📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

al partidului nazist, comaţidant­şef al grupului de armate Vistula.

Dar funcţia lui cea mai de temut, pentru care toţi din Reich, inclusiv toţi potentaţii, tremurau în faţa lui era alta; Heinrich Himmler reprezenta „ochii, urechile şi biciul” lui Hitler.

Participant şi părtaş la, B/erpuâscfî”­ul din 9 noiembrie 1923, s­a apucat, de pe atunci, să întocmească liste şi dosare, înşira la nesfârşit numele adversarilor lui Hitler. Începând cu 1929, ajuns Reichstührer SS, a condus nemijlocit toate asasinatele, ciocnirile şi răfuielile cu cei care se opuneau nazismului.

După venirea la putere a lui Hitler, Himmler şi­a continuat cu zel sporit meseria.

Adept al unei răfuieli de proporţii, bruşte şi radicale cu toţi adversarii potenţiali ai Führer­xnni şi ai lui personal, s­a numărat printre iniţiatorii faimoasei „nopţi a cuţitelor lungi” (30 iunie 1934). SS­işti şi Gestapo­vişti, în echipe de câte doi, sunau la uşa cabinetelor de lucru sau a apartamentelor unor generali şi foşti miniştri, directori şi avocaţi, politicieni şi nazişti care cunoşteau prea multe despre trecutul mişcării şi nu­şi ţineau gura. SS­iştii şi Ges/apo­viştii aşteptau să­li se deschidă uşa şi, în loc de salut, apăsau pe trăgaci. Lăsau victimele să se zbată pe covor într­o baltă de sânge şi ei plecau repede. Nu că le era frică. Dar aveau multe cabinete şi apartamente la care trebuiau să sune. Listele cu adrese fuseseră alcătuite din vreme.

Himmler şi­a perfecţionat această îndeletnicire toată viaţa. Întocmea dosare despre toţi 'şi despre toate. Despre vârfurile ierarhiei naziste, despre şefii mai mari şi mai mici, despre oameni de rând.

Sicherheits­Dienst, serviciul de siqurnnts în aceste dosare se înregistra totul. Cine cu cine se fntâlneşte, când, unde şi ce vorbeşte. Cine ce slăbiciune are, ce aventuri extraconjugale a avut (cui îi plac banii, cui jocul de cărţi, cui femeile. Cine a ascuns o urmă de impuritate în sânge, chiar dacă acel sâage

„străin” a pătruns cu trei sau chiar patru generaţii în urrnă. Cu aceste dosare, Himmler ţesea intrigi, şantaja, teroriza, stăpânea. Era cel, mai temut din Rcich, după Hitler.

Marea pasiune a lui Hinimier, pe lângă multiplele treburi poliţieneşti, a fost şi a rămas apărarea „purităţii sânqelui” Ubcrmerascn­ilor. A conceput SSul „ca un centru de iradiere a rasei pure”. O fată pentru a se putea căsători cu un simplu SS­ist sau cu un subofiţer trebuia să dovedească ascendenţa sa ariană până în 1800 şi până în 1750 dacă vroia să devină soţia unui ofiţer din SS. Pentru a grăbi înmulţirea rasei a fost gata să introducă poligamia şi a aprobat ca la Birkenau, Hăfliing­ii să fie supuşi unor degradante şi chinuitoaie experienţe ce urmăreau sporirea fertilităţii femeilor germane. Şi tot sub pretextul apărării sângelui şi­rasei pure s­a ocupat nemijlocit de organizarea lagărelor de concentrare, de buna funcţionare a tuturor fabricilor morţii.

A iniţiat şi patronat toate experienţele pe oameni vii.

Mai mult, îi plăcea să fie considerat chiar autorul unor idei inedite în materie. Urmărind experienţele lui Rascher, la Dachau, de îngheţare a oamenilor, a sugerat ca readucerea lor la. Viaţă sa se încerce prin obligarea a câte două femei goale să se lipească de trupurile congelate ale victimelor. In acest scop a dispus să se trimită la Dachau deţinute din lagărul de femei de la Ravensbruck.

A inspectat personal KZ~Birkenau şi a urmărit prin vizetă cum se sufocă

deportaţii în camerele de gazare, la Muuâhaasen a asistat la o execuţie în masă

prin împuşcare: duoă ce a vizitat/cavensbrucZi­ul, s­a introdus şi în acest lagăr de temei metoda împuşcării în ceafă i zilnic, cel puţin 50 de deţinute trebuiau exterminate astfel. Ţinea legături directe şi permanente cu comandanţii principalelor lagăre de concentrare.

Anii treceau, lagărele se înmulţeau, exterminările se amplificau. El participa nemijlocit la ele şi le urmărea cu aceeaşi insensibilă „inimă de măcelar”, cu aceiaşi ochi ficşi, ascunşi de lentilele pince­nez­ului, năimind acelaşi zâmbet dulceag în timp ce­şi mângâia mustăcioara. Se simţea călit. Se adresa emfatic, arogant SS­i? Tilor: „Majoritatea dintre roi ştie ce înseamnă 100

de cadavre aşezate unul lângă altul, 500 sau 1000 de cadavre. Am rezistat la aceasta până la capăt. Aceasta ne­a călit.”

În realitate, când a ajuns la capăt, când Rei'ch­ul s­a prăbuşit, călitul Ober­călău a luat­o la fugă ca un iepure, a încercat să se ascundă ca un laş.

Şi­a ras mustăcioara pe care o mângâia cu atâta tandreţe când asista la execuţii, şi­a aruncat pince­nez­ul prin lentilele căruia privea cu ochi ficşi, de plumb, cum *se zbat în chinurile morţii Häftling­ii asfixiaţi şi şi­a legat un ochi cu o bandă de pânză neagră, dar pe trup simţea mai tare ca oricând pete de sânge şi­1 chinuia ideea că acele pete de sânge s­ar putea vedea prin uniforma lui neagră de Reichsluhrer; brusc, a rupt­o de pe el. Şi s­a îmbrăcat cu nişte pantaloni civili, cu o tunică de simplu soldat al 'V/ehrmachî­ului şi a pornit­o spre apus în mijlocul unui torent de refugiaţi.

O viaţă întreagă a minţit, a înşelat şi s­a prefăcut. Era sigur că­i va reuşi şi de data aceasta să mintă, să înşele, să se prefacă. Ajuns In. Faţa unui post de control britanic, s­a grăbit să întindă un bilet de liberă trecere pe numele de Heinrich Hitzinger. Era sigur de sine, biletul era nou nouţ.

Or, tocmai acest lucru a generat suspiciune. In mulţimea aceea pestriţă, aproape toţi erau fără acte. Până la clarificare a fost trimis în cel mai apropiat lagăr şi închis într­o celulă. S­a lăsat percheziţionat, dar, când i s­a spus să

deschidă gura, a zdrobit brusc între dinţi o fiolă de cianură şi, peste câteva secunde, Ober­călăul în faţa căruia a tremurat o ţară, o Europă întreagă era întins pe cimentul celulei, cu picioarele puţin chircite, ca orice câine otrăvit.

HOFFNUNG

Intrând pe porţile unui lagăr de concentrare, intrai, de fapt, în imperiul morţii. A spera să rămâi în viaţă era o iluzie.

Iar dacă intrai cu Judenstern, cu steaua galbenă pe piept, era de­a dreptul o nebunie să continui să speri.

Şi totuşi, die HoUnung, speranţa n­a putut fi ucisă. SSiştii au devenit –

se ştie – aşi în asasinate. Puteau nimici orice, 'oricât şi oriunde. Speranţa însă

n­au reuşit s­o strivească. Ei au crezut, au fost siguri că, arzând milioane de oameni în văzul a atona zeci de mii, vor arde şi speranţa acestora de a supravieţui.

La intrarea în Birkenau, în vara lui 1944, Ilăftling­isosiţi din ghetourile horthvste erau dezbrăcaţi în pielea goală.

Nu era voie să luăm cu noi nimic: nici o holografie, nici un obiect de îmbrăcăminte, nimic. Un singur lucru nu putea fi interzis: speranţa. De aceea, întreg sistemul de funcţionare a lagărelor din Birkenau­Auschwitz era astfel conceput încât die Hollnung, speranţa să fie sistematic distrusă, strivită.

Sa nu fie lăsată nici măcar să pâlpâie.

Hoss, care a recunoscut exterminarea prin gazare a 2500000 de evrei la Birkenau­Auschwitz pe timpul cât a fost el comandant al acestui lagăr, a declarat la proces: „. Pentru evreii de la Auschwitz nu mai exista nici un fel de Hollnung, de speranţă. Ştiau absolut? Toţi că au fost condamnaţi la moarte.

Majoritatea nu mai spera într­o schimbare a tristei lor soarte. Deveniseră, fatalişti. Lipsa oricărei perspective în evitarea sfârşitului, care era de prevăzut, îi făcea complet apatici la ceea ce so întâmpla în jurul lor. Prăbuşirea psihică o grăbea pe cea fizică. Mai devreme sau mai târziu, moartea îi aştepta cu siguranţă”.

Rucloif Hoss ca şi ceilalţi comandanţi de lagăre s­au înşelat. Nici cinismul, nici sadismul SS­iştilor, nici chinurile din camera de gazare, nici focurile crematoriilor, nici foamea, setea sau frigul, nici schingiuirile, experienţele pe oameni vii sau execuţiile în masă, nimic n­a putut ucide speranţa. '­

Este adevărat că la Birkenauţ 'die Hoftnung, speranţa n­a putut să

prindă aripi. Fumu] înecăcios al' crematoriilor ce plutea zi şi noapte deasupra lagărului o înăbuşea.

Este adevărat că uneori. În gerul aprigelor zile de iarnă, această speranţă

a îngheţat, sau a fost strivită de un Kapo, care călca în picioare fără milă trupul sleit de puteri, sau a fost smulsă de un SS­ist, o dată cu unghiile, în camerele de tortură. Dar, în ultima clipă, când nu mai era decât un pas până la sârma ghimpată purtătoare de moarte, ea, die Hoftnung, speranţa, a începui sa licărească clin nou. Şi Halt) ing­vtl a continuat să lupte, să spere,. Să trăiască.

HOSS

SS­iştii din Totenkoi) ic>nheilen au fost nişte ucigaşi. Au ucis toţi, fără

excepţie. Unii cu urăalţii cu nepăsare. Au