📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

Strivit de presiunea celor din jur, copleşit brusc de oboseala adunată dea lungul celor patru zile şi trei nopţi, cât a durat călătoria halucinantă de la Cluj la Birkenau, m­am

2 ÎG lăsat încet pe vine. Nu mai desluşeam nimic clar decât o învălmăşeală de trupuri printre şi peste care zăream o basma albă cu buline albastre. Basmaua pe care şi­o punea pe cap mama în fiecare vineri seara când aprindea luminările l, Încercând să răzbat spre uşa barăcii printre Häftling­ii ce mă împresurau, făcându­mi loc cu coatele, cu genunchii, cu capul, mă

gândeam stăruitor, cu încăpăţtnare la mama care – oprită în capul mesei, în faţa sfeşnicelor, cu basmaua albă cu buline albastre pe cap, cu mâinile ridicate a rugăciune peste luminările aprinse, cu obrajii iradiind, în bătaia celor şapte flăcări, dragoste şi bunătate – părea o sâântă. În ochii mei se încăpăţâna însă

acum să rămână imaginea basmalei albe cu buline albastre ivindu­se cu intermitenţă printre şi peste sute de capete necunoscute care se perindau învălmăşindu­se, acoperindu­se unul pe altul şi dispărând apoi în coloana aceea bizară de mame şi copii, de bătrâni şi bolnavi, ce se târa implacabil spre camerele de gazare.

M­am liniştit puţin abia când, după o oră sau poate chiar două ore de zbateri şi chinuri, am reuşit să mă strecor afară. Lipit cu burta de pământ, miam ridicat înfricoşat capul. Cerul nu se vedea. Deasupra lagărului se fugăreau, suprapunându­se, ciocnindu­se, rotocoale de fum negru­vânăt, înecăcios, împrăştiind un miros sufocant de carne arsă. Într­un anumit loc, bezna nopţii avea o culoare roşiatică.

Ochii mi­au fost atraşi ca de un magnet de acea uriaşă pată roşie în jurul căreia se învălmăşeau rotocoale de fum negruvânăt. Din când în când, rotocoalele se îndepărtau brusc şi din partea aceea roşie izbucneau gigantice limbi de foc. Fascinat şi îngrozit de jocul halucinant al înfricoşătoarelor limbi de foc, am încremenit cu privirea fixată spre acea pată roşie din care ele ţâşneau ritmic şi deodată, în lumina lor ireală, am zărit, ca într­o străfulgerare, faţa înlăcrimată a mamei, în ochii ei era adunată durerea lumii întregL M­am prăbuşit ca lovit de trăsnet. In acea străfulgerare am înţeles că bătrânul Hciftling a spus adevărul. Am înţeles că n­am să­mi mai văd mama niciodată.

Că nu mai am mamă.

} Uilllul iudaic.

MÜDE

Cuvântul acesta nu l­am auzit rostit In lagăr. De­a lungul întregului calvar pe care l­am străbătut nu m­a întrebat nimeni, niciodată: bist du mude?

Eşti obosit? Şi cât de obosit eram! Mai ales sufletul 1

Mai întâi mi­au obosit mâinile. Au obosit strângând lopata la încărcatul şi descărcatul vagoanelor cu nisip; au obosit izbind cu târnăcopul în pământul îngheţat tare ca piatra; au obosit înlăturând straturi uriaşe de zăpadă de pe aerodroame şi autostrăzi; au obosit cărând pietre. Erau pietre mari. De 30. De

40 de kg. Erau colţuroase. Muchiile lor scrijeleau palmele. Iar când drept pedeapsă trebuia să stau în genunchi cu braţele întinse înainte, având în fiecare mână câte un bolovan, aveam de fiecare dată senzaţia că sfârşitul este iminent.

Apoi mi­au obosit umerii. Au obosit sub povara sacilor de ciment, şinelor de cale ferată, trunchiurilor de copaci, drugilor de fier, rotocoalelor de sârmă.

Au obosit sub povara cadavrelor camarazilor. După douăsprezece ore de cărat ciment, şine, copaci, drugi de fier. la întoarcerea în lagăr trebuiau căraţi pe umeri cei care* n­au mai rezistat şi s­au prăbuşit sub povara ce Ie­a apăsat umerii. Dar, poate, cel mai mult am obosit din cauza loviturilor. Kapo nu aveau cravaşe, ci bâte. Iar ei ne izbeau cu bâtele lor grele, de preferinţă, peste umeri şi peste spate.

Cel mai tare m­am speriat când am. Simţit că­mi obosesc picioarele. În lagăr, când stăteai la Appell, când mergeai în coloană sau treceai cu un sac de ciment prin faţa unui Kapo ori SS­ist, din clipa în care simţeai că picioarele nu te mai ascultă, nu te mai puteai gândi decât la moarte. Iar picioarele mele au dat semne de oboseală foarte repede. Genunchii au început să­mi tremure încă

din prima etapă a calvarului, în acea zi toridă din 6 iunie 1944, când, îmbrăcat cu nu mai ştiu câte cămăşi, pulovăre, costum şi palton de iarnă, având un rucsac în spate şi două baloturi sub braţe, mă târam, cu toţi ai mei, din ghetou la gară, pentru î porni spre ultima staţie a vieţii noastre. Rezistenţa genunchilor mei a scăzut rapid în nesfârşitele apeluri ce ţineau zilnic câte 4­ 6­10 ore în lagărul E din Birkenau. Oboseala picioarelor, ca un fel de sfârşeală a întregului trup, am început s­o simt acut în iarna lui 1944 la Kautering şi Landsberg. Aici drumul din lagăr până în pădurea Mohl în care lucram şi înapoi era îngreunat enorm de saboţii cu talpă de lemn, de care zăpada se lipea în straturi sucesive şi se înţepenea transformând fiecare pas într­un chin. Forţându­mă să­mi scot piciorul înfundat până la genunchi în zăpadă îmi aluneca sacul de ciment de pe umăr. Aplecându­mă să­1 ridic, simţeam imediat arsura bâtei unui Kapo, iar eu mă prăbuşeam peste ciment.

Ochii îmi obosiseră mai întâi de plâns. Atunci, acolo.

La Birkenau, în primele zile şi în primele săptămâni, toţi cei din baraca 21 a lagărului E – eram peste 1000 de copii între 14­18 şi chiar 20 de ani –

plângeam după cei de care ne despărţiserăm la sosire pe rampă şi despre care ni se spusese că au fost duşi direct în camera de gazare. În primele zile şi în primele săptămâni, noi, copiii din baraca 21, nu credeam, nu puteam să

credem nimic din ce ni se. Spunea despre crematorii, dar de plâns plângeam zi şi noapte.

Priveam la flăcările ce izbucneau pe coşurile crematoriilor şi plângeam.

Apoi, curând, fumul negru, înecăcios ce acoperea întreg lagărul ne­a uscat ochii. Nu mai aveam lacrimi să ne plângem morţii. Ochii înroşiţi de nesomn, de arsura rafalelor de zăpadă din pădurile Bavariei, adânciţi în orbite de suferinţele' şi chinurile îndurate tremurau de oboseală.

Întreg trup'ul îmi era cuprins de o cumplită oboseală.

Străpuns de suliţele de foc ale soarelui de iulie şi august uf timp ce stăteam ore în şir în poziţie de drepţi la Appell sau întins neputincios în noroaiele Biritenau­ului aşteptând o nouă selecţionare i udat mereu până la piele de interminabilele ploi de toamnă j înfruntâncl în nişte zdrenţe gerul pădurilor bavareze care îngheţa şi sufletul din tine; plin de răni purulente şi sângerânde pe dinafară, măcinat din interior de toate bolile posibile şi imposibile biciuit, loxnt cu cravaşa, izbit cu patul puştii, stâlcit în bătaie cu bâta de un Kapo ori călcat în picioare cu bocanci grei de SS­ist, trupul, întregul trup era cuprins de o cumplită oboseală.

Dar şi mai obosit îmi era sufletul. Toate fibrele care­1 susţineau au plesnit, s­au rupt. Primele au plesnit, s­au rupt, una câte una, încă în primăvara iui 1944, când mi­am cusut steaua galbenă. Când ara intrat în ghetou. Când am părăsit ghetoul şi ne­am îndreptat spre gară purtând în spate întregul nostru avut. Apoi au început să plesnească, să se rupă câte două­trei deodată (în drum spre Ausctrwitz. Când m­am desprins de familie. Când am aflat c8 cei de care

219 m­&despărţit nu mai sunt în viaţă. De câte ori mi­au ucis câte un camarad (tm).

Torturat de neputinţa de a imagina nici cea mai firavă şansă de a rezista până la capăt, chinuit de gândul că dacă se va întâmpla totuşi o minune şi voi supravieţui, voi fi singur pe lume, fără părinţi şi fraţi, fără rude, fără prieteni, sufletul meu a acumulat atâta oboseală încât în afara ei nu mai simţeam nimic.

Şi totuşi, de­a lungul întregului calvar pe care l­am străbătut, nimeni, niciodată nu m­a întrebat i bist du müde? Eşti obosit? Şi cât de obosit eram I Mai ales sufletul 1

Acum, nici nu­mi pot reaminti cum şi când am învăţat acest cuvânt müde, obosit. Nu­mi reamintesc deoarece nici noi între noi nu ne întrebam de oboseală. Când un Häftling se prăbuşea la Appell sau în coloana care mărşăluia, când scăpa piatra din braţe şi el se trânfea la pământ să­i bareze cu trupul rostogolirea, cei din apropiere se repezeau spre el şi­l întrebau i kamt du nach? Mai poţi? Iar el, trăgându­şi cu greu răsuflarea, bolborosea i Ich kann noch, mai pot. Ajutaţi­mă fraţilor. Nu mă lăsaţi. (Şei de lângă el 11 ajutau să se ridice, îl sprijineau câteva clipe până putea să se menţină din nou în poziţie de drepţi pentru Appell, sau să mărşăluiaseă în coloană mai departe, ori să urce panta cu piatra în braţe. V

Dacă Hăttling­ul avea nenorocul ca în clipa căderii să fie văzut de un SSist, sfârşitul era greu de evitat.

— Auf I verfluchte Hund. Schneller. Weiter machen 1.1 urla SS­istul însoţindu­şj fiecare cuvânt cu câte o izbitură, întâi numai cu cravaşa, apoi şi cu bocancii lui grei, plini de ţinte ce sfârtecau carnea.

Hăitling­ul opintindu­se zadarnic să se ridice, ori să mişte piatra din loc implora, cerşea îndurare: Herl Scharführer. Ich kann, ieh kann noch.2 Pe măsură ce izbiturile se înteţeau Häftling­unu mai avea putere să se opintească, dar continua să implore. Herr Scharführer. Ich kanninoch.

Niciodată, niciunul din zecile, din sutele de mii de HăftUng­i căzuţi în timp ce stăteau în poziţie de drepţi pe Appellplatz­nri, în timp ce mărşăluiau în coloană din şi spre lagăr sau dintr­un lagăr în altul, ori în timp ce cărau saci de ciment, şine, drugi de fier, rotocoale de sârmă, bolovani.

4 Sus' Câine blestemat. Mai repede,. Continuă 1.

8 Domnule subofiţer. Mai pot. Meri pot încă.

N­au spus că sunt milele, obosiţi, aceasta ar fi însemnat acceptarea morţii pe loc, sforţându­se să­şi prelungească viaţa cu o zi, cu o oră, cu o clipă, repetau până la ultima suflare, până la ultimul horcăit: ich. Kann. Noch. Noch., mai pot. Mai.

MUMZKAMMER, Toate cuvintele, toate expresiile aparţinând „Limbajului morţii” le­am auzit, le­am învăţat, le­am pătruns sensui la Birkenau­Auschwitz şi în celelalte KZ­uri prin care am fost purtat. Toate aceste cuvinte şi expresii, fără excepţie, sunt cunoscute de toţi supravieţuitorii lagărelor de concentrare.

Am inclus un singur cuvânt nefolosit în KZ­uri pe care­1 ştiu, l­am învăţat înainte de deportare, în ghetou, dar care se include perfect în „Limbajul morţii”: mă refer la cuvântul Miinzkammer, monetărie.

În Reich, în toate ţările în care s­a aplicat „soluţia finală”, schingiuirea evreilor a început o dată cu deportările, în Ungaria, jandarmii horthyşti au declanşat chinuirea barbară în ghetou, supunând oamenii la torturi incredibile, pentru a afla unde şi­au ase uns presupusele comori; oamenii au fost aruncaţi în vagoane stâlciţi în bătăi, aproape morţi.