📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

Ig2

70% dintre deţinuţi necesitau internarea în spital, şi după toate probabilităţile 10000 dintre aceştia aveau să moară mai înainte de a putea fi internaţi”.

În dimineaţa care a urmat după inspecţie, generalul de brigadă Glyn Hughes a făcut un nou. Tui prin lagăr împreună cu Kramer, care 1­a dus la unul dintre mormintele deschise.

Comandantul era complet insensibil şi indiferent. „Sunt doctor de treizeci de ani – a declarat generalul de brigadă Glyn Hughes – şi am văzut toate grozăviile războiului, dar nimic din ce­am văzut nu se compară cu aceasta”. El a declarat de asemenea că nu părea să se fi făcut vreo încercare de a se păstra viaţa şi sănătatea celor internaţi.

La scurt timp după sosirea armatei engleze, lagărul a fost filmat, şi acest film a fost prezentat la procesul conducătorilor lagărului Beisen. Vorbind despre acest film, colonelul T. M. Backhouse, acuzatorul britanic principal la proces, a spus: „Acest film va da o idee despre degradarea la Care poate coborî mintea omenească. Veţi vedea mii de cadavre zăcând peste tot şi starea în care se aflau corpurile.

Veţi vedea înfăţişarea de oameni bine hrăniţi a SS­iştilor care se aflau acolo. Veţi vedea oameni căutând să scoată apă în cutii dintr­o cisternă. Ceea ce nu veţi vedea e că apa era murdară şi că în ea se aflau cadavre. Aceasta era toată apa care se găsea de băut. Veţi vedea morţii, îi veţi vedea pe cei vii şi veţi vedea muribunzi. Ceea ce filmul nu poate să redea este mirosul îngrozitor, toată

murdăria şi mizeria locului, a cărui duhoare se ridica până la cer”.

Revin la ceea ce am afirmat la început: cel care nu a fost Hăâtling nu poate să­şi imagineze cu mintea sa umana inumanitatea unui Konzentraâiomlager, a unui lagăr de concentrare.

KREMATORIUM

Naziştilor le plăcea slse laude la fiecare, pas cu promptitudinea lor, cu meticulozitatea şi spiritul de prevedere pe care­1 manifestau când se apucau de o treabă. Şi tocmai în activitatea în care erau aşi – asasinatul, în masă – au dat dovadă de o crasă lipsă de prevedere.

S­au apucat să ucidă fără să se gândească ce vor face cu cadavrele. Au inventariat toate metodele cu care se poate iiride şi le­au ierarhizat după

randamentul pe care­1 scontau. Au pus la punct, până la amănunt, fiecare metodă, de la injecţia cu fenol făcută în „jurul” inimii sau „direct” în inimă şi, trecând prin împuşcarea în ceafă, până la asfixierea în dube cochete, transformate. În rulote „pentru excursie sau în uriaşe camere de gazare.

Preocupaţi cu stabilirea şi perfecţionarea procedeelor de ucidere, cu organizarea cât mai rapidă şi eficientă a asasinatelor, 'au uitat pur şi simplu că

producerea morţii are un subprodus – cadavrul.

Da, s­au apucat să ucidă fără sa se gândească ce vor face cu cadavrele.

În perioada de început a nopţii fasciste, când în Blinket ele Geslapo­ului şi în lagărele de concentrare deţinuţii erau asasinaţi cu zecile şi sutele, omisiunea aproape că nu s­a observat. Victimele erau incinerate sau îngropate după „metode tradiţionale”. Când asasinatele au lüat proporţii şi, într­un singur lagăr sau într­o singură pădure, numărul celor ucişi cu prilejui unei singure acţiuni se ridica la mii şi chiar la zeci de mii, s­a văzut că „metodele

tradiţionale” de îngropare nu mai ţin. S­a trecut atunci la săparea unor uriaşe gropi comune, de fapt nişte şanţuri kilometrice, adânci de câţiva metri, în care se aruncau zecile de mii de cadavre? Se turna peste ele var stins, apoi erau acoperite cu un strat gros de pământ.

La începutul existenţei sale, nici uriaşul lagăr de concentrare Auschwitz n­a făcut excepţie. După cum a mărturisit fostul comandant Rudolf Höss:

„Cadavrele urmau să fie depuse în gropi adânci şi lungi, pe păşunea învecinată.

La ardere nu ne­am gândit în acel moment”.

Inadmisibila lipsă de prevedere a ieşit definitiv în evidenţă când numărul celor ucişi în câte un singur lagăr s­a ridicat la sute de mii şi trebuia să ajungă

la milioane. Organizatorii asasinatelor şi mai ales şefii ierarhici ai lagărelor de concentrare – de la comandanţi şi până la Rcischführet­ul SS Himmler '­ au început să se impacienteze. Pentru milioane de cadavre ar fi fost nevoie de şanţuri lungi de sute de kilometri. Or, şi cele mai mici, săpate şi umplute cu cadavre c! E­a lungul pădurilor şi câmpiil'or din teritoriile cotropite în Răsărit, au început să pună probleme. Mirosul cadavrelor intrate în putrefacţie răzbătea prin stratul de pământ, provocând agitaţie în rândul populaţiei din regiunile respective. Pe alocuri, ţarina a fost scormonită de animaie sau spălată de ape şi cadavrele au ajuns Ia suprafaţă, creând pericolul unor mari epidemii.

Tot mai acut se punea şi problema păstrării secretului.

Uriaşele gropi comune, nenumăratele şanţuri pline cu cadavre reprezentau urme grave ale crimelor săvârşite. În consecinţă, s­a ordonat ca, în cel mai scurt timp, ele să dispară.

Exista o singură soluţie: deshumarea cadavrelor şi arderea lor Blombel, însărcinat de Himmler însuşi cu această acţiune, a încercat Ia KWmhof să facă

să dispară cadavrele inclusiv prin aruncarea lor în aer, dar metoda n­a dus la rezultatele dorite. Astfel s­a generalizat peste tot arderea: Rudolf Hoss îşi va aminti la proces: „în vara anului 1942, încă mai depuneam cadavrele în gropi comune. Numai către sfârşitul verii am început să

le incinerăm, la început pe o stivă de lemne cu circa 2000 de cadavre, mai târziu în gropi, pentru cadavrele mai vechi dezgropate. Cadavrele erau stropite la început cu resturi de petrol, iar în acţiunile următoare cu metanol. În gropi, focul ardea în continuu, zi şi noapte. La sfârşitul lui noiembrie 1942, gropile erau complet golite”.

In­ciuda randamentului pe care îl asigura, metoda n­a fost omologată.

Arderea trebuia perfecţionată.

„Încă de la primele incinerări în aer liber s­a văzut că această modalitate nu poate fi de durată. Pe vreme proasta, mirosul de carne arsă se împrăştia pe mulţi kilometri pătraţi şi făcea ca întreaga populaţie civilă care locuia în această zonă să vorbească despre arderea evreilor, cu toată propaganda, care susţinea contrariul, făcută de partid şi de organele administrative” {Rudolf Hoss).

Profesioniştii crimei” au intrat în alerta. Pentru prima oară, cei care aveau ca meserie de bază moartea au fost întruniţi pentru schimb de

experienţă. La Sachsenhausen au fost convocaţi toţi comandanţii de lagăre în vederea uniformizării şi perfecţionării împuşcării în ceafă. Cei cu insuficientă

practică au fost trimişi să studieze gazarea fa Treblinka. Întrebarea principală

rămânea însă nu cum sa se producă cadavre, ci ce să se facă cu ele.

Pe Rudolf Hoss, comandantul lagărului. Birkenau­Auschwitz, nu 1­a satisfăcut nimic din ceea ce a văzut în celelalte lagăre. Alţii se ocupau cu mii şi zeci de mii de cadavre, lagărul său însă trebuia pregătit pentru a rezolva problema a milioane de cadavre. Şi a găsit soluţia: arderea în crematorii. Ideea nu era nouă, încă la 14 iulie 1941, firma „J. A. Topf şi fiii” din Erfurt, răspunzând scrisorii conducerii SS a lagărului Măuthausen, sublinia negru pe alb: „In cuptoarele pentru crematorii cu mufă dublă Tppf, care funcţionează cu cocs, pot fi incinerate în 10 ore 30­35 de cadavre. Acest număr de cadavre poate fi incinerat zilnic, fără a se suprasolicita cuptorul. In cazul cârid condiţiile o cer, nu se întâmpla nimic chiar dacă incinerările au loc fără întrerupere zi şi noapte”.

Rudolf Höss avea însă nevoie de crematorii în care să fie arse zilnic nu zeci, ci mii, multe mii de cadavre. Şi s­a pus pe treabă ajutat de specialişti: ingineri, tehnicieni, medici. Toţi SS­işti. Toţi dornici să ucidă cât mai mult. Aü îngemănat, în aceeaşi construcţie, cuptoarele cu imense săii pentru gazare.

Fiecare crematoriu,. A fost zidit, bineînţeles cu munca, cu sângele HäitUng­üor. Zeci şi zeci de mii de deţinuţi au lucrat zi şi noapte, biciuiţi de Kapo, maltrataţi de SS­işti, la ridicarea zidurilor din piatră şi beton. Clădirile au fost înălţate iarna pe un ger năprasnic. După reconstituirea ' lui Nyiszli Mi.

Klös, fiece piatră din aceste ziduri a fost stropita cu sângele a zeci de mii de nefericiţi deportaţi, caref lihniţi de foame, uscaţi de sete, dezbrăcaţi, hrăniţi cu mâncare ce nici de lături nu era buna, au muncit zi şi noapte la aceste gicaz'nice uzine ale morţii, pentru ca propriile lor trupuri să'fie mistuite de flăcări, în cuptoarele zidite de. Mâna. Ior.

Crematoriile au fost amenajate cu cele mai moderne instalaţii, Acelaşi Nyiszli le descrie astfel: „Se aude vuietul unor ventilatoare uriaşe, acţionate de motoare electrice,” ele înteţesc focul pentru a încinge cuptoarele la temperatura necesară. Cincisprezece asemenea ventilatoare funcţionează simultan: câte unul pentru fiecare cuptor. Sala de incme are este o încăpere luminoasă,; lungă

de vreo sută cincizeci de metri, spoită în alb, cu pardoseala de beton, şi are nişte ferestre enorme, prevăzute cu grilaj de fier. Cele cincisprezece cazane sunt zidite, fiecare separat, în nişte construcţii uriaşe de cărămidă roşie. Uşile lor masive de fier, negre şi bine lustruite, se înşiră de­a lungul sălii.