Era greu, chinuitor ele greu, să răspund vărului meu, care, în ciuda stării de epuizare totală în care se alta, când vorbea despre destinul nostru dovedea o luciditate şi o forţă acuzatoare care mă descumpăneau.
Totul părea că sa sfârşit, cinci a apărui în baracă – se înnoptase dcabinelea – un medic Hăiiling, un olandez, de ia Revier. Aşa ceva nu se mai întâmplase. Noi, cei din baraca 21, nu munceam, aşteptam să fim trimişi în lagăre de muncă sau la crematoriu şi de aceea cei slăbiţi şi bolnavi nu mai erau duşi la Revier, ci trimişi di reci în camera de gazare.
Olandezul a fost primit cu răceală, cu neîncredere. Eu, şliind că varul meu nu are ce pierde, lam rugat pe medii s. i1 vadă. La consiiltat, a stat
puţin pe gânduri, apoi a scos clin buzunar două pastile şi mia spus: „Una so ia acum şi una dimineaţă. Cei care vreţi să trăiască, scoateţivă zdrenţele şi puneţile sub el. Nu1 lăsaţi noaptea pe cimentul gol. Camuflaţi1 peste zi să
nu fie adus la Revier. Mâine voi reveni. Şi olandezul sa ţinut de cuvânt. A revenit, seară de seară, o săptămână întreagă. Şi de fiecare dată aducea câte două pastile. H. şia revenit. Am plecat împreună cu penultimul transport din Birkenau. La Lundsberg, neau despărţit. Neam reîntâlnit după eliberare. H. a dat dovadă de o voinţă extraordinară, şia terminat liceul; a urmat facultatea şi a devenit medic. Şia întemeiat o familie. Toţi îl considerau fericit. Nimeni nu ştia, navea cum să ştie ce urmări au lăsat în inima şi în creierul său acele nopţi când, flămând, dispreţuit, părăsit, se zvârcolea cu o febră de 40° pe cimentul gol din baraca 21 a lagărului E din Birkenau.
Subit, H. sa îmbolnăvit. A devenit abătut, pesimist, sa închis în sine. A fost internat întrun sanatoriu. Doctorii susţineau că tratamentul trebuie să fie făcut neapărat sub directa lor supraveghere, în nici un caz nu poate fi vorba de un tratament ambulatoriu. El însă vroia cu orice preţ acasă. A spus că nu mai suportă nici măcar o zi spitalul. Familia disperată mia cerut să încerc eu săi conving.
Până atunci nici nu ştiusem că se îmbolnăvise. Mam repezit la spital şi am încercat să discut cu el. De la primele lui' argumente am simţit cum fiori reci de gheaţă îmi străbat trupul din creştet până în tălpi. Felul de aşi expune ideile şi amj pune întrebări era identic cu cel de atunci. „Ce rost are sămi chinui familia. Eu nu mă mai fac bine. Tu ştii – ei nu, nu leam povestit – prin ce am trecut. Dar nici tu nu ştii, nu ţiam spus nici ţie că eu am supravieţuit, dar de vindecat nu mam vindecat complet niciodată. Atunci cu mine, mai precis în mine, în inima mea, în creierul meu sa petrecut ceva ireparabil.
Doctorii de aici spun să rămân în spital că mă voi face bine. Şi eu sunt medic, numai că eu ştiu ceea ce ei nu ştiu, eu ştiu că. Nu mai pot scăpa. Sigur, cu încăpăţânare şi o încordare epuizantă, miaş putea prelungi zilele, dar ar însemna să fiu o povară pentru familie, ar însemna săi chinuiesc, pentru că eu îi văd cum suferă descifrândumi zbuciumul lăuntric pe care eu nu mai am putere săI ascund”.
Stăpânindumi emoţia şi impunândumi calm şi răbdare, am început săi vorbesc. După câteva ore – probabil conversaţia 1a obosit, ori na vrut să mă
supere, ţinea toarta
Cdo 110 coala 14 mult la mine – a cedat. „Bine, mai rămân în sanatoriu, încerc să te ascult”.
Peste două zile, vărul meu şia pus halatul peste pijama şi a ieşit din salon să se plimbe prin grădina „sanatoriului.
Sa apropiat de gard, a sărit peste el, apoi sa îndreptat spre primul bloc.
A urcat pe scări până la etajul X şi deacolo sa aruncat pe asfaltul străzii.
Cu o întârziere de câteva decenii, vărul meu H., cu trupul zdrobit pe caldarâm, îmi confirma că un Musulman nu mai poate reveni la o viaţă
normală. Era o zi de vară ca atunci. Acolo. la BirkenauAuschwitz.
MUTTER (1)
În limbajul lagărelor de concentrare, în limbajul morţii, cuvântul Mutter, mamă, navea ce căuta, SSiştii erau hotărâţi să desfiinţeze, în lagăre, nu numai cuvântul, ci şi noţiunea de Mutter, de mamă. De aceea, în ziua sau noaptea sosirii la Birkenau, gravidele şi mamele cu copii erau trimise, fără
excepţie, de pe rampă direct în camerele de gazare.
Mam hotărât totuşi să includ acest cuvânt în dicţionarul meu, deoarece am stat la Birkenau aproape patru luni de zile în lagărul E, baraca 21, supranumită Kinderblock, baraca copiilor. Eram tineri între 1418 şi chiar 20
de ani, care scăpasem de moarte la marea selecte de pe rampă. Iar în această
baracă, noaptea, cel mai des se auzea cuvântul Mutter, mamă, în aproape toate limbile Europei. Copiii zdrobiţi în bătăi peste zi de Kapo şi Blockălteste, copiii care hu puteau dormi de foame, copiii bolnavi, chinuiţi de febră, copiii care reuşiseră să adoarmă şi visau, vise bântuite de coşmaruri, toţi copiii barăcii nr.
21 strigau în noaptea sfâşiată dcflăcările crematoriului: Mutter, mamă. Unii ţipau cuvântul, îl urlau chiar pentru aşi alunga spaima cei copleşea, alţii îl rosteau ca pe o rugăciune, îl murmurau implorând, cerşind, nici ei nu ştiau de la cine, un pic de milă. Niciunul din noi nu striga: „mie foame”, „mie frig”, „mă
doare”, „mă înăbuş”. „nu mai pot”. Toţi strigam: Mutter l. mamă!
Mam decis să introduc cuvântul Muifer, mamă, în acest dicţionar pentru că dea lungul aplicării „soluţiei finale”, ele, d/e Mutter, mamele au suferit cel mai mult
Iii Ungaria horthystă, deci şi în Transilvania de Nord cotropită, înainte de ghetoizare şi deportare, bărbaţii evrei între 20, şi 45 de ani au fost concentraţi şi trimişi în detaşamente de muncă forţată şi de pedeapsă în Ucraina unde din fiecare şapte, şase au pierit. Aşa se face că ele, die Miltter, mamele, au fost acelea care în noaptea de 4 spre 5 aprilie 1944 au cusut cu feţele palide de spaimă, cu mâini tremurânde – fără a se putea sfătui cu soţii lor – steaua galbenă pe hainele copiilor având teribila presimţire că, de fapt, coş însemnul morţii. Ele au fost acelea care au sărit din pat în zorii zilei de 3 mai 1944, când în casele evreilor din toate satele şi oraşele Transilvaniei de Nord, jandarmii horthyşti au izbit cu patul puştilor în uşă. Ele au fost acelea care sşiau ridicat copiii din leagăn, iau trezit pe cei mai mari, iau ajutat să se îmbrace şi săşi facă fiecare bocceaua pentru ca în mai puţin de o oră să părăsească totui şi să
pornească spre ghetou.
În ghetoul din Cluj, dea lungul şoproanelor de uscat cărămizi, transformate în adăpost pentru 18000 de oameni (familiile erau despărţite prin câte un cearşaf atârnat pe post de perete), puteai auzi exclamaţii cutremurătoare. Erau izbucniri deznădăjduite ale mamelor i
— Doamne, Dumnezeule, ce le dau mâine de mâncare!
— De ce am adus copii pe lume dacă nu suntem în stare săi ocrotim?
Dacă nui putem ajuta să trăiască?
— Isac mia spus să am grijă ca de ochii din cap de fetiţă. Ce să fac?
Cum so apăr?
— Doctore, te rog, te implor, fămi rOst de Otravă, de cea mai tare otravă.
Îmi trebuie pentru fata mea. Ia nevoie. Nu vreau so las să mio batjocorească.
Da, die Mii/ier, mamele au fost acelea care au trebuit să urce în vagon cu întreaga familie: cu copiii, cu bunicii bolnavi şi neputincioşi şi să pornească
spre necunoscut. În vagonul umplut până la refuz cu câte 708090 de persoane dea valma cu întreg calabalâcul – pături şi veselă, geamantane şi jucării, umbrele şi cuiere, găleţi şi provizii – era zăpuşeală, un miros insuportabil, un vacarm infernal. Şi în acest iad pe roţi, patru zile şi trei nopţi nau încetat ţipetele mamelor care cereau, implorau, cerşeau aer pentru copiii lor. Apă. Un calmant. O bucăţică de pâine.
Şi tot ele, die Miitter, mamele au fost acelea care, coborând din tren pe rampa de la Bhkenau după asemenea patru zile şi trei nopţi infernale, şiau luat copiii – pe col mici în braţe, pe cei mai mărişori de mână – şi împleticinduse de oboseală au intrat în coloana din stingă privind cu toată spaima lumii adunată în ochii lor înroşiţi de nesomn când la imensele garduri de sârmă
ghimpată, la oceanul de oameni în haine vărgate, la SSiştii cu mâna pe trăgaci din turnurile de pază, când la copiii ce se târau cu întreaga coloană spre camerele de gazare. Cei clin stingă, în timp ce se îndepărtau de rampă, strigau, ţipau, continuau săşi ia rămas bun de le cei rămaşi în coloana din dreapta formată din bărbaţi şi femei selecţionaţi pentru muncă. Apoi, pe măsură ce presimţeau că se apropie sfârşitul, începeau să plângă, să se roage, să
blesteme.