📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

— Ştiu că sunteţi tare slăbiţi, mai ales voi, tinerii. M­am gândit să vă

ocrotesc un pic, să nu ziceţi că am uitat de voi.

Se va constitui un detaşament pentru „Comanda specială W.

Spune­le clujenilor şi celorlalţi prieteni ai voştri că va fi o muncă mai uşoară, la marginea unui sat, veţi putea face rost şi de ceva mâncare.

În timp ce în mijlocul Appel? P/atz­ului se mai bătea şi se înjura, încercându­se să se constituie cel de al 16­lea detaşament Mo/d, într­un colţ al lagărului, un Kapo a anunţat, cu glas nu prea puternic, să se încoloneze cei care vor să lucreze în „Comanda specială W”. Clujenii dând de veste tuturor cunoscuţilor, sute de oameni au năvălit spre Kapo. Lulu a venit la faţa locului, să facă ordine.

— Ce vă înghesuiţi ca animalele? Sunteţi prea mulţi.

Nu e nevoie decât de 100 de oameni.

Răcnea şi­i dobora la pământ, cu pumnii lui grei, pe cei care ne înghesuiam în rândurile deja formate.

Când coloana se completă, ordonă:

— Detaşamentul 16 Molii, drepţi! Direcţia baraca nr. 1.6, înainte marş!

Häftling­ii din coloană am pornit încet, clătinându­ne, ca spre mormânt.

Lagerkapa Laâu rânjea satisfăcut t

— Cu mine vă puneţi voi, nenorociţilor?!

După eliberare, Lulu a fost căutat săptămâni şi luni în şir. Din Dachau şi Peâdaiing, din Bergen­Belsen şi Muh [hau~ sen veneau zilnic foşti Häftling­i la Landsherg. Ei se iifteresau mai întâi nu de fraţii şi cunoscuţii lor rămaşi în viaţâi ci de Lagerkapo Lulu, căruia îi mersese faima în toate KZ­urile din Bavaria. Dacă atunci ar fi fost arătat de cineva cu degetul, cei de faţă l­ar fi ucis pe ioc, fără nici o judecată.

Dar Lulu a scăpat. N­a fost prins.

CAST

Din ghetou şi până la gară am cărat pe umeri na rucsac uriaş. Pe drumul ce ducea spre necunoscut aveam voie să

17Sluăm cu noi – din tot ce­am avut, din tot ce­au agonisit moşii şi strămoşii – atât cât puteam duce pe umeri din ghetou până ia gară. Rucsacul uriaş ~jân care înghesuisem haine şi cărţi, lenjerie de pat şi mâncare, toată

copilăria şi visele de adolescent (aveam 18 ani) – mi­a făcut vânătăi pe umeri şi mi­a rănit sufletul.

Când am sosit la Birkenau­Auschwitz, lacătele au fost smulse, uşile vagoanelor pentru vite, în care eram înghesuiţi, împinse într­o parte şi pe peron, de­a lungul trenului cu 50 de vagoane, se auzea o singură comapdă:

— Heraus! Schneller heraus i Alles dort lasen Afară! Repede afară! Lăsaţi totul pe loc!

Mărşăluiam în două coloane: una înainta spre camerele de gazare, cealaltă spre lagărul E. Scăpasem cu toţii de rucsacuri. Die Last, povara lor însă continua să ne apese umerii, să ne rănească sufletul.

La Birkenau­Auschwitz se cărau bolovani. Fără nici un rost. Unii îi cărau în sus, pe o coastă. Alţii îi cărau înapoi, în vale. A doua zi se schimbau. Când urcam coasta, greutatea bolovanilor creştea cu fiecare pas.'Când îi coboram, întreg cerul era un singur bolovan care ne strivea umerii. Teama. Că voi aluneca şi bolovanul scăpat de pe umăr va zdrobi în rostogolirea lui pe toţi Hăttling­ii întâlniţi în cale mă paraliza.

Când am părăsit Birkenau­ul, am scăpat nu numai de crematorii, ci şi de bolovanii lui. Dar die Last, povara lor a continuat să­mi strivească umerii şi sufletul în toate lagărele prin care am fost purtat.

În pădurile Bavariei am cărat trunchiuri de brazi. Câte 30­40 de Häftlihgi ridicam pe umeri un trunchi. Ne aplecam %supra lui toţi 30­40 deodată. Kapo urla:

— Aut I Los, aut, verfiuchtcn Hunde I Sus! Repede, sus, câini blestemaţi 1

Fiecare cuvânt era întărit cu o fulgerare de­a lungul spinărilor noastre încovoiate. Avea Kapo o bâtă lungă şi grea cu care putea rupe trei spinări dintro singură lovitură. Cei izbiţi se opinteau din răsputeri, dar trunchiul rămânea înţepenit, căci ceilalţi Häftling­i, aflaţi mai departe' de Kapo, sleiţi de puteri, stăteau aplecaţi neputincioşi deasupra trunchiului. Când Kapo ajungea la ei, se opinteau din greu sub loviturile primite, dar acum. Ceilalţi Häftling­i, scăpaţi de ameninţarea bâtei, stăteau pasivi pipăindu­şi rănile. Kapo alerga de­a lungul trunchiului, ţipa Aut! Los aut! Vertluchten

Hunele! Şi izbea la nimereală, minute în şir, până când, cu greu, ca o ridicare din morţi, cei 30­40 de Häftling­i ne îndreptam încet, abia perceptibil spinările, săltând bradul pe umeri, apoi, şi mai anevoie, ne urneam din loc.

Trunchiul trebuia dus pe o distanţă de aproape doi kilometri. Dar, după

câţiva zeci de paşi, unii, ale căror răni pricinuite de rucsacurile acelea uriaşe cărate din ghetou până la gară şi de bolovanii din Biikenau­Auschwitz începeau să sângereze, ne lăsam umărul mai jos, numai câţiva milimetri, suficient ca ceilalţi să simtă cum creşte brusc die Last, povara, şi să­şi lase şi ei umărul puţin mai jos. Bufnitura cu care bradul întâlnea din nou pământul ne cutremura. Kapo şi bâta lui lungă şi grea, cu care putea rupe trei spinări dintro singură izbitura, intrau din nou în acţiune.

La Landsberg am lucrat în tură de noapte, în „detaşamentul alb”. Aşa se chema grupul celor câteva sute de deţinuţi repartizaţi să care saci de ciment de la marginea pădurii Mohl până în mijlocul ei, unde se turnau temeliile unei fabrici de avioane. Pe traseu, la fiecare sută de metri, câte un Kapo cu o bâtă în mână asigura constanţa ritmului.

Niciodată n­am înţeles unde avea loc sacul de ciment pe umărul meu care continua să fie strivit de acel rucsac uriaş, de bolovanii aceia grei din Birkenau, de trunchiurile de brazi din toate pădurile Bavariei.

Din momentul în care am părăsit ghetoul cu acel rucsac în spinare, în care am înghesuit haine, cărţi, lenjerie de pat şi mâncare, toată copilăria şi visele de adolescent şi am făcut primul pas spre Birkenau­Auschwitz, deşi au trecut aproape 45 de ani de atunci, o singură dată, o singură clipă mi­ara simţit sufletul şi umerii despovăraţi. A fost în acea unică şi nemaipomenit de luminoasă clipă când, înnebunit de bucurie, rupându­mi hainele vărgate de pe mine, am alergat peste poarta prăbuşită a lagărului Landsberg, ţipând în gura mare, să mă audă lumea întreagă şi să mă aud eu însumi: sunt liber]. Liiibeeer.

Da, numai atunci. Şi numai pentru o singură şi fulgerătoare clipă. Căci, imediat după aceea, aii continuat să­mi sângereze umerii şi sufletul! Şi continuă şi azi, după aproape 45 de ani, să mă apese die Last, povara rucsacului acela uriaş cu care am părăsit ghetoul şi m­am îndreptat spre gară, povara bolovanilor din Bir/ienau­Au. Schw/rz, grei ca o prăvăâire de cer, povara trunchi uri) or de brazi din toate pădurile Bavariei, a sacilor de ciment căiaţi pe umeri pe un ger cumplit în nopţile fără lună ale iernii 1944/45.

Continuă să mă apese povara deportării de care n­am scăpat şi nu voi scăpa niciodată. O voi căra în spate şi în suflet până la moarte.

LEBENSGEFAHR I

La Birkenau­Auschwitz toţi ştiam, din primele clipe ale sosirii, că prin firele de sârmă ghimpată, ce înconjurau şi despărţeau lagărele A, B, C, D, E, F, circula continuu curent de înaltă tensiune. Curent aducător de moarte. Şi totuşi, SSiştii, „grijulii”, au plantat, de­a lungul gardurilor şi la 5 metri în faţa lor, din 200 în 200 de metri, câte un ţăruş pe care au fixat o tăblie dreptunghiulară. Pe fiecare scria cu litere albe, pe fond negru: Lebensgeiahr 1, pericol de moarte l Sub inscripţie, pentru a atrage şi mai apăsat atenţia, două

oase încrucişate susţineau un craniu.

Peste tot în lagăr existau plantate asemenea tăblii avertizoare. Dacă din diferite motive, într­un loc era nevoie să se sape o groapă sau un şanţ pentru instalarea unui cablu, imediat apărea o nouă tăblie cu inscripţia s Achtung f Lebensgeiahr! Atenţie! Pericol de moarte Iântr­un singur loc primejdios lipsea avertismentul. În faţa camerelor de gazare. Ce­i drept, şi pe uşile lor atârna câte o tăblie dreptunghiulară. Dar nu erau negre ca cele din fata gardurilor de sârmă ghimpată şi nu aveau desenate pe ele nici acele oase încrucişate cu un craniu deasupra lor.

Tăbliile de pe uşile camerelor de gazare, de un alb imaculat, aveau înscrise pe ele, în patru limbi diferite (germană, franceză, greacă şi maghiară) cu litere masive, în culori odihnitoare: Waschraum, baie.