📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

În puterea vârstei, trecuse de 30 de ani, înalt, zvelt, prestant, căpitanul dr. SS Mengele venea de fiecare dată să selecţioneze pus la punct ca pentru o ceremonie: proaspăt bărbierit, uniforma călcată impecabil, cizmele lustruite lună, mănuşi fine, din piele de căprioară. Pedant, meticulos, niciodată grăbit, fredona dezinvolt o melodie şi, cu faţa senină, aproape zâmbind, indica, mişcând abia perceptibil arătătorul de la mâna dreaptă ridicată la înălţimea umărului şi îndreptată spre noi, cine să iasă din rând, din viaţă. Îşi mişca deci

>tul firesc, calm, degajat, ca un regizor care face semn unui actor să iasă din scenă.

MENSCH

Mensch – om?! La Birkenau­Auschwitz, acest cuvânt nu era cunoscut.

Nu se pronunţa niciodată. Nici în alte lagăre de concentrare. A fost înlocuit cu Ilund, Cline

Sobiboi a făcut excepţie. Hăitling­ui Erei bei g, supravieţuitor al acestui lagăr, îşi aminteşte că auzea des pe un ofiţer SS­ist strigând: Mensch 1 Era numele pe care i­1 dăduse câinelui său. 11 striga mereu; Mensch! Omule! Şi­I asmuţea să­i sfâşie pe Hunele, pe câini, adică pe Häftling­i.

MENSCHLICHKEIT

Lkigaşi de o ferocitate fără precedent, aşi ai asasinatelor în masă, SS­iştii din lagărele de concentrare au avut tupeul, obrăznicia, neruşinarea să încerce să­şi justifice trimnle referindu­se la Menschlichkeit, la umanitate.

Au nesocotit şi călcat în picioare tot ce­i omenesc, au torturat şi schingiuit cu ură şi voluptate, au ucis cu sânge rece, au privit cu rânjetul pe buze cum cresc mormanele de cadavre, iar când au trebuit să dea socoteală au avut tupeul, obrăznicia, neruşinarea să vorbească despre Menschlichkeit, despre umanitate.

Neruşinarea a. fost împinsă atât de departe, încât până şi gazarea a milioane de oameni – cea mai oribilă crimă, din istoria omenirii – a fost prezentată drept un gest de Menschlichkeit, de umanitate.

SS­Sfandarienriihrer­ul Franz Ziereis, comandantul lagărului Mauthausen, a scris negru pe alb: „Instalaţia de gazare din Mauthausen a fost construită pe baza unei dispoziţii date de Glücks care considera că ar fi menschlicher, mai uman, ca deţinuţii să fie gazaţi decât să fie împuşcaţi.” în faţa tribunalului, SS­Sfa/idarten/ührer­ul Anton Kaindl, comandantul lagărului Sachsenhausen, întrebat de procuror dacă a introdus camerele de gazare ca mijloc de execuţie în m^să din proprie iniţiativă, a răspuns afirmativ şi a argumentat aproape cu aceleaşi cuvinte: „. Am considerat instalareu camerelor de gazare pentru exterminări în masa, fur zweckmässig und auch für humaner, ca fiind utilă şi chiar.

— J umană.”

La rândul său, SS­Standartenlührer­uRudolf Höss, comandantul de la Birkenau­Auschwitz, a considerat că a fost menschlicher, mai uman decât alţii prin însuşi modul mai perfecţjonat în care a organizat gazarea în comparaţie cu camarazii de la Trebiinka, unde a fost trimis în schimb de experienţă. În timp ce victimele de la Treblinka ~r a sens eJ fără să­i tremure mâna – ştiau aproape întotdeauna că vor fi exterminate, la Auschwitz căutam să Ie înşelăm, lăsândule să creadă că se duc la deparazitare.”

SS­istul August Höhn, comandant­adjunct al unui lagăr de concentrare, recunoseându­şi crimele – „Cu mâna mea am împuşcat 300 de persoane. Am gazat 172. Am spânzurat vreo 40. ­” a încercat şi el să­şi etaleze die Menschlichkeit,

1 A fost geoeraî­Joţotenent ia SS.

M umanitatea. „„Widam a fost primul deţinut pe care am fost nevoit să­1

spânzur în mod public în lagăr, a declarat el în fata tribunalului. La spânzurarea lui, funia s­a rupt, şi atunci l­am împuşcat, deoarece mai zăcea viu pe pământ. * Precizată cu o claritate cutremurătoare, cliiaţ de către un SSist, aceasta era limita maximă până la care se putea ridica die Menschlichkeit, umanitatea membrilor din Totenkopieinhelten, din unităţile cap­de­mort 1

MITLELD

Mcartea­i meseria mea şi­a intitulat Merle cartea consacrată biografiei lui Rudolf Hoss, fostul comandant al lagărului Birkenau­Auschwitz. Dar moartea era meseria tuturor SS­iştilor şi, prin excelenţă, a celor din unităţile Toienkopi, care asigurau comanda şi paza lagărelor de concentrare, Conducătorii Re/chului depuneau multă străduinţă pentru a face din fiecare SS­ist un om lipsit de scrupule, un sadic necruţător care nu ştie ce­i îndurarea, care să nu cunoască

das Mitleid, mila.

În faimosul regulament al lagărului Dachau, care a servit drept piototip pentru lagărele de concentrare, era stipulata, ca principiu de bază, maxima SSistă: „Toleranţa înseamnă slăbiciune.” Şi zecile de mii de SS­işti din faimoasele

Totenkopleinheiten, unităţi cap­de­mort, s­au dovedit intoleranţi faţă de tot ce­i omenesc. Das Mitleid, mila, a fost smulsă din sufletele lor.

Hitier decretase fără echivoc: „Noi vrem să selecţionăm o pătură de stăpâni noi, străină de morala milei.” Şi, mai ales în lagărele de exterminare, das Mitleid, mila a fost exclusă cu desăvârşire. Nimic din ce­i uman n­avea ce căuta în perimetrele delimitate cu sârmă ghimpată. SS­iştii.na tresăreau când vedeau un deţinut zbătându­se în ghearele morţii, nici când se uitau la munţii de cadavre. Nu­i impresiona când ţâşnea sângele din capul unui deţinut izbit cu patul puştii, nici când, ia locul unei execuţii în masă, băltoaca de sânge le ajungea până la bocanci.

Hans Schmehling, Kapo groparilor de ia Mauttmusrti.

Chemat ca martor în faţa tribunalului, a declarat s „într­o după­amiază

au sosit două maşini pâine de trupuri omeneştii Pr”.)

Un camarad mi­a arătat că trei mai erau vii. I­am acoperit cu pături.

Unul din ei s­a ridicat şi a cerut apă”.

Schmehling s­a adresat SS­Schartiilirer­ulm Andreas Trum, şeful serviciului de muncă, şi i­a cerut aprobarea să­i ducă înapoi în lagăr pe cei trei.

SS­istul Trum, indignat că Schmehling a îndrăznit să apeleze la sentimentul lui de milă, i­a ars câţiva pumni în timp ce urla: „Nu ştii ce trebuie să faci în asemenea cazuri?”

Zutter, adjunctul lui Trum, auzind urletele şefului său, s­a apropiat în grabă. Lămurindu­se despre ce­i vorba, a chemat un SS­ist din pază şi i­a ordonat scurt: „Ocupă­te de cei trei. Împuşcă­i în ceafă. N­avem timp de pierdut.”

Trei pocnete scurte, înfundate şi în cele două camioane cu trupuri omeneşti a încetat orice mişcare, adeverind că în lagărele de concentrare das Mitleid, mila, a fost exclusă cu desăvârşire., MOLL (1) Din primele zile ale numirii sale ca şef al crema lori ului numărul 4, SSistul Moli s­a remarcat prin zelul său pus în slujba morţii. Preocupat să prevină

îngrămădirile, a ordonat să se sape gropi pentru arderea cadavrelor în zilele când cuptoarele crematoriului nu pridideau. In momentele de aglomerare, îşi sufleca mânecile şi se punea şi el pe treabă, aiutând la aruncarea cadavrelor pe rug. Nu era leneş. Lucra în asemenea împrejurări cât doi. Marea lui plăcere era să vadă ţâşnind sânge omenesc. Îndeletnicirea preferată – să împuşte copii în ceafă.

Deseori, cu toate măsurile lui de prevedere, în faţa camerelor de gazare îşi aşteptau rândul mii de oameni: manie şi copii, bătrâni şi bolnavi, aduşi acolo direct din vagoane.

Ori de câte ori pe rampa de triere soseau, în aceeaşi zi sau în aceeaşi noapte, mai multe transporturi, în faţa crematoriilor se produceau îngrămădiri.

Nu încăpeau toţi deodată.

Pentru a­i linişti şi a preveni panica, SS­istul Moli se plimba printre oameni, intra în vorbă cu ei.

— Aveţi răbdare. Nu mai e mult până vă vine rândul.

Merge repede. Nu se poate fără baie. Curăţenia înainte de toate! Vorbea mieros Moli, şeful crematoriilor, şi arăta spre

\par 88 uşa camerelor de gazare. Oamenii reciteau inscripţia (în patru limbi) Waschiaum, baie, şi se calmau.