📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

Noile măsuri trebuiau să asigure nu numai o nouă sursă de alimentare a lagărelor de concentrare, ci şi o înfricoşare generală a populaţiei întregii Europe. Or, o înfricoşare „efectivă şi de lungă durată”, aprecia Fiihrer­ul, nu se putea obţine decât pe două căi: a) pedeapsa cu moartea sau b) „prin măsuri care să lase pe cei mai apropiaţi în necunoştinţă despre soarta celui arestat.”

Pentru, ca „Voinţa bine chibzuită a Fiihrer­uluj” să fie respectată, Keitel arăta că „Rudele, prietenii şi cunoscuţii nu vor cunoaşte soarta deţinuţilor, care nu vor avea nici un contact cu lumea exterioară.” Nu se vor comunica informaţii nici unei organizaţii din afară. Până la noi ordine, rudele nu vor fi informate în cazul încetării din viaţă a vreunui deţinut.”

Se mai stipula, pentru a evita orice neînţelegere, că detenţiunea în lagărele de concentrare a celor pe a căror fişă scrie: NN, Nacht und Nebel, noapte şi negură, va dura „de regulă până la sfârşitul războiului.”

Fişa de însoţire şi menţiunea NN sau Nacht und Nebel foloseau însă

numai ia „transportul” din Belgia sau Olanda, din Polonia sau. U. R. S. S., din Grecia ori Cehoslovacia la Dachau sau Buchenwald, la Mauthausen ori Bcrgcn­

Beisen. Intrând pe poarta lagărelor de exterminare, nu mai conta motival Toţi –

deţinuţi politici şi evrei vagabon*' şi ţigani, prizonieri de război şi homosexuali –

toţi devenea” Maitling­L Iar pentru Häftling­i nu exista decât o singură ieşire din noaptea şl bezna lagărelor de concentrare: durch den Kamin, prin coş. Prin coşul crematoriilor.

NACKT

Din tot ce s­a înţeles de­a lungul vremurilor prin „respect faţă de om”, în lagărele naziste de exterminare nu se respecta nimic. Omul era strivit, distrus, nimicit cu aceeaşi nepăsare cu care^ este strivit un ciob de sticlă. Nu era respectat nici măcar elementarul drept de a­ţi păstra cămaşa când mori, drept rezervat tuluror condamnaţilor la moarte.

În lagărele naziste de exteriTitnare. Hăltling­ii erau trimişi la moarte totdeauna, nackt, în pielea goală.

Toate camerele de gazare erau prevăzute cu un vestiar în care victimele se dezbrăcau. Smulgerea zilnică a hainelor de pe miile de cadavre, care în timpul gazării se încleştau unele în altele, ar fi fost imposibilă. De aceea, în camera morţii, fiecare Halt Ung trebuia să intre nackt, în pielea goală.

Nu. Numai la Birkenau­Auschwitz, unde în camerele de gazare intrau câte 2000 deodată, se proceda astfel, ci şi în lagărele mai mici. SS­

Hauptsturrnfuhrer­ii] Josep Kramer a mărturisit: „. Am condus la camera de gazare, pe la orele nouă, 15 femei, într­o camionetă. Le­am spus ca le ducem la camera de dezinfectare. Ajutat de câţiva SS­işti, le­am dezbrăcat de tot şi, când au fost complet goale, le­am împins în camera de ­gazare.

Când am închis uşa, au început să urle. Când am deschis uşa, după ce am pus în funcţiune ventilaţia, zăceau pe jos fără viaţă şi pline de excremente.”

Şi hainele celor lichidaţi prin împuşcare trebuiau recuperate înainte de a fi găurite de gloanţe. Cei selecţionaţi erau duşi în pădure. Întâi îşi săpau şanţul. Apoi erau împinşi cu câteva sute de metri mai în spate, într­un luminiş, şi aliniaţi în rfcduri de câte cinci. Celor din primul rând li se ordona să se dezbrace. Loviţi din spate cu cravaşele, erau siliţi să alerge nackt, în pielea goală, spre şanţ. Uneori erau opriţi pe buza lui, alteori obligaţi să coboare în el.

După câteva salve de mitraliere, ze ordona dezbrăcarea celor din rândul al doilea. Comenzile se repetam până când în luminiş; nu mai rămâneau decât câteva sute de grămăjoare de haine înşiruite, tntr­o ordine impecabilă, în cinci rânduri.

*Şi când exterminarea se făcea în lagăr, individual, prin Genickschuss, prin împuşcare în ceafă, pentru ca hainele să nu se mânjească de sânge, Hăitling­ul era dus spre locul eKecuţiei tot nackt, în pielea goală, NOCH

EÂNER!

SS­iştii, Blockălteste­iii, Kapo ne spuneau mereu: „Cui nu­i place, cine nu mai rezistă, cel care s­a săturat de lagăr.

N­are decât să „intre în sârm㔄.

„A intra în sârmă” însemna să te arunci peste firele de sârmă ghimpată –

purtătoare de curent de înaltă tensiune – ce împrejmuiau lagărul

JVoch einer! Incă unul se auzea strigându­se prin lagăr, la cele mai diferite ore din zi, şi atunci, ca la comandă, toţi Häftling­ii, de pe toate cele 30

de Appcllplatz­mi ale lagărului E, îşi întrerupeau şirul amintirilor, se întorceau brusc spre gardul de sârmă ghimpată şi priveau cu groază în ochi cum se bălăbănea peste fire trupul carbonizat al unui deţinut.

Epilogul se repeta identic. Numai începutul era diferit de fiecare dată.

Iată­I pe unul lung şi slab ca o scândură. Porneşte spre gardul de sârmă

ghimpată tocmai din capătul opus al platoului. Nu se grăbeşte. Priveşte ţintă

gardul. Ochit îi ies din orbite. Paşii îi sunt rari şi apăsaţi. Nu vede pe nimeni dintre cei ce se perindă prin faţa lui. Nu­i este frică de moarte. Şi­a făcut calm, zile în şir, socotelile. Nu s­a sfătuit cu nimeni.

A decis de mult, singur, dar definitiv. Priveşte ţintă sârmele ghimpate Spre care se îndreaptă implacabil.

Oamenii ştiu că orice încercare de a­1 opri ar fi zadarnică. Se dau la o parte şi­1 urmăresc, oprindu­şi răsuflarea.

Pe platou încetează orice mişcare. Paşii sacadaţi, apăsaţi ai celui ce se îndreaptă spre moarte ne răsună în timpane ca bătăile unui ceas enorm.

Când unul din noi va striga noch einer/, încă unul! Atunci, pentru câteva momente, pe toate cele­ 30 de platouri Vă înceta orice mişcare.

' Acum, în mijlocul Appellpjafz­ului, dintre trupurile înghesuite unele în altele, toropite de căldura soarelui, de foame şi epuizare, se smulge brusc un Haitling de statură mijlocie. Sare în picioare şi­şi roteşte în jur ochii speriaţi.

Respiră greu, ca un animal hăituit. Se uita o clipă spre cer, dar nu vede decât rotocoale de fum negre­vinete. Ţâşneşte, ca împins de un resort, şi o ia la fugă.

Fuge cu o încrâncenare de parcă cineva ar vrea să­i taie calea. Fuge de parcă

pe urma lui s­ar năpusti haite întregi de câini­lupi.

În realitate îl goneşte propria lui nehotărâre, mai precis, teama că se va răzgândi. Cine ştie de când a ajuns la concluzia că electrocutarea este singura cale de a pune capăt calvarului? Cine ştie de când adună în el tăria necesară

pentru acest ultim act al vieţii sale. Şi acum, în această clipă, înainte de apel, a reuşit. Voinţa lui este însă slabă, iar frica de moarte enormă. Dacă cineva l­ar opri, el ar renunţa imediat. Dar sutele de deţinuţi de pe platou sunt copleşiţi de propriile gânduri şi suferinţe. Ei îşi vor întrerupe şirul amintirilor şi­1 vor privi încremeniţi, doar când primul care­i va observa trupul carbonizat, legănânduse între firele de sârmă ghimpată, va striga: noch einer! Încă urmi!

Deţinutul plăpând care se plimbă în sus şi în jos, paralel cu gardul de sârmă ghimpată, nu are mai mult de 17 ani. Toţi ai lui au fost duşi, din prima zi, direct în camera de gazare.