Pelorat avea o înfăţişare gravă, şi era clar că nu dorea să tulbure tăcerea nefericită a lui Trevize. Îl privea din uşa cabinei de pilotaj, sperând că acesta va iniţia primul o conversaţie.
Trevize însă nu făcea nimic în acest sens. Dacă tăcerea poate primi calificativul de încăpăţânată, atunci a lui Trevize aşa era: o tăcere încăpăţânată.
Şi, în cele din urmă, Pelorat nu mai putu suporta. Spuse cu timiditate:
― Ce facem?
Trevize ridică privirea. Îl fixă un moment pe Pelorat, se întoarse cu spatele, şi spuse:
― Ne îndreptăm spre planetă.
― Dar din moment ce nu are atmosferă...
― Asta o spune computerul. Până acum, mi-a spus întotdeauna ceea ce doream să
aud, şi de aceea l-am acceptat. Acum mi-a spus ceva ce nu vreau să aud, şi am de gând să
verific... Dacă ar avea vreodată posibilitatea să se înşele, atunci aş vrea să se înşele acum.
― Crezi că se înşeală?
― Nu, nu cred.
― Vezi vreun motiv pentru care s-ar putea înşela?
― Nu, nu văd.
― Arunci pentru ce te mai frămânţi, Golan?
În sfârşit, Trevize roti scaunul şi îl privi în ochi pe Pelorat, cu o expresie aproape disperată. Spuse:
― Nu înţelegi, Janov, că nu-mi imaginez ce am putea face în continuare? Am dat chix pe primele două lumi. Acum, lumea aceasta este de la început un mare eşec. Ce să fac în continuare? Să rătăcesc dintr-o planetă într-alta, să arunc o privire şi să întreb: "Scuzaţi-mă. Unde se află Pământul?" Pământul şi-a acoperit prea bine urmele. Nu a lăsat nicăieri nici cel mai mic indiciu. Încep să cred că va avea grijă să fim incapabili să descoperim vreun indiciu, chiar dacă acesta există.
Pelorat îl aprobă cu o mişcare a capului şi spuse:
― Să ştii că şi mie mi-au trecut prin minte gânduri asemănătoare. Te deranjează dacă
discutăm? Ştiu că eşti nefericit, aşa că dacă vrei să te las singur, o voi face.
― Dă-i drumul, discută, spuse Trevize aproape mârâind. Ce altceva mai bun am de făcut decât să discut?
― Nu pari ca şi cum ai dori cu adevărat să-ţi vorbesc, spuse Pelorat, dar poate ne va face bine. Te rog să mă opreşti dacă nu mă mai poţi suporta... Am impresia, Golan, că
Pământul nu ia doar măsuri pasive pentru a se ascunde. Nu se rezumă doar la ştergerea documentelor care fac referire la el. Nu cumva aruncă în joc şi dovezi false, lucrând activ în acest sens, pentru a se ascunde?
― Cum adică?
― Ei bine, am auzit în mai multe locuri despre radioactivitatea lui. Informaţia asta ar putea fi ticluită special pentru a descuraja pe oricine în încercarea de a-l localiza. Dacă ar fi cu adevărat radioactiv, nimeni nu s-ar putea apropia de el. După toate probabilităţile, nu am putea nici măcar pune piciorul pe el. Chiar şi roboţii exploratori, dacă i-am avea, este posibil să nu supravieţuiască radiaţiilor. Aşa că, pentru ce să-l mai căutăm? Iar dacă nu este radioactiv, atunci rămâne neatins, cu excepţia apropierilor accidentale, în care caz ar putea avea mijloace de a se disimula.
Trevize reuşi să surâdă:
― Este destul de ciudat, Janov, dar şi eu am gândit la fel. M-am gândit chiar că acel satelit neverosimil de mare a fost inventat şi plasat intenţionat în legendele despre Pământ.
Cât despre giganta gazoasă cu monstruosul sistem inelar, este la fel de improbabilă, şi este posibil să fie de asemenea introdusă artificial în legende. Totul este inventat, poate, pentru a ne face să căutăm ceea ce nu există, astfel încât dacă nimerim în sistemul planetar cu pricina, ne putem holba chiar la Pământ, şi îl vom neglija din cauză că în realitate, nu are un satelit gigantic sau un vecin cu trei inele, sau o crustă radioactivă. Deci, nu îl recunoaştem şi nici măcar nu ne imaginăm că privim Pământul... Eu îmi închipui situaţii chiar şi mai rele.
― Ce poate fi mai rău?
― Simplu... atunci când mintea o ia razna, în mijlocul nopţii, şi începe să caute în imensul tărâm al imaginaţiei ceva care nu poate decât să-ţi adâncească disperarea. Dacă
Pământul are o capacitate nemărginită de a se ascunde? Dacă ne poate înceţoşa minţile?
Dacă ne îndreptăm chiar spre Pământ, cu satelitul sau gigantic, şi cu giganta gazoasă
înconjurată de inele imense, şi nu îl remarcăm? Dacă asta s-a întâmplat deja?
― Dacă crezi aşa ceva, atunci pentru ce...?
― N-am spus "cred". Vorbeam despre imaginaţia bolnavă. Vom continua căutarea.
Pelorat ezită, apoi spuse:
― Cât timp, Trevize? La un moment dat, va trebui să ne dăm bătuţi.
― Niciodată! se aprinse Trevize. Dacă va trebui să-mi petrec restul vieţii mergând din planetă în planetă, căutând şi întrebând: "Vă rog, domnule, unde se află Pământul?" atunci asta am să fac. În orice moment vă pot duce înapoi pe Gaia, pe tine şi pe Bliss, chiar şi pe Fallom, dacă doreşti. După care voi continua de unul singur.
― Nu! Ştii că nu te voi abandona, Golan, şi nici Bliss nu o va face. Vom cutreiera planetele împreună cu tine, dacă trebuie. Dar de ce?
― Pentru că trebuie să descopăr Pământul, şi pentru că în cele din urmă voi reuşi. Nu ştiu cum, dar voi reuşi... Acum ascultă, încerc să caut o poziţie din care să studiez partea luminată a planetei, fără să mă apropii prea mult de soare, aşa că lasă-mă în pace o vreme.