📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

C­da no coola 9 ucis„ din sadism sau din plăcerea de a vedea cum ţâşneşte sângele > din invidie neputincioasă, spirit de răzbunare sau pentru a­

şi refula ratările anterioare „ din obişnuinţă sau din dorinţa de a urca în ierarhie. Cei mai mulţi dintre ei însă au practicat asasinatul ca pe o meserie; cu inventivitate, cu calm, cu meticulozitate. Prototipul acestora a fost SS­Standai ieniiihrer­v.1 Rudolf Hdss, comandantul lagărului Birkenau­Auschwitz.

Zilnic asista la câteva execuţii, urmărea ordinea în care coloanele de deţinuţi se târau de la rampă spre camerele de ga/are sau inspecta cum funcţionează crematoriile, apoi trecea pe la locuinţa sa aflată în incinta lagărului, să­şi vadă soţia şi copiii. Stătea doar câteva minute. Avea multe, treburi. Abia seara târziu, când se convingea că toate transporturile de deţinuţi

au fost triate după indicaţiile sale, că toţi cei inapţi pentru muncă au fost lichidaţi, că nici un copil pină la 14 ani n­a rămas în viaţă, se întorcea, în sfârşit, acasă ş; se juca în tihnă cu cei cinci copilaşi ai săi.

Rudolf Franz Ferdinand Hoss s­a născut în 1900 la Baden­Baden. La 15

ani a plecat >voluntar pe front. La 17 ani era cel mai tânăr subofiţer din armata Ka'ser­ului. În 1923 se afla deja în închisoare. Noaptea, într­o pădure, după un chef monstru, a ucis împreună cu alţi camarazi un tânăr. Deşi condamnat la 10 ani, după o detenţiune de 6 ani a fost amnistiat.

Cu aceste antecedente, la insistenţele lui Himmler, intră în 1934 în SS.

Începe de jos; Blockiuhrer la Dachau Ca toţi SS­iştii plini de zel criminal, cunoaşte o ascensiune fulgerătoare. Peste 4 ani este comandant adjunct la Sachsetihauten, iar peste alţi doi, la 1 mai 1940, este numit comandant al celui mai mare lagăr de exterminare: BirkenauAuşchwitz. Mai trec trei ani şi este promovat în centra/a lagărelor de concentrare.

„Am supravegheat personal execuţiile la Auschwitz până îa 1 decembrie 1943”, a arătat deschis, în depoziţia sa, înainte de a fi spânzurat, Rudolf Hoss, ajuns colonel SS. Nu s­a dat în lături să recunoască numărul victimelor sale;

„Cred că acolo (la Birkenau­Auschwitz – n.a.) au fost exterminate prin gazare şi ardere cel puţin 2500000 de victime t cel puţin încă 500000 de oameni au pierit de pe urma foamei şi bolilor”. |

Alegându­şi asasinatul drept meserie, Rudolf Hoss. În depoziţia sa făcută

în închisoare, descrie calm, cu sânge rece, fără jenă şi remuşcări, cu satisfacţia lucrului bine făcut, cum a organizat el exterminarea pe bandă rulantă, ce perfecţiona­1 substanţiale a adus în comparaţie cu procedeele primitive, insuficient de eficace pe care le­a studiat la Treblinka. A înlocuit gazul monoxid cu Zyklon B, acid cianhidric cristalizat, mult mai puternic şi mai eficace i a construit camere de gazare de 10 ori mai mari (la Treblinka existau 10 camere în care nu încăpeau mai mult de 200 de oameni, pe când într­una singură

construită de el intrau deodată 2000) ­? A ridicat crematorii utilizând o tehnică

modernă, la zi.

Rudolf Hoss nu se sfieşte să se plângă, în depoziţia sa, cât de greu era să

fii asasin­şef la Birkenau: „Eram obligat să particip la toate etapele. Ziua sau noaptea, trebuia să fiu de faţă la primirea în lagăr, trebuia să asist la arderea cadavrelor, la scoaterea dinţilor, la tăiatul părului, să fiu ore întregi martorul tuturor „acestor grozăvii. Trebuia să suport, ore întregi, mirosul îngrozitor, de nedescris din timpul dezgropării cadavrelor din gropile comune şi din timpul arderilor; Trebuia să urmăresc prin vizor chiar şi moartea celor din camerele de gazare, fiindcă medicii m­au făcut atent asupra acestui lucru. Trebuia să fac toate acestea – pentru că eu eram acela asupra căruia se îndreptau toate privirile, pentru că trebuia să le arăt tuturor că eu nu sunt numai cel ce dă

ordinele şi stabileşte ce este de făcut, ci că sunt gata să particip eu însumi la toate, aşa cum o ceream celor pe care îi conduceam”.

În ciuda „greutăţilor meseriei”, asasinul­şef de la Birkenau­Auschwitz reuşea totuşi să se consoleze gândindu­se la faptul că familia sa trăieşte fără

griji, pe deplin mulţumită. „Da, familiei mele – recunoaşte el – i­a mers bine la Auschwitz. Fiecare dorinţă pe care au avut­o soţia şi copiii mei le­a fost îndeplinită. Copiii au putut trăi liberi şi neconstrânşi. Soţia mea avea paradisul ei de flori. In timpul verii, copiii se scăldau în bazinul din grădină sau stăteau în solar. Cea mai mare bucurie a lor era când se scăldau împreună cu tăticul.

Dar acesta avea prea puţin timp pentru asemenea bucurii copilăreşti”.

În exercitarea meseriei sale de asasin­şef al celui mai mare lagăr de exterminare, pe Hâss îl deranja nu numai lipsa de timp pentru familie. Uneori i se înfigea ca un ghimpe în inimă presimţirea că banda morţii atât de meticulos pusă la punct nu va rula totuşi în vecii vecilor. S­ar putea opri.

Şi atunci s­ar termina şi cu viaţa fără griji a familiei sale.

El notează: „In timp re copiii noştri se jucau voioşi, Iar soţia mea era peste măsură de fericită cu ultimul născut, îmi venea adesea în minte întrebarea: cât va mai dura fericirea voastră?”

Hoss a contopit până într­atât asasinatul cu o meserie oarecare încât, înapoindu­se din sala tribunalului în celuia sa, a notat: „Opinia publică n­are decât să continue netulburată să mă considere drept un monstru însetat de sânge, un sadic, asasin a milioane de fiinţe omeneşti, pentru că mulţimea riu­şi poate face câtUşi de puţin o altă imagine despre comandantul de la Auschwitz.

Niciodată ea nu va putea înţelege că şi el a avut o inimă şi că­n­a fost un om rău.”

^ SS­Standartenluluer­ul Rudolf Hoss, pe măsură ce se apropia ziua execuţiei prin spânzurătoare – condamnarea se pronunţase la 2 aprilie 1947 – a început să se autoînduioşeze gândindu­se, în încheierea memoriilor sale, la unele greutăţi pe care le­a întâmpinat în exercitarea meseriei de asasin „Puteţi să mă credeţi că nu era întotdeauna o plăcere sa vezi munţi de cadavre şi să

simţi în permanenţă mirosul trupurilor care ardeau”.

HUNGER

În lagărele de concentrare, SS­iştii au adunat, au provocat toate suierniţele care l­au încercat pe om de­a lungul timpurilor şi le­au prăvălit peste deţinuţi, zdrobindu­le trupurile, Strivindu4e sufletele. Fiind amplificate la maximum, nu puteau.fi ierarhizate. Toate erau insuportabile.

Şi totuşi, una din ele s­a detaşat. Numele ei: Hunger.

Foame.

La Birkcnau­Auscliwitz, în umbra crematoriilor, fiecare suferinţă era dusă până la limita extremă: şi setea, şi bătaia, şi schingiuirile, şi umilinţa.

Şi totuşi, setea, oricât de chinuitoare, nu era permanentă. Când ploua, ţio puteai astâmpăra. Foamea, niciodată.

Din momentul intrării în lagăr nu înceta să te tortureze i zile, săptămâni, luni, ani. Atât cât erai în viaţă.

Bătăile, în toate lagărele de concentrare, erau cumplite.

Exista totuşi o limită, după care deţinutul leşina şi nu mai simţea nici arsura cravaşei, nici loviturile de bocanc. La lei se întâmpla în timpul

schingiuirilor. Der Hungcr, foamea, însă, era permanentă. Nimic n­o oprea, nici măcar pentru o secundă.

Umilinţa – dusă de SS­işti până dincolo de orice extremă imaginabilă –

era greu, era imposibil de suportat. Cei mai mulţi dintre cei care şi­au pus capăt zilelor au fost împinşi spre sârma ghimpată, prin care trecea curent de înaltă tensiune, de şirul infinit al umilinţelor pe care nu le­au mai puful îndura.

Şi totuşi, noaptea, în somn, uitam umilinţa, unii se visau din nou liberi.