📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

aveau de făcut o cerere sau de adresat o întrebare, să arate – fără să li se ceară

acest lucru – că sunt evrei„. Astfel, fiecare intrând într­o instituţie, indiferent ce vroia, trebuia să înceapă rostind formula „Ich bin Jude„, „sunt evreu”.

Peste câteva luni, s­a luat o nouă măsură, în acelaşi sens.

Toţi evreii, indiferent cum îi chema, au fost obligaţi să adopte un al doilea prenume – bărbaţii: Israel i femeile: Sara – pe care să­1 spună când se prezintă

şi „să­l scrie şi atunci când se iscălesc”.

A urmat comasarea familiilor de evrei în „case evreieşti”. La 1 septembrie 1939 au început, sub conducerea lui Heidrich, pregătirile pentru delimitarea ghetourilor.

Aşa se face că, la 1 septembrie 1941, când s­a introdus în tot Reich­ul

„Steaua' în şase colţuri din stofă galbenă, pe fond negru, de mărimea podului palmei, cu inscripţia Jude, evreu”, ea n­a mai semnificat stigmatizare, proscriere şi izolare – toate acestea erau de mult terminale – ci a servit drept paşapdrt pentru camerele de gazare din Răsărit.

Peste câteva săptămâni, trenuri lungi, pline cu deportaţi, au început să

gonească în noapte spre Maidanek, Treblinka.

BJ r kenau­Auschwitz.

În faţa crematoriilor de la Birkenau, zecile de mii, sutele de mii, milioanele de deportaţi nu erau întrebaţi cum se numesc, din ce oraş sau din ce ţară vin. SS­iştii priveau doar den Judenstern, steaua galbenă, de pe pieptul, spatele ori braţul drept şi se sforţau să­i înghesuie cât mai repede în camerele de gazare.

JUDENSTERN (2)

Când iul seara zilei de 28 martie J944, am auzit vânzătorii de ziare stricând în gura mare, pe străzile Clujului­cotropit de horthyşti, „Ediţie specială. Specialăăă. Rezolvarea definitivă a problemei evreieşti. Mâine Consiliul de Miniştri va dezbate dispoziţiunile privind lichidarea radicală a problemei evreieşti. Ediţie specială. Specialăăă.”, am tresărit, dar nu m­am speriat.

Nici când, în zilele următoare, am citit, pe prima pagină, un titlu cu litere de o şchioapă, dat pe toate cele şase coloane: „De mâine începând, toţi evreii sunt obligaţi să poarte pe piept, în partea stingă, o stea galbenă în şase colţuri de mărimea 10/10 cm”, n­am intrat în panică; Noaptea însă, în noaptea de 4

spre 5 aprilie, când toţi cei din casă am înce' put să ne coasem pe haine den Judenstern, steaua galbenă în şase colţuri, m­am cutremurat, Dimineaţa, când am ieşit în stradă şi am simţit cum întreg oraşul mă săgetează cu privirea, sângele mi s­a scurs brusc, m­a'u părăsit toate puterile. M­am rezemat de perete să nu mă prăbuşesc.

Reuşisem din copilărie să mă obişnuiesc cu gândul că. Nu am aceleaşi drepturi cu cei de o seamă cu mine, că trebuie să­mi urmez drumul primind lovituri pe care nu le merit. Durerea ce mi­o­provoca această stare de lucruri mi­o înăbuşeam în suflet n­o arătam nimănui Când ieşeam pe stradă eram eqa!

Cu ceilalţi Acum, toţi mă arătau cu degetul, mă umileau cu privirile lor.

Iscoditoare. Nici durerea din cel ofai adine ungher al sufletului meu n­o mai puteam feri de a fi pângăntă.

Cineva care n­a trăit această cumplită experienţă m­ar putea întreba: de ce nu i­am sfidat, doar demni de dispreţ erau ei, horthyştii? Răspunsul e simplu. Dacă în întreg oraşul, eu sinqur ar fi trebuit să port steaua galbenă, aş

fi purtat­o cu capul sus, înfruntând privirile tuturor. Dâr când toţi ai tăi, părinţi şi fraţi, toţi cei de­o seamă cu tine şi cu ei, toţi, de la copilul scos la soare şi până la bunicul care numai în cârje se mai poate mişca, trebuie să

poarte însemnul umilirii şi dispreţului, n­ai pe cine ie sprijini, n­ai de unde lua puteri pentru a te considera erou.

Când ieşi cu semnul ruşinii în piept pe strada pe care ai copilărit, pe strada care ţi­a dus paşii spre şcoală şi sub castanii căreia ai îmbrăţişat întâia oară o fată, când pe această strada ieşi pentru prima oară cu dem Judenstern, cu steaua galbenă, în piept şi simţi cum întreg oraşul se uită la ţine, poţi să te prăbuşeşti mort pe caldarâmul ei mai repede decât dacă ai fi secerat de o salvă

de mitralieră.

Eu nu m­am prăbuşit, dar atunci, în mine, ceva s­a rupt.

Definitiv şi ireparabil.

Arsura stelei galbene nu are leac. Rana provocată pe şi în piept nu se cicatrizează niciodată.

JUDENSIEKN (3)

Într­o noapte de iulie, din vara Iţii '44, m­am strecurat afară din baraca nr. 21 a lagărului E şi am privit prin intervalul dintre barăcile lagărului vecin D

spre drun.'vl ce traversa întregul Birkenau şi care, despărţim! Lagărul D de lagărul C, unea rampa de triere cu crematoriile iii şi IV. In beznă – lumina stelelor nu putea pătrunde prin straiul de fum negru­vânăt ce acoperea lagărul

– nu se distingea decât drumul străjuit de­o parte şi de alta de razele reflectoarelor instalate în turnurile de pază. Pe drum se târa lunga coloană a celor selecţionaţi – imediat după coborârea din vagoane – pentru camerele de gazare. Ştiam că sunt mame şi copii, bătrâni şi bolnavi, dar nu le puteam desluşi chipurile. Nici trupurile. In bătaia reflectoarelor seânteiau doar die Judensterne, stelele galbene în şase colţuri de pe piepturile sau braţele celor din lunga coloană ce se târa spre crematoriile III şi IV.

Se împlineau trei luni de când, tot într­o noapte, a trebuit să­mi cos pe piept den Judenstern, steaua galbenă, de când, în adâncul sufletului meu, ceva s­a rupt definitiv şi ireparabil.

Da, exact la trei luni, în noaptea aceea din iulie şi apoi aproape în toate nopţile ce au urmat în blestemata vară a lui '44, privind din spatele barăcii nr.

21 spre drumul ce despărţea lagărul D de lagărul C, obsedat de seânteierea lantastică în bătaia reflectoarelor a Judensferne­lor, a stelelor galbene de pe piepturile sau de pe braţele celor din lunga coloană ce se târa spre crematorii, am avut senzaţia că ceva s­a rupt în giganticul mecanism al lumii, iar stele se prăbuşesc fără încetare pe rampa de triere de la Birkenau şi, învălmăşindu­se, se rostogolesc pe drumul care laie lagărul în două, în uriaşele catacombe de la subsolul crematoriilor unde, în contact cu gazul Zyklon. B, se opresc brusc din rostogolire şi îşi pierd strălucirea, lumina lor încetând pentru totdeauna să mai pâlpâie.

JUDENTRANSPORT

La început, prin anii '30, deţinuţii soseau în lagărele de concentrare în dube, negre sau cenuşii, escortate de Gestapovişti. Ulterior, când dubele n­au mai putut face faţă, deţinuţii au fost transportaţi în vagoane ataşate la coada trenurilor.

Imediat după darea în folosinţă a noilor crematorii şi camerelor de gazare moderne de la BMcenau­Ausehwirz, la începutul anului 1943, Gestapo­ul a trecut la organizarea aşanumitelor Judentranspottc, transporturi de evrei –

trenuri speciale, de câte 50 de vagoane pentru vite, în fiecare înghesuind câte 70­80 de persoane cu întregul lor avut.

„în clipa în care simţim ca vagonul s­a pus în mişcare ­îşi va reaminti Simon Magda, supravieţuitoare a ghetoului Oradea – din gura unui bătrân cu barbă albă izbucneşte începutul străvechii rugăciuni: „El muie rachamim.”

Din mulţime se aude un vaiet de cumplită durere. Aplecaţi unii asupra altora, lovindu­şi pieptul cu pumnul, plâiigând sfâşietor, se înmormântează pe ei înşişi.