📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

Printre obiecteledepuse de SS la bancă erau bijuterii, ceasuri, rame de ochelari, stilouri de aur şi alte asemenea obiecte în cantităţi imense, confiscate de SS de la evrei, de la victimele din lagărele de concentrare şi de la alte persoane”.

Era utilizat şi părul. General­colonel al SS­ului Polii se ocupa personal, până în cele mai mici amănunte de acest lucru. El s­a adresat în scris comandanţilor a şaisprezece lagăie de exterminare: ca tot părul omenesc colectat în lagărele de concentrare să fie valorificat. Din păr, prelucrat industrial, se poate face fetru şi, prin toarcere, aţă; Din părul femeilor, bine pieptănat şi corect tăiat, se pot confecţiona pâslari pentru echipajele U Booturilor şi ciorapi de pâslă pentru personalul căilor ferate germane. Se dispune aşadar ca tot părul obţinut de la prizoniere să fie dezinfectat cu grijă şi păstrat.

Părul rezultat de la tunsul bărbaţilor poate fi întrebuinţat doar în măsura în care depăşeşte 20 mm lungime.”

Circulara preciza In încheiere s „începând cu 5 septembrie 1942, la data de 5 ale fiecărei luni se vor întocmi rapoarte cu privire la cantitatea de păr colectat de la bărbaţi şi, separat, de la femei”.

Numai de Ia Birkenau­Auschwitz s­au expediat aproximativ 60 tone de păr. Conform dispoziţiunilor, părul de femeie era contabilizat cu 0,5 mărci kilogramul. La eliberare, trupele sovietice au mai găsit în lagăr 7 tone de păr tăiat de pe capul a 140000 de femei.

La Birkenau­Auschwitz se valorifica totul. Inclusiv carnea şi sângele Hâfiling­ilor. Medicul Vilem Jurovic, deţinutul nr. 32046 a arătat în mărturia sa că în 1943 pe teritoriul concernului Auschwitz s­a înfiinţat un Institut de igienă

pentru membrii unităţilor SS, al cărui comandant a fost SS­istul Weber. „în acest institut pentru prepararea culturilor bacteriene era folosită carnea de om adusă de la crematorii, unde erau transportaţi zilnic morţii din lagăr. Sângele pentru experienţe se lua de la deţinuţi bolnavi, de la convalescenţi şi de la deţinuţi executaţi prin împuşcare. Era mijlocul cel mai ieftin de a procura carne şi sânge omenesc, de care naziştii duceau lipsă la sfârşitul războiului.

Carne de om era destulă. Cinismul rece şi raţionalizarea asasinatului se puteau vedea la orice pas în' lagăr.

Leicheniledderei, jefuirea „cadavrelor­vii” şi a „cadavrelor­cadavre” era totală. Din grăsimea rezultată la arderea lor se fabrica săpun * cenuşa era folosită ca îngrăşământ.

LEICHENHALLE

Deşi trecusem de 17 ani, când am sosit la Birkenau' Auschwitz aveam o teamă bolnăvicioasă de moarte. Până atunci nu văzusem de­aproape un cadavru. Toţi din familia mea erau în viaţă. Un singur bunic, dinspre mama, murise, când eu eram foarte mic şi nu mi­1 aminteam. La BirkenauAuschwiţz, în lagărul B. ILE., această teamă mi­a dispărut din primele zile; Acolo, moartea era un fenomen atât de cotidian, de frecvent şi atât de dominator, încât nu­ţi dădeai seama cine­i pe prim plan: viaţa sau moartea. Noi, cei în viaţă, în realitate toţi Tofen/tandfdafein, candidaţi la moarte, eram cum ni se spunea cadavre­umblătoare şi ne amestecam mereu cu cadavrele­cadavre. Aceasta, datorită faptului că toţi cei care mureau de boâi sau epuizare, se sinucideau ori erau asasinaţi în bătăi noaptea sau în timpul zilei rămâneau cu noi şi printre noi în baracă ori în faţa ei până la AppeJl­ul de seară, când cadavrele trebuiau să fie înşirate în flancul drept al frontului. Unii SS­işti, pentru a­şi uşura numărătoarea, pretindeau să fie susţinute în poziţie verticală. Abia după Appell erau duse la Leichenhalle, la morgă.

W. Kielar îşi aminteşte că, în prima etapă, ia BirkenauAuschwitz, Leichenhalle, morga se afla în pivniţa blocului 28 şi era dotată cu vreo douăzeci de lăzi care serveau ia transportarea cadavrelor la crematoriu, precum şi cu câteva tărgi cu care erau căraţi morţii din blocuri la morgă. Atunci când au început execuţiile prin împuşcare, tărgile de lemn au fost înlocuite cu altele de tabla, de pe care urmele' de sânge se puteau şterge cu uşurinţă.

A intra în Leichenhalle, în morga unui lagăr de concentrare, însemna să

intri în infern. Viziunea era apocaliptică.

Demse Leboucher a notat în carnetul ei din Ravensbruck; „Un adăpost subteran din beton armat. Câteva scări şi o uşă deschisă'­ un miros de dezinfectant amestecat cu cel al cadavrelor îngrămădite unul peste altul. O

privelişte de coşmar. Un osuar tăcut, trupuri goale sau mai curând schelete, adevărate mumii fără feşe, galbene ca pergamentul ori violete şi albastre, adesea pătate deja cu verde. Cu abdomene tumefiate, cu oasele bazinului atât de ieşite în afară, încât străpungeau şoldurile. Un braţ tăiat, un picior sângerând, asemenea cărnii la abator.

Pe masa de autopsie, un cadavru deschis. Nici măcar nu sângera. O

doctoriţă, dacă se putea numi astfel, tăind, ciopârţind şi extirpând cu osârdie ficat, stomac, plăroini, inimă, toate aceste măruntaie înfiorătoare scoase afară, pentru a vedea ce se afla în hoit; apoi, examenul odată terminat, aruncând totul în sărmana burtă căscată şi cosând din nou, în viteză, această bucată de

„carne” omenească. Rictusuri înspăimântătoare, ochi holbaţi, expresii crispate ale feţei, dinţi rânjiţi părând că vor să muşte pământul, pentru că trupurile erau aruncate grămadă, la întâmpiare. Femei moarte la facere, cu pruncul prins încă de ele prin cordonul ombilical, micul cadavru aflându­se încă între picioare, asemenea unei păpuşi cu ochii deschişi”.

Când Leichenhalle, morga, se dovedea neîncăpătoare, ea era completată

cu una în aer liber. In lagărele mai iniei, nici nu exista o clădire specială pentru Leichenhalle, pentru morga, ci se destina un anumit loc unde cadavrele erau

aşezate în stive, unele peste altele, aşteptându­şi rândul să fie incinerate ori îngropate. Aceeaşi Denise Leboucher care a lucrat la morga de la Ravensbruck scrie: „Mi s­a întâmplat adesea să fiu nevoită să degajez, cu ajutorul unei casmale, moartele care fuseseră acoperite în timpul nopţii de zăpadă, singurul giulgiu alb care le era îngăduit. Erau îngheţate. Trosnetul trist produs de dezlipirea cadavrului era penibil. Mi se părea că mai putea să le producă

durere. Când muribundele nu mureau destul de repede în Revier­e, nu se aştepta întotdeauna să­şi dea ultima suflare, şi atunci unele dintre aceste nefericite îşi terminau agonia printre cadavrele îngrămădite în Waschraum, spălător. Într­o zi s­a întâmplat ceva oribil.

Dimineaţa, când deţinutele­ciocli au intrat la morgă pentru a aduce noi

„cliente”, o femeie urlând, nebună şi goală, a zbughit­o din acea cavernă, prăvălindu­se în zăpadă. Petrecuse noaptea sub o grămadă de cadavre, deşi ea se mai afla în viaţă. Se deşteptase printre corpurile îngheţate, îngheţată ea însăşi de groază şi de frig. O cuprinsese o frică atroce şi, nebună de spaimă, venise să se prăbuşească în faţa uşii. Abia ieşită, căzuse zdrobită. A fost dusă

în grabă la Revier.

Nenorocita a mai trăit trei zile, după care a murit cu adevărat.”

Leichenhalle, morga în aer liber cea mai mare, o morgă halucinantă a fost cea de la Bergen­Belsen. „Când au eliberat lagărul – arată în cartea sa Christian Bernadac – englezii au găsit acolo 13000 de cadavre „la suprafaţă”, aşezate pe pământ, îngrămădite în stive, între blocuri, în blocuri, pe treptele blocurilor, în faţă, în spate, aici, acolo, pretutindeni.

Au găsit cadavre stivuite care serveau de bănci, cadavrebănci şi cadavrescaune, cadavre­paturi (păduchii nu rămân pe morţi) „.

LEICHENTRÄGER

Raţiunea de a exista a lagărelor de concentrare era moartea. Se ucidea fără întrerupere ziua şi noaptea. Ca urmare, funcţia de Leichenträger, cărăuş

de cadavre, era printre cele mai importante în oricare KZ. La Birkenau­

Auschwitz, în afara celor gazaţi, Häftling­ii mureau în număr atât de mare –

executaţi, epuizaţi, zdrobiţi şi călcaţi în picioare, „intraţi în sârmă” 1 – încât Leichentrăger­u, cărăuşii de cadavre îi adunau din blocuri, de pe AppeiJp/atzuri, din W. C.uri ca pe nişte obiecte, iar în incinta morgii se simţeau ca într­un atelier oarecare.

— W. Kielar, care în cei 5 ani cât a stat la Auschwitz a fost printre altele şi Leichentrăger, cărăuş de cadavre, îşi aminteşte: „Coboram deseori la morgă

ca să stau la taifas. Gienek Obojski a făcut rost de undeva de cartofi. În pivniţă

era o sobă de cocs. Pe plita acesteia coceam plăcinte de cartofi.

Şedeam pe sicrie în jurul sobei înfierbântate, plăcintele sfârâiau, mirosul lor apetisant ne gâdila plăcut nările, acoperind mirosul de clor cu care erau stropite cadavrele. Eram atât de obişnuiţi cu cadavrele, încât nu ne mai impresionau deloc”.

Iniţial, la Birkenau, cadavrele erau cărate cu targa. Când nu s­a mai făcut faţă, s­au procurat căruţe care, umplute cu vârf, erau împinse şi trase de

Leichentrăger­i, de cărăuşii de cadavre. Acelaşi W. Kielar îşi aminteşte: