📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

„In această ambianţă neobişnuită – avea să arate în depoziţia sa Rudolf Hoss, comandantul lagărului BirkenauAuscliwitz – copiii de vârstă fragedă

începeau să se smiorcăie. Dar, după ce erau mângâiaţi de mamele lor sau de oamenii clin Kommando, se potoleau şi se îndreptau spre camerele de gazare juctndu­se sau hârjonindu­se cu câte o jucărioară în braţe.

Am observat că femeile care bănuiau sau ştiau ce li se pregăteşte, deşi aveau în ochi groaza morţii, mai găseau puterea să glumească cu copiii lor, să­i liniştească. O femeie, care a trecut pe lângă mine, foarte aproape, în timp ce se apropia de camera de gazare, mi­a şoptit, arătându­mi cei patru copii ai ei care se ţineau de mână, casa­i ajute pe cei mai mici să treacă denivelările terenului:

„Cum reuşiţi voi să ucideţi aceşti copii frumoşi şi scumpi? N­aveţi inimă în voi?”

Din când în când se întâmpla ca, în timp ce se dezbrăcau, femeile să

înceapă să ţipe sfâşietor, să­şi smulgă părul din cap şi să se comporte ca nişte nebune. Erau scoase repede din mulţime, duse în spatele clădirii şi împuşcate în ceafă cu o armă de calibru mic. Se mai întâmpla ca femeile să ne arunce blesteme îngrozitoare, în momentul în care, scoase afară de cei din Sonderkommando, îşi dădeau seama ce se va întâmpla cu ele. Am fost de faţă

când o femeie din camera de gazare a încercat să­şi împingă copiii afară în momentul în care se închideau uşile şi ne­a strigat plângând: „Lăsaţi­mi măcar copiii în viaţă!”

Am auzit nu o dată reproşuri din partea unor tineri referitor la lipsa de curaj, la pasivitatea inadmisibilă a color minaţi spre camera de gazare. Ca unul

care am văzut cu ochii mei zile şi nopţi la rând nesfârşita scurgere a mereu altei şi altei coloane din stingă spre incinta crematoriului, susţin cu toată

convingerea că în vestiarul camerei de gazare, o mamă, ameninţată cu cravaşa, bâta şi patul puştii să se dezbrace în pielea goală şi să­şi dezbrace şi copiii împreună cu alte două mii de mame, copii, bătrâni şi bărbaţi bolnavi, în clipa când trebuia să intre în camera de gazare avea nevoie de mult mai mult curaj pentru a se putea stăpâni, pentru a nu izbucni într­un plâns isteric, ci a­şi lua copilul în braţe, a­l mângâia şi a păşi cu el, pentru a nu­1 speria, zâmbind în moarte decât pentru a înfrunta un Kapo sau un SS­ist, 'ceea ce nu putea să

atragă decât declanşarea unui măcel chiar în vestiar.

Pentru mine, acele die Miiitet, mame, care au avut tăria să intre în camera de gazare cu trupul tremurând de spaimă, cu ochii dilataţi de frica.

Morţii, dar alăptându­şi sau mingi uidu­şj copiii sunt şi vor rămâne pentru totdeauna eroine fără pereche.

Au fost şi mame ai căror copii au mers în camerele de gazare cu bunicii lor, iar ele au fost selectate pentru muncă.

Zeci de mii de femei din nordul Transilvaniei au umplut In vara lui '44

barăcile lagărului B.ll. C. Într­o baracă erau înghesuite câte 1200. Tratamentul femeilor la Birkenau a fost totdeauna de o cruzime inimaginabilă. Aşa cura arată autorii cunoscutei cărţi „Fabrica morţii”.

„Gardienele SS pedepseau adeseori femeile obhgindu­le să stea în picioare lângă poartă. Femeia care se fă* ea vinovată de ceva trebuia să stea nemişcată, desculţă, lingă poarta lagărului, în imediata apropiere a postului de pază SS, de unde era supravegheată. Dacă se mişca, pedeapsa îi era agravată.

Trebuia să stea cu genunchii goi pe pietriş, cu braţele intuise înainte, pe care se puneau pietre. Dacă lăsa să­i cadă pietrele, era luată la bătaie, femeilor li se aplicau pedepsele de obicei după apel, la înapoierea de la lucru. Ele erau puse să stea lângă poartă până noaptea târziu, fără să li se dea de mâncare.

Femeile, cu capul finis până la piele, slăbite de foame şi bolnave,. Se târau printre blocuri ca nişte vedenii. Saboţii grei de iemn din picioarele lor goale, descărnate, julite şi pline de răni se înfundau adeseori în pămâivtul cleios. Era o privelişte insuportabilă să vezi cum femeile acestea acoperite cu zdrenţe îşi consumă ultima picătură de vlagă în sforţa* rea zadarnică de ă„şi elibera piciorul din prinsoarea noroiului cleios. Bătute şi bajocorite de deţinutele cU funcţii şi de gardienele SS, femeile cădeau în noroi, rămânând în şan' ţurile de la marginea drumurilor. Zăceau aşa, nebăgate în seamă de nimeni, până la apel şi­şi dădeau sufletul încetul cu încetul, nemaiavând nici puterea şi nici voinţa de a striga după ajutor”, Dar chinui insuportabil al marnelor selectate pentru muncă îl constituiau mustrările de conştiinţă. Le tortura gradul că şi­au lăsat copiii în braţele bunicilor, iar ele s­au salvat. Se simţeau vinovate.

Doctoriţa Ana Kopich din ghetoul­Cluj a fost una dintre miile de mame al cărei soţ a fost în detaşament de muncă forţată. Pe rampa de la Birkenau, copilul lor, Gyuri, a prins­o de mână' pe bunică şi a pornit cu ea spre camera

de gazare, astfel Ana a fost selecţionată pentru muncă. A avut şansa să fie repartizată la un Revier şi să supravieţuiască.

În puţinele clipe de răgaz, acolo, la Revier, şi­a aşternut pe hârtie gândurile către soţul său despre care nu ştia dacă mai trăieşte sau nu. „.

Crede­mă, dragul meu, că nu mai pot.

M­au părăsit puterile. Îmi vine să urlu de durere, să strig în gura mare tot chinul pe care de doi ani de zile, de când ne­am despărţit, I­am strâns în mine, lună de lună, ceas de ceas. Uite, numai gândul că îţi voi spune tot ce­am pătimit şi că tu mă vei înţelege începe să mă calmeze. Căci trebuie să­ţi fac de la început o mărturisire. Pe lângă toate chinurile prin care am trecut şi trec în fiecare zi aici, în umbra crematoriului, este unul care le domină pe toate, care.

Mă apasă groaznic, mă striveşte, mă sufocă. Da, mă tac vinovată fată de tine şi mă întreb mereu: Am făcut eu totul pentru a salva viaţa copilului nostru?

Gândul că tu nu mă vei înţelege, că, nefiind aici, la Birkertau­Auschwitz, nu vei putea înţelege tot ce s­a întâmplat şi cum s­a întâmplat, mă roade, mă chinuie, mă distruge. Nu – vreau să mă apăr, nu vreau să te implor, vreau să descriu evenimentele aşa cum s­au succedat, fără argumentări, fără explicaţii, lăsândute să apreciezi tu, ca soţ şi­tată”.

Repet, cred, sunt convins că den Militer, mamelor care n­au abdicat, nau înnebunit, nu s­au sinucis, ci şi­au adunat toate puterile pentru a coase steaua galbenă pe hainele copiilor fără să­i sperie cu lacrimile lor, pentru a intra cu ei în ghetou şi a le asigura acolo supravieţuirea fără să dispere şi, mai ales, ^ fără să plângă în faţa lor, pentru a­i pregăti şi a parcurge împreună cu ei acel drum fără­d”­întoarcere din ghetourile Transilvaniei de Nord până la Bfrkenau­Auschwitz, pentru a intra apoi cu ei în camera de 214 gazare tremurând din tot trupul şi cu frica de moarte în ochi, dar mângâindu­şi şi zâmbind copiilor pentru ca ei să păşească liniştiţi în moartea inevitabilă, da, acestor Mitââer, acestor mame nu li se poate da decât o singură

apreciere i au fost eroine fără pereche!

MUTTES (2) încă în prima noapte la Birkenau, în lagărul B. H. E., am auzit pe un Häftling mai în vârstă rostind: pe cei de care v­aţi despărţit pe rampă n­o să­i mai vedeţi. Dacă aţi ieşi afară, i­aţi putea urmări cum se înalţă, transformaţi în fum, spre cer. Toată noaptea şi multe nopţi la rând, eu nu mam gândit decât la mama. Ii revedeam faţa, aşa cum mi s­a întipărit pe retină

în timp ce se îndepărta împinsă de coloana din stânga, ce se pusese în mişcare.

Imaginea păstrată era însă ştearsă, confuză, deoarece mama, în acele ultime clipe cât ne­am fi putut privi încă, s­a uitat puţin la noi. Ne arunca câte o privire şi iar se întorcea grăbită spre copii, de parcă cineva ar fi vrut să­i smulgă de lângă ea. Pe Vallentin (cel mai mic dintre noi, avea 8 ani) îl ţinea strâns de mână şi totuşi se uita mereu ia el, speriată că l­ar putea pierde în învălmăşeală. Ii căuta din ochi şi­i striga mereu pe gemeni (Cornel şi Cornelia aveau 14 ani) implorându­i să nu se îndepărteze, deşi ei păşeau aproape lipiţi de ea.

Faţa mamei era transpirată, Când uşile vagonului s­au dat în lături şi a auzit comanda „alles dort lassen!”, „lăsaţi totul pe loc! „ a intrat în panică. S­a repezit la un rucsac, 1­a desfăcut şi a început să. Smulgă lucrurile din el, enervându­se că nu dă de pulovărele pe care le căuta. Striga întruna către noi:

„Puneţi­vă cât mai multe haine pe voi, luaţi­vă şi paltoanele”. „Dar acum e vară, afară­i cald”, se miră Valentin care, yăzlnd că alţi copii se mişca de­acum în voie pe peron, nu mai avea răbdare să stea în vagon. „Tăceţi şi ascultaţi­mă”, ni se adresă mama tuturor, deşi noi, cei. Mari, uluiţi de nesfârşitul şir al barăcilor, de mulţimea gardurilor de sârmă ghimpată, de marea de oameni îmbrăcaţi în haine vărgate, ce tălăzuia printre barăci şi gardurile de sârmă

ghimpată, nu îndrăzneam să scoatem o vorbă. Marna renunţă să mai caute pulovărele, scoase o pâine pe care o ascunsese într­un geamantan şi, neavând răbdare şi nici timp.

— Căci se ţipa tot mai ameninţStor „afle heraus F,. Toţi afară!” – a rupt­o în şapte bucăţi. A vrut să înfunde şi în buzunarul de la paltonul tatei una, dar el, văzând că ei nu şi­a făcut porţie, a refuzat s­o ia. Atunci, mama i­a întins­o lui Valentin; el însă, când a sărit din vagon, a scăpat­o şi n­a mai apucat s­o ridice. Am coborât din vagoane toţi deodată. Pe rampă se produse o asemenea învălmăşeală, încât, aplecându­te să cauţi un lucru pierdut, puteai fi uşor strivit.

Familiile care îşi scoteau din vagoane morţii sau bolnavii ii aşezau sub”tren să nu fie călcaţi în picioare. Mama, deşi s­a dat jos cu greu din vagon

– în ceâe patru zile şi trei nopţi cât durase călătoria s­a plâns mereu că o dor picioarele, că­i amorţesc şi nu are loc să şi le întindă – nu se vaită, încerca doar, fără să reuşească, să­şi şteargă sudoarea de pe faţă. Continua să se agite că nu ne­am luat mai multe lucruri din bagaje. Ne întreba, când pe unul, când pe celălalt, câte cămăşi avem pe noi, dacă am luat batiste, ne cerea să ne încheiem la nasturi, să păstrăm bucata de pâine, că nu se ştie când ni se va da de mâncare.

Uitându­rriă după ea, cum se îndepărta, lăsându­se împinsă de coloana aceea bizară, alcătuită din bătrâni ce se poticneau la fiecare pas şi din oameni zdraveni, ce purtau pe braţe un frate sau un tată muribund, din copii care plângeau după jucăriile părăsite în vagon şi femei tinere ce zâm1 beau bucuroase că le fusese îngăduit să­şi ducă pruncii în braţe, nu­mi dădeam seama dacă faţa mamei era inundată de sudoare ori scăldată în lacrimi. Unii alergau înainte să­i regăsească pe cei pe care­i pierduseră, alţii rămâneau în urmă părăsiţi de orice putere sau se opreau în loc, cu privirile speriate aţintite spre coloana noastră, să­i mai vadă o dată pe cei de care se despărţeau. Faţa mamei o zăream intermitent printre zecile de capete ce treceau pe lângă ea şi o acopereau. Când n­o mai vedeam, îmi venea să ţâşnesc din coloana noastră ce rămăsese pe loc, să fug spre ea, s­o cuut în acea cumplită învălmăşeală de capete, trupuri şi picioare, cu strania senzaţie că dacă o pierd din ochi, o pierd pentru totdeauna.

Am putut s­o urmăresc mai multă vreme după basmaua din cap. O

basma albă cu buline albastre.