📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

— Vă invit să luaţi cunoştinţă de câteva ordine şi rapoarte, luate dintr­un număr uriaş de documente germane1 capturate, care vor constitui o dovadă de ceea ce a însemnat invazia nazistă”. Documentele prezentate atestă că, în 1942, nu mai era vorba de Judenverfolgung, de prigonirea evreilor, ci de Endlosung der Judenfrage, de „soluţia finală” care însemna Axisrottung aller Juden, exterminarea tuturor evreilor.

KAPO

În lagărele naziste de exterminare, ierarhia din interiorul fiecărui lagăr era strict stabilită. Competenţa fiecărei funcţii, clar şi precis delimitată prin însăşi denumirea ei” şef de baracă, şeful lagărului, şeful Revier­ului, şeful BunIcer­ul, şeful spânzurătorii, şeful camerei de gazare.

— Şeful crematoriului.

Exista o singură funcţie imprecisă: Kapo.

Häftling­nl care purta pe braţul sting o, banderolă neagră pe care scria cu litere gotice de un alb imaculat – KAPO – era şef. Nu se ştia precis peste cine, dar se ştia că poate şă­1 lovească, să­1 bată, să­1 ucidă pe oricare Häftling care nu făcea parte din ierarhia interioară a lagărului. Kapo putea să

fie şef peste un. Detaşament de muncă, şef peste o echipă de meseriaşi care lucra la întreţinerea lagărului putea să însoţească coloanele în marş sau să

asigure ordinea pe Appellplatz. Dar dincolo de toate acestea putea să­1

lovească, să­1 bată, să­1 ucidă pe oricare dintre Haitiing­ii ce nü aveau nici o funcţie.

Kapo erau recrutaţi dintre elementele criminale şi declasate, dintre sadici, dintre cei lipsiţi de scrupule, care au uitat că fac parte din specia umană, dintre cei care, puşi în faţa alternativei mori sau ucizi, au preferat să

ucidă. Pentru a­şi dovedi slugărnicia şi a­şi menţine poziţia de şef, căutau să­i întreacă pe SS­işti în ferocitate.

Kapo loveau, băteau, ucideau din sadism sau invidie, din dorinţa de a se manifesta ca şefi sau din teama că­şi vor pierde funcţia, din ură faţă de om sau din simpla plăcere de a­şi batjocori şi chinui semenii.

Am văzut la Birkenau­Auschwitz, Kaufering nr. 4, Kautering nr. 9 şi Landsberg Kapo de toate naţionalităţile, din toate stralurile sociale şi m­a durut, mai tare decât loviturile lor, abisul decăderii umane.

La Maufhausen, lagăr în, care mi­a fost ucis tata, primul Kapo a fost numit deţinutul înmatriculat sub numărul 31! August Adam.

Vincenzo şi Luigi Pappalettera relatează în cartea lor Zbirii au cuvântul că, de câte ori sosea un nou transport de deţinuţi la Maufhausen, Kapo­ul August Adam îi selecţiona deoparte pe profesori, avocaţi, preoţi şi magistraţi şi li se adresa cinic: „Tu eşti avocat? Tu profesor? Bun! Vedeţi triunghiul ăsta verde? Asta înseamnă că eu sunt criminal, In cazierul meu figurează cinci condamnări: una pentru omor şi patru pentru jaf. Ei bine, aici eu comand.

Lumea s­a întors cu josul în sus, aţi priceput? E nevoie de Dolmetscher, de interpret? Uite­1!” Şi arăta bâta, după care lovea. Când se sătura, forma din cei aleşi o Scheisskompanie, pe care o ducea la curăţatul latrinelor.

În fiecare lagăr de concentrare a existat o mână de Häftling­i care purtau o banderolă neagră pe care scria cu litere gotice, de un alb imaculat: KAPO.

Erau cei care, intrând pe porţile lagărului, au uitat că sunt oameni şi au vrut să supravieţuiască batjocorindu­şi semenii, chinuindu­i. Ucigându­i.

KEIN PLAfZ

La Birkenau­Auschwitz war kein Platz, nu era loc, pentru morţi, de aceea, morţii erau arşi în crematorii. Nici pentru vii; de aceea, încă de pe peron, aproximativ 80”/. Din cei sosiţi erau duşi direct în camerele de gazare.

La Birkenau­Auschwitz war kein Platz, nu era loc, nici pentru crematorii; doar pentru patru. In zilele şi nopţile în care crematoriile nu făceau faţă, oamenii erau arşi pe ruguri aprinse dc­a lungul unor şanţuri. Cenuşa nu ocupa prea mult spaţiu, chiar dacă provenea de la milioane de cadavre. O risipea vântul.

Lucrurile aduse de­acasă n­aveai unde să le pui | erau luate şi trimise în Reich. N­aveai cum şi unde să­ţi păstrezi măcar o amintire.

Atunci mi­am­transformat sufletul într­un mormânt şi am îngropat în el tot ce­am pierdut. Dar amintirile n­au intrat.

Abia mi­au încăput toţi morţii. '

Sunt singur. In sufletul meu Jkein Platz mehr, nu mai esle lo< penţ.ru nimeni şi pentru nimic.

Nici pentru mine.

KINDER (1)

Întâi l­am auzit icnind pe tata izbit peste spate în clipa când am intrat pe poarta lagărului E din BirKenau, apoi ara simţit pe propria­mi piele arsura ei şi abia după aceea am auzit că se cheamă Peitsche, cravaşa.

Întâi mi­am văzut fratele şi prietenii călcaţi în picioare, apoi am fost şi eu doborât la pământ cu o singură lovitură şi abia după aceea am învăţat ce înseamnă Blockălteste, şef de baracă, şi ce drepturi are el asupra noastră.

Întâi am privit zile şi nopţi în şir clădirea aceea sumbră din faţă, pe coşul căreia izbucneau, fără întrerupere, rotocoale de fum negru­vânăt, tăiate de uriaşe limbi de foc, apoi am aflat că cine intră în ea nu mai iese de­acolo decât sub formă de fum şi cenuşă şi abia după aceea i­am învăţat denumirea: Krematorium, crematoriu.

Întâi am început să aüd, peste ţipetele, plânsetele şi blestemele obişnuite, nişte urlete distincte, sfâşietoare, de o intensitate gregară, apoi am aflat că

urlau cu o intensitate gregară deţinutele cărora, după injecţia de sterilizare, li se scoteau ovarele, fără anestezie, deţinuţii supuşi iradierii pentru a fi castraţi, perechile de gemeni forţaţi cu brutalitate să se împerecheze şi abia după aceea am învăţat expresia Experimente an lebendigen Menschen, experienţe pe oameni vii.

Toate cuvintele, toate expresiile din acest limbaj ai morţii, întâi rrwiu durut, m­'au strivit, mi­au uscat sufletul şi abia apoi le­am învăţat. Şi acum, după aproape 45 de ani, când aud cuvântu] Peitsche, eu nu vad instantaneu, cu ochii minţii, un baston de cauciuc, ci, mai întâi, aud cum icneşte tata şi simt nişte arsuri cumplite pe tot trupul. Şi acum, după aproape 45 de ani, când rostesc Blockălteste, mai întâi îl văd pe fratele meu zvârcolindu­se în ţarină sub apăsarea unor bocanci grei. Simt în stomac izbiturile aceloraşi bocanci şi abia apoi îmi trec prin ţaţa ochilor şelii barăcilor din Birkenau, Landsbeig, Kauieüng, din ţoale lagărele prin care am trecut. La auzul cuvântuluj Krematorium, în nări simt miros de carne arsă, iar în ochi usturimea rotocoalelor de fum negru­vânăt şi numai chipă aceea mi se „ ontufează în faţă

clădirea aceea sumbră. Dacă rostesc cuvântu} Experimente, în urechile mele năvălesc din nou urletele gregare ale Hăitling­nor folosiţi drept cobai, iar imaginea unui laborator şi a instrumentarului necesar nu­mi apare nici ulterior, căci prin toate celulele creierului meu vuiesc neîntrerupt acele urlete gregare.

Da, toate cuvintele şi expresiile'din acest limbaj ai morţii au avut pentru mine din clipa în care le­am învăţat şi au şi acum, după aproape 45 de ani, o concreteţe cumplit de dureroasă. Un singur cuvânt însuşit atunci, acolo avea un caracter abstract, semnifica ceva ce nu putea fi nici văzut, nici, auzit.

Cuvântul Kinder, copii.

Kinder, atunci, acolo era un substantiv abstract, pentru că în lagărele din Birkenau nu existau copii. In 1944, când am ajuns eu la Birkenau, de pe rampa morţii care se ana la câteva zeci de metri de la lagărele A, B, C, D, E, F., toţi copiii, până la 14 ani, erau duşi direct în camerele de gazare. Nici măcar un singur copil, până la această vârstă, n­a fost lăsat în viaţă. Se rostea cuvântul Kinder, copii, dar copii vii, copii care să râdă sau să plângă, copii care să

trăiască nu existau.

Nici în A, nici în B, nici în C. în nici un lagăr din BirRfinau.

Atunci, acolo. Am văzut pentru ultima oară copii în ziua de 9 iunie 1944, înainte de a porni de pe rampa morţii spre lagărul E. I­am văzut în coloana aceea nesfârşită care se târa de pe peron direct spre camerele de gazare. Alăptându­se sau dormind în braţele mamelor, ţipând că le este sete sau plângând după jucăriile pierdute în acea învălmăşeală nemaipomenită, întrebându­şi mamele de ce au lacrimi în ochi sau murmurând rugăciuni, die Kinder, copiii se îndreptau spre moarte.