De atunci, din prima zi sa hotărât săi urmeze. Frica de moarte îl paralizase însă. De fapt, nu moartea în sine, ci teama de suferinţa prin care treci când mori, Singurul subiect de discuţie care 1a atras a fost moartea.
Interlocutorii lui preferaţi au fost medicii. De Ia ei a vrut să afle cum poţi muri instantaneu, cu cât mai puţină durere. Aşa a ajuns să opteze pentru
electrocutare. Totuşi îi era frică. „Dacă nui chiar aşa? De unde ştiu eu? Cum poate afla un om viu cum e când mori? °
Sa plimbat, zi de zi, parafei cu sirma ghimpată. La înc put, distanţa până la gard a fost de şapteopt metri. Acum r. u1 despart decât doi. Aşteaptă
un moment de curaj. Şi acest moment întârzie. Iată1, în sfârşit, sa hotărât. Se întoarce spre gard. Îl priveşte lung de parcă acum îl vede pentru onma oară.
Face un pas înainte. Pe spate i se scurg şiroaie roci de sudoare. Al doilea pas nu1 mai poate face.” Lau părăsit puterile. Dar nici nu se retrage. Se întoarce spre stânga şi, năuc, îşi Continuă plimbarea, paralel cu firele de sârmă
ghimpată care1 fascinează.
Din ghereta cocoţată la capătul gardului, SSistul apasă pe trăgaci. O
dată cu detunătura, care face să amuţească vacarmul din lagăr, tânărul se prăbuşeşte, fără să schiţeze nici un gest. Cineva, neştiind despre cei vorba, auzind împuşcătura, strigă; noch einer.', încă unul I Toţi se întorc spre gard.
Tânărul, la 30 de centimetri de sârma ghimpată, bâjbâie cu mâinile în neştire. Ar vrea să se prindă de ceva pentru aşi sălta trupul inert până la gard.
Din gât, sângele îi ţâşneşte în jeturi neregulate. Hăitlingii îi privesc încremeniţi zvârcolirile. Muribundul, cu privirea împăienjenită, imploră ajutor.
Nu vrea să fie salvat. Vrea să fie împins treizeci de centimetri, vrea. „să
intre în sârmă”.
PEITSCHE
Prima lovitură mit der Peitsche, cu cravaşa, şi care ma durut cel mai tare (uneori o mai simt şi azi), nam primito eu ci tata. Era 9 iunie 1944.
Transportul nostru sosise la BirkenauAuschwitz în jurul orei 11. Noi eram opt.
Părinţii şi şase fraţi. Spre seară mai eram în viaţă patru. Sora mai mare, Eva, de 19 ani, a fost trimisă în lagărul B. Tata, eu şi unul din fraţi, Emâlian, de 16
ani, îmbrăcaţi în haine vărgate, mărşăluiam în rânduri de câte cinci, în coloana supravieţuitorilor primei zile, spre lagărul E.
La intrarea în lagăr, un SSist nea numărat: cinci. Zece. Cincisprezece.
Pentru a nu încurca numărătoarea, la fiecare rând, SSistul atingea, mit der Peitsche, cu cravaşa, umărul celui din flancul drept. Când am trecut noi, ultimul rând, SSistul a strigat tare: 465! Şi, pentru a marca sfârşitul, 1a izbit pe tata mii der Peitsche, cu cravaşa, peste spate.
Deatunci am văzut 'mereu, ziua şi noaptea, prin toate laaarele prin care am trecut, zeci, sute de oameni prăbuşinduse, leşinând, dânduşi ultima suflare sub lovituri de Peitsche, de cravaşa. Am văzut Häftlingi izbiţi de SSişti mit der Peitsche, cu cravaşa, din mers, de pe bicicletă, numai aşa, din distracţie sau pentru antrenamentul mâinii; am văzut deţinuţi întinşi pe capră
rezistând până la a 30a. A 40a. A 68a lovitură mit der Peitsche; am văzut oameni în pielea goală, spânzuraţi de mâinile legate la spate şi izbiţi mit der Peitsche, cu cravaşa, peste părţile cele mai sensibile, până ţâşnea sângele.
Die Peitsche, cravaşa, nu lipsea niciodată din mâna SSiştilor, era simbolul puterii lor, devenise corp comun cu braţul acestora, prelungirea lui.
La 25 aprilie 1945, pentru prima oară, deţinuţii din lagărul Landsberg nam fost scoşi la muncă. A venit în faţa noastră însuşi comandantul lagăi. Şi nea spus: „cei sănătoşi, care puteţi mărşălui, peste o oră vă veţi încolona pe platou. Ceilalţi să răniână în barăci.” Mam ascuns printre cei bolnavi. Cei apţi de marş au părăsit lagărul.
Ziua următoare, spre seară, cei care ne mai puteam mişca am primit ordin să scoatem căruţele din magazie, să ia încărcăm cu bolnavi şi să le împingem câţiva kilometri pârră la cea mai apropiată baltă care se afla întro pădure. Am sosit la destinaţie aproape de miezul nopţii. Ni sa spus să ne întoarcem repede în lagăr săi aducem şi pe bolnavii care au mai rămas. Ni sa promis porţie dublă de pâine. Dacă mergem în pas alergător. Am luato repede din loc. SSiştii după noi.
Am cotrobăit prin toate barăcile. Era beznă. Pipăiam cu mâna printre boarfe până dădeam de un trup omenesc. Dacă gemea era semn că mai trăieşte. Îl scoteam cu grijă şi1 duceam în căruţă. Toţi sufereau de tifos exantematic. Aveau peste 40°.
Cu căruţele pline neam aliniat în faţa porţii lagărului.
— Un SSist a venit grăbit spre noi. Camarazii lui, urcaţi întrun camion ambalat asurzitor, îi strigau să se grăbească. Nu mai puteau aştepta nici o clipă.
SSistul sa oprit şi a răcnit t
— Înapoi! Se amână pentru mââne.
Întorcânduse brusc pe călcâie, SSistul a scăpat die Peitsche, cravaşa din mână. Am tresărit cu toţii. Se Întâmplase ceva nemaipomenit.
De 12 ani, de când Hitler uzurpase puterea, SSiştii nu se despărţiseră de Peitsche, de cravaşa. O preţuiau mai mult decât pe propria lor mână. Orice SSist, oricât de imbecil ar fi fost, când ridica cravaşa se simţea un Übermensch atotputernic, un mic Dumnezeu, iar pe toţi ceilalţi, în vinele cărora nu curgea sânge arian, îi considera sclavii lui.
SSiştii îşi încleştau mâna pe Peitsche, pe cravaşa, cu o forţă animalică, ca şi cum în ea li sar fi concentrat toată puterea, toată viaţa.
Şi acum, dintro dată, în faţa câtorva Hättlingi, epuizaţi de orice forţă
fizică, iin SSist scăpase die Peitsche, cravaşa, din mână.
În ochi aea scânteiat speranţa. Văzusem căzând die Peifsche, cravaşa, din mâna unui SSist. Se apropia sfârşitul. Începea prăbuşirea.
A doua zi, 27 aprilie 1945, Häftlingii lagărului Landsberg, cei care rămăsesem pe loc, eram liberi
PERLKARTOFFELN
De când am intrat pe porţile lagărului E din BirkenauAuschwitz şi până
la părăsirea lui, mâncarea a fost mereu aceaşi, în fiecare zi, fără excepţie. I se zicea Dorrgemuse, un fel de ghiveci din plante deshidratate.