor într­un sector.

Într­un ordin special datat „Rovno. 3 august 1943, l'VAl nr. 35/43 o” şi adresat comandantului jandarmeriei regionale din Kamen­Kaşirski, se cerea „să

se comunice de îndată lofăcuse degeaba. Totuşi, din relatările fostului „deţinut politic, dr. Karl Kürich, reiese că la Dachau metoda se aplica altfel. In mijlocul unei încăperi era o adâncitură, acoperită cu un grătar. Cel care urma să fie împuşcat trebuia să se dezbrace, să intre în adâncitură, să se aplece şi apoi era împuşcat în – ceafă. Când se făceau exerciţii în masă, în această încăpere trebuiau să intre 12 oameni, să se aşeze în genunchi, bineînţeles după ce înainte se dezbrăcau. Apoi primeau câte un glonte în cap”.

Procedeul Genickschuss, împuşcarea în ceafă, se practica şi la Auschwitz. Într­unul din procesele­verbale ale şedinţelor Tribunalului militar internaţional de la Nürnberg s­a consemnat că cei ce executau lichidarea.

„trăgeau­victimelor un foc de armă în ceafă dintr­o carabină scurtă, care făcea un zgomot surd. După execuţii, veneau „cărăuşii de cadavre„ şi duceau cadavrele într­un grajd din apropiere, unde le aruncau pe un strat de paie.

Băltoacele de sânge de pe locul de execuţie erau înlăturate şi locul era pregătit pentru executarea altor victime”.

Medicul legist al lui Mengele, dr. Nyiszli Miklös a descris pe larg o astfel de execuţie.

„Un ţipăt sfâşietor mă cutremură. Numaidecât aud o pocnitură, apoi prăbuşirea unui corp greu. Ciulesc urechile şi aştept cu încordare continuarea.

Nu trece un minut şi iarăşi răsună un ţipăt îngrozitor, iarăşi o pocnitură, apoi iar se prăbuşeşte un corp. Număr şaptezeci de ţipete mortale, şaptezeci de pocnete şi tot atâtea căderi. Aud paşi grei îndepărtându­se, apoi se aşterne tăcerea.

Scena unde s­a petrecut groaznica tragedie este încăperea cu intrare separată de lângă sala de autopsie. O încăpere semiobscură, goală, cu pardoseala de beton. Unica ei fereastră, cu zăbrele de fier, dă spre curtea din spatele crematoriului. În încăperea aceea depozitez uneori cadavrele, până le vine rândul la autopsie, apoi ele sunt depuse tot acolo, până sunt duse la incinerare.

Minte femeieşti, papuci de lemn rupţi, ochelari, bucăţi de Mă duc întracolo. In faţa uşii văd un morman de veşpâine uscată. Obiecte caracteristice femeilor din KZ.

Intru în cameră. După cele ce mi­au auzit urechile, nu mă îndoiam că mă

aşteaptă un spectacol neobişnuit, dar tabloul pe care­1 văd în semiobscuritate depăşeşte orice oroare imaginabilă.

În faţa mea zac cadavrele însângerate a şaptezeci de femei tinere. Trupuri goale zac pe jos, unul peste altul.

C­da 110 coala 8 m3 inundate 'de sânge. Mă apropii. Îngrozit, constat că

nu sunt toate moarte. Câteva dintre ele mai sunt în viaţă; îşi mişcă încet braţele, picioarele, încearcă să­şi ridice capul însângerat, cu ochii larg deschişi.

Ridic imul dintre capete ce pare a mai avea viaţă, apoi altui, încă unu], şi­mi dau seama că aici, în afară de moartea prm­asfixiere cm ciclon gazos şi injecţii cu cloroform, există şi un al treilea sistem de exterminare: Genickschuss, un. Glonţ tras în ceafă.”

GE­lCUENK