📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

Profesorul Robert Waitz, fost deportat la Auschwitz, descrie astfel chipul unui Musulman: „Era supt, golit atât din punct de vedere fizic cât şi cerebral.

Înainta lent, avea privirea fixă, inexpresivă, uneori anxioasă. Ideaţia era şi ea loarle lentă. Nenorocitul nu se mai spăla, nu­şi mai cosea nasturii. Era abrutizat şi suporta totul cu pasivitate. Nu mai încerca să lupte. Nu ajuta pe nimeni. Aduna mâncarea de pe jos, luând cu lingura ciorba vărsată în noroi.

Căuta în lăzile de gunoi coji de cartofi, coceni de varză şi le mânca, murdare şi crude. E de neuitat spectacolul oferit de câţiva Musulman­i disputându­şi asemenea resturi. Devenea hoţ de pâine, de cămăşi, de panlofi etc. De altfel, fura fără abilitate şi adesea era prins.

— La infirmerie, se străduia să obţină un loc lângă un muribund, al cărui deces nu­1 anunţa, încercând astfel să­şi însuşească porţia lui.

— Punea să i se smulgă punţi şi coroane dentare în schimbul unei bucăţele de pâine; cu acest prilej era deseori înşelat. ' >

— Neputând să reziste nevoii de a fuma, îşi schimba pâinea pe tutun.”.

La Birkenau­Auschwitz, Musulman­ul sta toată ziua întins pe Appellpia (z­ul din faţa barăcii. Ajuns numai piele şi oase, se târa cu greu afară din baracă. Fiecare pas însemna pentru el un chin. De poziţia de drepţi pe timpul nesfârşitelor apeluri îl salva cel mai adesea moartea.

Musulman­ul, complet epuizat fizic, decădea şi psihic.

După unii, procesul s­a petrecut invers. Pierzându­şi orice speranţă, având moralul distrus, se epuiza văzând cu ochii şi fizic.

Musulman­ul nu mai gândea, nu mai judeca, nu mai reacţiona la nimic.

Dintre toate senzaţiile şi imboldurile pe care le cunoscuse înainte mai păstra în memorie una singură: teama.

Oricât de retras şi părăsit era Musulman­ul, toţi Blockălteste­xii şi Verirefer­ii, toţi SS­iştii se împiedicau de el t îl plezneau dacă­1 întââneau în picioare, îl loveau cu bocancul dacă sta lungit într­un colţ al AppeJlplafz­ului.

Nu mai simţea nici foamea, nici setea. Dar loviturile de cravaşa îl ardeau; izbiturile de bocanc îl dureau. Continua să acţioneze numai de frica

Bloclcâlresfe­rilor şi Vertreier­ilor, a SS­iştilor. Din tot ce­i omenesc, în moarte îl însoţea doar frica de ei. >

MUSULMAN (2)

Odată intrat pe poarta unui lagăr de concentrare, începea un calvar extrem de lung. Era absurd să crezi că­1 vei străbate până la capăt ştiind că la fiecare pas te pândeşte un asasin de profesie. Şi totuşi, trebuia să crezi, să

speri, să te baţi pentru viaţă. Când începeai să nu mai lupţi cu foamea, cu setea, cu bolile, cu păduchii, cu frigul, însemna că soseşte moartea.

Musulman­ul, subnutrit şi slăbit sub orice limită ­la autopsie se constata că toate organele i se micşoraseră, inclusiv ficatul şi inima – renunţa să­şi maj apere viaţa.

Nu făcea nici măcar efortul să înlăture păduchii de pe trupul cu răni purulente. Plin de râie infectată, nu mai avea putere Să se scarpine. Fără

prieteni, părăsit de ceilalţi Häftling­i, care­1 considerau de acum pierdut, îngăima de unul singur vorbe fără rost. Câte unul, în imaginaţia lui bolnavă, se în20o chipuia eliberat şi­şi striga părinţii, fraţii să vină mai repede, căci el e obosit şi nu se poate mişca.

Musulman~unu mai trăia, dar încă nu era mort. Nu era nici viu, nici cadavru. Se afla între cele două stări, într­o stare necunoscută în afara lagărelor de concentrare, într­o stare imposibil de înţeles, de imaginat pentru cei c”re n­au trecut prin KZ.

Häftling­ul, în clipa când devenea Musulman, părăsea ireversibil rândul celor vii şi se îndrepta spre moarte. La o revenire nici măcar nu se gândea nimeni. Se discuta doar cât va dura drumul spre moarte. Am văzut târându­se pe acest drum sute, mii de Musulman­i: prieteni, camarazi de luptă, cunoscuţi, Häftling­i din mai toate ţările Europei. Au murit cu toţii. Chiar şi acei, extrem de puţini, care apucaseră clipa eliberării au murit la câteva ore, a doua zi ori a treia zi după aceea. Pe unii n­a fost cine să­i ajute, atunci, imediat. Alţii n­au mai putut fi ajutaţi.

Cunosc o singură excepţie: vărul meu H. Eram la Birkenau, în lagărul

„E”, baraca 21. H. se îmbolnăvise. Făcuse o pneumonie. Era vară. Ziua, soarele ardea, dar noaptea era frig. Noi dormeam direct pe ciment. În baraca 21, în faimosul Kinderblock, blocul copiilor, nu existau priciuri.

Ziua, vărul meu, chinuit de febră, lac de sudoare, stătea întins în noroi, cât mai aproape de peretele barăcii, ca să nu fie călcat în picioare de sutele de Hăftting­i care străbăteau în lung şi­n lat Appellp/atz­ul. Tuşea îngrozitor. Avea nişte junghiuri insuportabile. Nu se mai putea duce.la Waschraum, la spălă) or

'. Praful amestecat cu sudoare se transforma în cruste negre, ce­i brăzdau faţa şi trupul tot mai slăbit de la o zi la alta. Prietenii îl abandonaseră. Îl considerau pierdut.

Nici nu mai stăteau de vorbă cu el. Ideile lui morbide pe care ie repeta întruna îi indispuneau, pe unij îi enervau chiar, fiind siliţi să admită că erau de­o logică perfectă. Lui FI. Nu­i păsa că e ascultat ori nu. In momentele când

tuşea îl lăsa în pace, el îşi repeta gândurile cu glas tare: „Ce rost are, fraţilor, să

suferim? Vii tot nu scăpăm. Încăpăţânarea.

Noastră de a mai trăi încă o zi, o săptămână sau chiar încă o lună n­are altă urmare decât prelungirea durerii de care numai în crematoriu vom scăpa”.

Îşi ridica încet mâna şi şi­o îndrepta spre flăcările ce izbucneau din coşul crematoriului1 In taqărnl „L” eactstuu duuă spălătoare pentru ponta 20000 d” mttllngl N­avea putere s­o ţină decât câteva clipe – lăsând­o apoi să cadă ca un corp inert.

Eram singurul care continuam zilnic să stau ore întregi de vorbă cu el.

Era cu patru ani mai mic decât mine. Se număra printre cei mai tineri din baracă. Îmi puneam în joc toată imaginaţia peniru a găsi fel de lei de destinaţii

– brutărie, spălătorie, atetier, fabrică – acelei clădiri din al cărei coş izbucneau uriaşele limbi de foc ce­l terorizau ele dimineaţă până seara şi­1 făceau să ţipe de spaimă şi noaptea, în vis. Aveam impresia că el nu mă ascultă, că îşi repetă

în continuare gândurile. Câteodală, inşii, mu întrerupea brusc: „Bine,” Să

zicem că ai dreptate.'Că nu sunt crematorii, că mama n­a fost gazată, că

surorile mele sunt în viaţă, că toţi ai noştri şi unchii, şi mătuşile, şi verii, şi verişoareie noastre trăiesc în alte lagăre. Dar spune­mi cum crezi tu că ne vom reîntâlni după război?„. „Crucea Roşie va orgamza schimb de Mste între lagăre„.

„Crucii Roşii, care acum ne iasă pradă morţii fără să ne asigure măcar o aspirină, crez; tu că.

— I va păsa că eu nu­mi găses'­ mama?„. „După război va fi altfel„. „Şiapoi de unde liste? Doar noi n­am fost înregistraţi nicăieri. Noi nu mai avem nume, nici măcar numere nu ni s­au dat„. „în ziua eliberării se vor întocmi liste complete”.

„Şi despre morţi? Ştii tu, ştie cineva din baraca cine au fost, cum i­a chemat, de unde au fost aduşi cei care au murit ieri, cei care au fost ucişi în bătaie alaltăieri, cei care au „intrat în sârmă„ duminică, cei care au fost asasinaţi de i'a începutul verii în baraca noastră, iu toa'e barăcile şi în toate lagărele! Dacă eu, mhne, nu mă mai trezesc şi după Appell voi fi luat de Leiclicnlragcr­i, cărăuşi de cadavre, cum vor afla armei când, unde şi cum am murit?”.