Nu se va putea stabili niciodată în care ghetou şi cine anume a denumit pentru prima oară camera special amenajată pentru schingiuiri: Miinzkammer, monetărie. Poate a fost „gluma reuşită” a unui zbir, care, constatând în cât aur se metamorfozează torturile, făcând abstracţie de pereţii stropiţi cu sânge ai încăperii, a strigat: „Păi, astai o adevărată monetărie 1” în orice caz, denumirea sa generalizat rapid în toate ghetourile.
La Dej, încă din prima săptămână a sosit de la Budapesta faimoasa echipă care a acţionat la Miinzkammer, la monetărie. Evreii bogaţi şi cei consideraţi înstăriţi au fost du şi cu întreaga familie întro clădire, lângă
ghetou. Acolo, „au fost luaţi la tratament”. Părinţii în faţa copiilor, bărbaţii în faţa soţiilor erau bătuţi cumplit – cu cravaşa peste tălpile picioarelor sau cu
„străbuna şi tradiţionala” vină de bou ungară – până când declarau valorile ascunse, iar dacă nu aveau, tot erau bătuţi, până când zbirii se plictiseau.
„Zi de zi – relatează Singer Zoltân – populaţia din ghetou stătea în spatele sârmei ghimpate şi privea la cei ce se târau înapoi de la Munzkammer, de la monetărie. Se întorceau palizi de moarte, cu ochii storşi de lacrimi, ţmânduse unul de altuL. Cu tălpile lovite, cu picioarele singerânde, se târau susţinânduse reciproc, să nu cedeze, ca trupurile să nu se prăbuşească. Cine ştie cine a fost mai norocos: cel care întradevăr a ascuns ori a dat spre păstrare unor creştini obiecte de valoare şi bani – şi deci a avut ce să declare – ori cel care na ascuns nimic şi degeaba a fost bătut sistematic, ore, zile în şir, na avut ce să
mărturisească?
Clătinânduse, sprijininduse reciproc, se, întoarceau familiile de la.
Monetărie„. Cu feţe Împietrite, îngheţate (.) Cine va putea uita vreodată acele imagini halucinante? Părinţii schingiuiţi, fetele dezonorate, copiii îngroziţi de moarte”.
Evocând zilele petrecute îp ghetoul din Salu Mare, Ana Molnâr îşi va aminti, cutremurânduse, de Munzkaminer, de monetărie.
„Au început cele mai înspăimântătoare orori.
Pe strada Băthory nr. 7, întro clădire a ghetoului, devenită faimoasă, jandarmiibandiţi, aduşi din Cluj, folosind instrumente demne de Evul Mediu, au amenajat o „camerăinterogatoriu”. Aici au fost introduşi toţi aceia care –
după presupunerea lor – nu au declarat toate valorile on leau ascuns la prietenii lor creştini.
Bătuţi la sânge, pe jumătate morţi, cei interogaţi ieşeau clătinânduse, abia ţinânduse pe picioare, din această cameră a ororilor. De cele mai multe ori însă erau scoşi pe targa.
Teribilele urlete spărgeau liniştea ghetoului încremenii întro groază de gheaţă. Bărbaţi şi femei cu inimile zvâcnind şi nervii încordaţi, gata să
plesnească, tresăreau albi ca varul la fiecare sunet şi scârţâit de uşă, aşteptând zi şi noapte să le vină rândul. Dintre cei cu care locuiam în ace< aşi clădire, primii chemaţi la interogatoriu au fost vara mea şi soţul ei. Cu ce emoţie iam aşteptat să revină. Sărmana KatO, fetiţa lor, îi aştepta, plângând în hohote, în stradă. Şi dintro dată a luato la fugă, deznădăjduită „Vin! Abia se pot mişca”.
Clătinânduse, forţânduse să zâmbească, au intrat pe uşă. Cu femeia au fost mai îndurători > numai pe braţe se vedeau dungile şi vâaătăile lăsate de vina de bou, dar pe bărbat atâta lau lovit peste tălpi, până a leşinat. Trupul ii era plin de hematoame. Dar na mărturisit.
Pe fabricantul Alexandru Gera aproape lau ucis în bătăi. Întors acasă sa otrăvit. /
Pe soţia inginerului Farkas au bătuto în aşa hal, încât a trebuit dusă
direct la spitalul improvizat în ghetou.
Durerile nau părăsito decât în camera de gazare de la Auschwitz.
O femeie din casa de vizavi a înnebunit. Nau avut unde so transporte.
Cât era ziua de lungă trebuia săi ascultăm groaznicele ţipete nearticulate. Cu ele ne sculam în zori, iar seara, din pricina lor, nu puteam adormi”.
Evocând anchetările în ghetoul din Târgu Mureş, Berner M6r scrie: „în, cea dea treia săptămână a lunii mai am făcut cunoştinţă cu o nouă
samavolnicie. A sosit în ghetou detaşamentul de jandarmianchetatori. Întro dimineaţă sau citit 1012 nume pe care jandarmeria îi „ruga„ să „binevoiască a pofti„. Împreună cu membrii familiilor lor, în „încăperea poliţiei„ special amenajată la intrarea în ghetou. După câteva minute sau şi auzit strigăte şi urlete înfiorătoare, zgomotul surd al loviturilor. Noi, doctorii, care aveam
„cabinetul„ întro încăpere alăturată, ne uitam muţi unul la altul şi priveam îngroziţi cum ies de la anchetă, clătinânduse, abia putând păşi, bărbaţi,”
femei, chiar şi fete tinere. Dacă bărbatul nu mărturisea, ' atunci era chemată şi
groaznic chinuită soţia; erau chemate pâriă şi tinerele fete şi bătute la sânge,.
Să declare unde şiau ascuns avutul părinţii. Au fost familii ai căror membri au fost chemaţi şi torturaţi de câte şapteopt ori. Victimele erau piesnite cu vâna de bou peste tălpi, mâini şi stomac – bărbaţii şi peste organele genitale – până
leşinau. Atunci aruncau peste ele găleţi cu apă rece. Când îşi reveneau erau împinse afară din încăpere, pentru ca în dupăniasa aceleiaşi zile ori a doua zi dimineaţa să fie rechemate şi tortura luată de la început.
Teama şi groaza secuibăriseră în toate corturile. Femeile se temeau pentru bărbaţii lor j bărbaţii tremurau pentru soţiile lor”.
În ghetoul din Satu Mare schingiuirile au luat asemenea proporţii, încât oamenii se îmbulzeau să fie incluşi în „transportul” spre necunoscut, numai să
scape de obsesia camerei de tortură. Din familia Delman a fost chemat” la interogatoriu soţia.
„Atunci – va declara la procesul din mai 1946 împotriva criminalilor horthyşti din ghetourile din nordul Transilvaniei soţia lui Delman, care va avea şansa să se întoarcă din deportare – am fost prinsă şi obligată sămi dau jos pantofii, mau întins pe o bancă, unul dintre ei ma apăsat cu genunchii, iar celălalt a început să mă bată la tălpi cu o bâta lungă până a obosit; pe urmă
mia ridicat rochia şi a începui să mă izbească peste tot trupul. Eu am strigat,.
Am urlat dc durere. Am fost bătută crunt în continuare, apoi obligată slmă
rotesc dea lungul pereţilor în pas alergător. După aceea, mi sa ordonat sămi trag pantofii. Cum picioarele mi se umflaseră, a fost cel mai mare chin.
Interogatoriul a fost reluat de la început. Nici de data aceasta nam avut ce să
declar. Atunci au repetat aceeaşi tortură. Din nou descălţată de pantofi, din nou bătută şi schingiuită. In timpul torturii a intrat un şef, care a pretins să fiu
„tratată mai energic”.
Când, în sfârşit, a fost trimisă înapoi în ghetou, trupul îi era atât de zdrobit, picioarele atât de umflate, încât două persoane au trebuit so ajute să