📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

Dacă copilul din braţele unei mame plângea, Moli scotea din buzunar o bomboană sau o şocolată şi i­o oferea zârabind. Apoi se adresa mamei:

— Daţi­mi­1 mie o clipă. Il duc să­i caut o jucărie. Îl lua uşor din braţele mamei şi, mângâindu­i părul, se îndrepta cu el în clădire. Ocolea camera de gazare şi intra direct în sala cuptoarelor. Îşi scotea revolverul, îl împuşca în ceafă şi­1 arunca peste cadavrele ce ardeau în flăcările crematoriului. *. '

MOI. L (2) în vara lui 1944, când la Birkenau soseau, zi şi noapte, transporturi cu evrei deportaţi din Ungaria, camerele de gazare şi crematoriile erau aşa de intens solicitate încât SS­istul Forst, şeful crematoriului nr, 4, a fost înlocuit, apreciindu­se că nu este suficient de energic şi nu are nici aptitudinile organizatorice necesare. A fost numit şef al crematoriului nr. 4 şi, apoi, al tuturor crematoriilor SS Oberscharfilhrer Moli.

Din primele zile ale numirii sale, Mo/f s­a remarcat prin zelul său pus în slujba morţii.

SS Oberscharfiihrer­ul Moli nu era doar şeful crematoriilor, ci şi al Şchei/erhairfen­urilor, al rugurilor. In noua sa muncă s­a evidenţiat printr­o invenţie de care era foarte mândru: a dat ordin ca pe fundul gropilor, de­a lungul stivelor de cadavre, să se sape şanţuri în care să se scurgă grăsimea din miile de trupuri ce sfârâiau în flăcări. Stropind cu grăsimea astfel colectată

rugul de cadavre, a obţinut o ardere „mai completa şi mai rapidă”. Însuşi comandantul lagărului Birkenau, Josef Kramer, 1­a distins pe Mo/i, pentru zelul său, cu titlul de Chef der Verbrennung, şeful arderii.

În această calitate, SS­istul Moli s­a întrecut pe sine însuşi, depăşindu­şi cruzimea dovedită ca şef al crematoriilor. Doctorul Nyiszli Miklos, care 1­a cunoscut îndeaproape şi 1­a văzut de nenumărate ori în „exerciţiul funcţiunii”, afirmă, în calitatea sa de fost medic şi martor ocular al crimelor din incinta crematoriilor, că, neîndoielnic, comandantul rugurilor. SS Oberscharfiihicr Moli era criminalul cel mai scelerat, cel mai îndârjât, cel mai cinic din cel de­al IIIlea Reich. El îl descrie astfel pe Moll: „Nu o dată s­a întâmplat ca la rampă, în timpul selecţiei, să vadă cum o femeie tânără, puternică voia cu îndărătnicie să

treacă împreună cu mama ei în coloana din stânga. In asemenea cazuri o ocăra şi­i ordona să rămână în dreapta (în coloana destinată gazării – n.n.).

Oberscharlührer­ul Mussfeld, puşcaşul şef al crematoriului nr. 1, se îndura să tragă şi un al doilea glonţ în ceafa victimei, dacă ea nu murea din primul foc. Oberschartührer­ul Moli nu­şi pierdea vremea cu asemenea gesturi.

La Moli, majoritatea oamenilor sunt aruncaţi de vii în foc. Şi vai de Sonder 1istul din a cărui vină banda rulantă de victime se opreşte pe traseul dintre vestiar şi ruguri, încât vreunul dintre puşcaşii de la marginea şanţului să fie silit să stea câteva minute inactiv, aşteptându­şi victima următoare.

Moli este prezent pretutindeni. Cutreieră neostenit drumul de la vestiar până la ruguri şi circulă în jurul şanţurilor arzânde.' Majoritatea oamenilor nu opun rezistenţă, se lasă târiţi până la rug. Victimele sunt paralizate şi încremenite de spaimă „ ele, probabil, nici nu­şi dau seama ce se petrece cu eie.

Aceasta mai ales în căzui”bătrânilor şi copiilor. Sunt însă şi tineri care încearcă

să se opună cu toată forţa instinctului lor de conservare ajuns la paroxismul deznădejdii. Dacă Moli observă o asemenea scenă pe banda rulantă de oameni, îşi smulge de la brâu, din geanta­i mereu deschisă, p; sioluL Un foc, tras adesea de la o depărtare de treizeci patruzeci de metri, şi victima recalcitrantă

se prăbuşeşte ja pământ*.

La acest portret, supravieţuitorul landa Weiss dl„ Brün adaugă: „Lui Moli îi făcea mare plăcere să aşeze femei goale pe marginea gropii şi să urmărească

apoi cum, după ce erau împuşcate în pântece, se rostogoleau în foc. Odată, dintr­o familie de şase persoane, Moli a ucis – în faţa tuturor – mai întâi pe cel mai mic dintre copii, apoi, rând pe rând, pe ceilalţi copii, iar la urmă i­a împuşcat pe părinţi”.

Era spaima şi a ceior din Sonderkommandq. Îşi strângea victima cu uşa cuptorului ori o vâra în flăcări până la brâu, lăsându­i cealaltă jumătate afară, ameninţând că toţi care a„­i vor executa prompt ordinele vor păţi la fel. Alteori, arunca benzină pe hainele unui Häftling, îi dădea foc şi­i fuHaltung care lucra tn Sondeihomunm<lo. <Jc­tas<iü3nj; „pecia) ca deservea crematoriile.

Găfea cu biciul prin curtea crematoriului până când nenorocitul „intra în sârmă” 1.

SS Oherscharfuhrer­ul Moli se lăuda în gura mare că La porunca Fuh/er­ului şi­ar băga în cuptor şi soţia şi copilul.

MUSIK

În lagărul E din Birkenau nu exista nimic care să­ţi amintească de viaţa anterioară. Nimic care să te încredinţeze că a existat şi continuă să existe şi o altfel de viaţă decât cea de Hăltling. În lagăr nu exista nici un copac. Nu creştea nici un fir de iarbă. Cerul, acoperit zi şi noapte de un strat gros de fum. Negru, înecăcios, nu era săgetat de nici o pasăre. Nu răzbătea până la noi niciodată un dangăt de clopot, un nechezat de cal sau un ţipăt de copil.

În lagărul E din Birkenau, ca de altfel îh toate lagărele de concentrare naziste, era interzis, era inexistent orice contact cu lumea din afară. Din miliardele ele dovezi ale civilizaţiei umane, din miliardele ei de frumuseţi, una singură r ra adm; să de SS­işti să pătrundă în lagăr: die Musik, muzica, Căpitanul dr. SS Mengele, în timp ce selecţiona deţinuţii ş ru crematoriu, fredona arii din Toşca. Uneori din Văduva eselă.

Ij5 Buchenwald, doctorul SS Hoven Wiademar se destindea itrând în Revier şi trimiţând „pe cealaltă lume” câte o duzină de Häftling­i făcându­le injecţii cu sodiu de Evipan, Părăsea Revier­ul cu o ţigară în mână, fluierând vesel melodia: „Şi iarăşi o zi frumoasă a trecut.”

La Sachsenhausen, după cum a mărturisit ia proces, comandantul lagărului Standartcnfuhrer­ul SS Anton Kaindl s „în timpul măsurării fictive a

înălţimii, deţinutul era lichidat printr­un foc de armă în ceafă tras printr­o deschizătură făcută în leatul de măsurare. În încăperea alăturată din care se trăgea focul de armă, era instalat un patefon.”

La întrebarea procurorului: „Şi de ce era nevoie de muzicii în camera alăturată?”, a răspuns Heinz Baumkotter, medicul­şef al lagărului: „Acolo, patefonul cânta un marş pentru ca deţinuţii care urmau la rând să nu audă

împuşcătura cu care era ucis cel precedent”

1 Se arunca peste firele de. Atraâ ^utaip^ta Înţărcate cu electricitate de Înaltă tensiune.

Standort entührer­\u252? Ziereis, comandantul lagărului de concentrare Mauthausen, a recunoscut în depoziţia sa: „în fundul unei barăci izolate erau adunaţi comisarii şi locţiitorii politici şi în urletele unui aparat de radio erau duşi câte unul printr­un coridor întunecos în camera de execuţie.”

Aproape în toate lagărele de concentrare, seara, când detaşamentele de muncă se întorceau sleite de orice vlagă, cărându­şi cu greu în spate morţii de peste zi, în poartă, o mică fanfară, urcată pe o estradă improvizată, intona un marş de război sau unul funebru, după capriciile comandantului.

În primii ani de existenţă ai lagărului. Birkenau­Auschwitz, transporturile de deţinuţi şi deportaţi erau primite pe rampa morţii cu muzică.

După cum a declarat în faţa Tribunalului militar internaţional de la Nürnberg fosta deportată din Franţa, Vaillant­Couturier, chiar şi în 1944 „pentru a destinde atmosfera în timpul trierii. O orchestră formată din deţinute tinere şi drăguţe, fete în bluze albe şi fuste bleumarin, cânta arii vesele din opereta Văduva veselă, barcarola din Povestirile lui Holtmann etc.” în ziua de 9 iunie 1944, când am sosit împreună cu familia mea la Birkenau­Auschwitz, trierea pentru camerele de gazare s­a făcut fără acompaniament muzical. În acea perioada trenurile soseau pe rampa morţii literalmente zi şi noapte, iar lagărul nu dispunea decât de o singură orchestră.

Sau poate SS­iştii începuseră să­şi dea seama că die Musik, muzica, nu poate acoperi plânsetele, ţipetele şi blestemele uriaşelor coloane ce se îndreptau de pe rampă direct spre camerele de gazare.

MUSULMAN (1)

Häftling­ii din toate lagărele de exterminare arătam jalnic, înspăimântător. Hainele murdare, rupte ne atârnau straniu pe trupurile slăbite. Feţele pământii, supte de foame, de nesomn, de umilinţe ne erau brăzdate de clâre negre de sudoare, de noroi, de sânge închegat. Din lipsă de apă, nu ne spălam cu lunile; hainele – niciodată. Mersul ne era obosit, privirea pierdută în gol. Ne confirmam cu toţii denumirea oficială: Todeskandidaten, candidaţi la moarte.

Şi totuşi, mai aveam încă de străbătui o porţiune de cal* var până la limita decăderii umane. Haftling­ii ajunşi la această limită se numeau, în toate lagărele naziste, Musulmari­i. Excepţie a făcut doar lagărul de femei Ravensbriicis; unde deţinuta aflată în această stare se numea, cu cinică

batjocură, Schmuckstück, giuvaier. Germaine Tillon, fostă deţinută la

RavensDrücit, descrie în cartea sa „starea de însouimâulătoare decădere” a acestor Schmuckstücke, giuvaiere, femei „jigărite, zdrenţuroase, scheletice, pline de răni care supurau, de râie infectată şi cu o privire complet inexpresivă, moartă”.

Riămâiizitani la rând, epuizat fizic, surmenat din punct de vedere nervos, complet neajutorat în faţa frigului şi a bolilor, bătut şi schingiuit zile şi nopţi în şir, fără întrerupere, deţinu Iul din lagărele de concentrare pierdea până la 3035&/3J din greutatea corpului, ajungând în starea de Musulman să nu aibă

mai mult de 30 kg. Uneori, şi mai puţin. Muşchii i se topeau, pielea lăsând să i se reliefeze înspăimântător scheletul, mai ales coastele, vertebrele, centura pelviana. Din ochii adânciţi în orbite dispărea orice licărire de viaţă? Deveneau inexpresivi, tulburi, sticloşi. Musulman­ul arăta ca un cadavru cu ochii deschişi.